VIDEO EXCLUSIV/ Imagini în premieră cu Abdullah Ataș, turcul care l-a ucis pe polițistul Gheorghe Ionescu. La pușcărie, muncește la ”brățări”, citește și se roagă
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Un drum făcut în miez de noapte cu mașina după un pahar în plus băut cu niște neamuri, într-un club. O manevră riscantă, inutilă, ce s-a dovedit a fi mortală, a șoferului băut care nu și-a mai putut struni, autoturismul. O poveste tristă scrisă în scrâșnet de roți și viraje periculoase la finele căreia agentul șef principal Gheorghe Ionescu a rămas inert pe caldarâm. Reporterii Libertatea sunt primii jurnaliști care au ajuns la Abdullah Ataș, turcul vinovat de moartea polițistului, și vă prezintă imagini exclusive din Penitenciarul Rahova cu cel condamnat la 23 de ani și șase luni de închisoare pentru omor.
De la acea nenorocire au trecut doi ani, răstimp în care Abdullah Ataș, un om de afaceri stabilit de aproape două decenii în România, nu a mai făcut nici măcar un pas în libertate. După câteva luni în care a fost ”clientul” Arestului Central al Poliției Capitalei, cel supranumit ”regele veiozelor” a fost transferat, odată cu trimiterea sa în judecată, la Penitenciarul Rahova-București. Reporterii ziarului Libertatea au reușit să pătrundă dincolo de zidurile groase ale pușcăriei de la marginea Capitalei și să stea de vorbă, în premieră în România, cu cel care l-a ucis pe agentul rutier poreclit ”Dulăul”.
Împarte celula cu alți patru deținuți
La orele prânzului, soarele își așează generos căldura de-a dreptul sufocantă pe asfaltul dintre uriașele betoane ridicate parcă până la cer. De-a lungul zidurilor pușcăriei de care sunt prinși drugi din fier și vălătuci de sârmă ghimpată se scurg două siluete care, într-un pas, se apropie de mine. Un gardian și un alt bărbat, dar ceva mai scund. În câteva zeci de secunde, în fața mea se oprește Abdullah Ataș. Îl recunosc din pozele făcute în seara accidentului. Pare neschimbat. Poate doar ceva mai ”împlinit”, cu câteva kilograme în plus. Nu știu...Zâmbește prietenos, ne întindem reciproc mâinile și, după câteva cuvinte schimbate în limba turcă în care încercăm să ne acomodăm unul cu celălalt, ne pregătim pentru o întoarcere în trecut. Pentru amintirile strânse-ntr-o poveste care a marcat destinul a două familii. Cea a ”Dulăului” - mort după câteva săptămâni de agonie de la teribilul accident -, și cea a ”regelui veiozelor - închis încă de acum doi ani și apoi condamnat, în primă instanță, pentru omor.
[gallery columns="4" ids="1936729,1936728,1936727,1936726,1936725,1936724,1936723"]
La capul patului, are poze familia
Prezentul rupt din realitatea brutală care se împletește cu trecutul dureros îl găsește pe Ataș într-o celulă a pușcăriei pe care o împarte cu alți patru colegi de suferință. E locul care-l va ține departe, pentru cine-știe-cât timp, de soția sa și de fiul lor de șapte ani pe care l-a văzut prima oară după un an și jumătate de la accidentul în care l-a ucis pe polițistul Gheorghe Ionescu.
”În tot timpul acesta mi-am văzut băiatul doar în pozele pe care mi le-a arătat soția la vizite. Nu am putut să aduc copilul aici. Avea cinci ani când am fost arestat. Era prea mic. Știa că sunt în Turcia pentru afaceri. Acum trei luni l-am adus aici, la vizită la ”masă”, nu la ”geam”. Mi-a sărit de gât, m-a strâns în brațe, am plâns amândoi... A spus că îi este dor de mine...Nu și-a dat seama că e pușcărie. Știe doar că e ceva de armată. E dureros, dar încerc să fiu cât mai puternic. Nici nu vreau să mă gândesc la o condamnare grea. Ar fi distrugerea vieții mele și a familiei mele”, spune Ataș care își însoțește fiecare cuvânt, oricum rostit cu amărăciune, cu câte un oftat adânc.
Dorul de familie și-l alină doar cu fotografiile celor dragi prinse în perete, la capul patului din celulă. În fiecare seară, un sărut de noapte bună mângâie ușor pozele din care-i zâmbesc băiețelul și nevasta.
Munca la ”brățări”, cum îi spune Abdullah activității în care e prins, îl face, măcar pe timpul zilei, să se desprindă puțin de suferința care-i macină sufletul și îi întețește dorul de ai lui. În rest mai citește o carte, un ziar, se uită la televizor, la știri, se roagă și mai încinge un joc de table cu băieții din cameră. Firește, nu mănâncă de la cazanul creștinilor, ci numai din cel în care se prepară bucate pentru musulmani.
Citiți joi, 17 august, primul și singurul interviu pe care turcul care l-a ucis pe polițistul de la ”Rutieră” l-a acordat unui reporter. Abdullah Ataș vorbește despre noaptea teribilă în care l-a luat pe capota mașinii pe Gheorghe Ionescu, despre viața din pușcărie și cere iertare familiei polițistului.
Citește și: ANALIZĂ/ Ce s-ar întâmpla dacă izbucnește un război în Coreea de Nord
