ComenteazăSindromul celui de-al doilea mandat prezidențial e trăit pe deplin de toată lumea. Avem un președinte extrem de izolat, care a făcut totul să rămână într-un turn de fildeș. În primul mandat, apărarea președintelui e politică, se face prin intermediul partidului fidel.
În mandatul al doilea, președinții își găsesc sprijinul în extrapartinic, instituții aflate în sfera de influență mai ales. Nu avem stat paralel, avem „state paralele” generate de o constituție care oferă un set de puteri premierului și un alt set de puteri serioase președintelui. Statele paralele sunt generate de o Constituție creată cu frica de puterea prea mare acordată unui singur om. Numai că asta a însemnat, de fiecare dată, și o prea largă pătură de privilegiați pentru un stat atât de sărac.
Deși sunt temperamente extrem de diferite, traseul lui Băsescu seamănă izbitor cu cel al lui Iohannis. Când au reușit să aibă „guvernul lor”, cei doi l-au nimicit, din dorința de a deține control absolut prin intermediul așa-numitei anticorupții, arta de a ține dosarele cum și cât trebuie.
Dacă te uiți la ultimii 30 de ani din acest punct de vedere, și anume să investighezi cine s-a abținut mai mult de la folosirea mijloacelor secrete și neconvenționale de control, s-ar putea să dai de doar doi președinți, Constantinescu și Iliescu, care s-au cenzurat. Iliescu, mai ales în ultimul mandat.
Băsescu și Iohannis au însemnat dezastre paralele, crize economice „rezolvate” prin crize politice suplimentare, alimentate de dorința de control dinspre facțiuni din servicii, business, justiție, presă etc.
Iohannis are și setul său de particularități. În primul rând, un control fără limite al actului de comunicare. Să ai un președinte care nu dă timp de 7 ani un singur interviu, să-ți tot înscenezi conferințe de presă, ba chiar să-ți înscenezi dezbatere electorală, asta, da!, e o performanță. O performanță a fost și domesticirea până la insuportabil a presei „de dreapta” și chiar a presei de opoziție.
În al doilea rând, ambiția „milităroasă”, și la propriu, și la figurat. Mai e cineva să-i țină piept în avalanșa de achiziții militare demarată în numele cine știe cărei dorințe de a prinde vreun post de mahăr la NATO după ce termină cu președinția?
Oportunistul derutat
Oportunistul mediu din PNL are o mare problemă, de aceea e și greu de prezis ce se va întâmpla. La firul ierbii, treaba e clară, nu-i mai suportă nimeni pe Cîțu-Iohannis. Mai sunt însă o bună falangă de oameni care depind de ei, mai ales liderii aleși în celebra campanie pentru șefia PNL. Dar Orban știe pe ce se bazează, crede în puterea poporului mai mărunt PNL ținut în șah cu fondurile de guvernul Cîțu. Că fețelor finuțe nu le place acest oportunism mărunt, știm. Nu contează, dacă ai o școală începută, o canalizare începută, te duci cu cine știi că se mai poate negocia. Or, Iohannis și oamenii lui plonjați prin teritoriu sunt fix după asemănarea șefului: niște înghețați în protocol și militărie ridicolă.
Ce e și mai comic e că văd că până și cei mai enervanți susținători ai lui Iohannis, până și cei care au girat fără probleme comportamentul său antidemocratic, au început să cârâie acum.
Nu cârâie pentru că i-a apucat vreo criză de conștiință, ci pentru că Iohannis s-a izolat până și de pupincuriști. La fel a făcut și Băsescu. Așa ne-am trezit și pe finalul de mandat al acestuia cu o întreagă luptă de neînțeles între facțiuni de grupuri de interese transpartinice, netransparente, secrete sau afaceriste. Băsescu mai rezolva din criză cu o covârșitoare prezență mediatică.
Iohannis însă va ajunge cel mai nepopular președinte din istoria recentă a României, dacă nu a și ajuns deja. El este marcajul perfect al stării de „două Românii”, o Românie a privilegiaților și o Românie a amărăștenilor. Nu a făcut și nu va face nimic să tempereze din această inegalitate de șanse teribilă care apare între un cetățean care se chinuie să supraviețuiască pe „piața liberă” și cetățenii „speciali”.
Singura întrebare care rămâne este, deci, cât își mai permit acele structuri care îl țin în viața politică pe Iohannis să lupte împotriva unui dispreț popular general. Un dispreț care mustește inclusiv în rândul membrilor partidului „lui Iohannis”. Vor reuși să facă toți pasul la off side, să-și izoleze propria creatură mediatică și politică de la Cotroceni? Vor reuși liberalii de rând să-și învingă frica și să voteze cu interesele personale imediate (un Orban mult mai „negociator”, care să lase să zburde fondurile mult-râvnite)? Sau vor rămâne înghețați de frica unei dosariade, ca pe finalul mandatului lui Băsescu, dosariade care practic au distrus și partidul, și orice urmă de bun-simț în spațiul public românesc?
Foto: Hepta