Cursuri de prim ajutor pentru copiii mici. Trucul prin care „un copil de 4-5 ani poate să întoarcă un adult de 80-100 de kilograme”

Micul Erou e un proiect tânăr: inițiat în toamna lui 2019, a luat o pauză forțată de pandemie. De anul trecut însă, și-a deschis din nou porțile pentru copiii care doresc să afle noțiunile esențiale de prim ajutor. 

Cursurile, structurate de Loredana Neghină, 35 de ani, sunt dedicate copiilor de 4-6 ani, 7-9 ani și de peste 10 ani. În grupe de maximum șapte copii, Loredana îi învață cum să se comporte atunci când ei sau cei din jur se rănesc sau, mai grav, își pierd cunoștința. Totul se întâmplă într-un stil ludic și cu un limbaj adaptat vârstei, pentru ca micuții să uite de frici. 

Școala9: Cum ți-a venit ideea să pornești proiectul Micul Erou?
Loredana Neghină: În urma unui incident mai puțin plăcut, când eram singură acasă cu fiica mea, mi-am dat seama că dacă s-ar întâmpla ceva cu mine, ea n-ar ști cum să reacționeze. Nu-mi pusesem niciodată problema s-o învăț ce să facă în cazul în care mie sau altei persoane din casă i se face rău. 

Am căutat cursuri de prim ajutor pentru ea, dar am avut neplăcuta surpriză să nu găsesc nimic în România. În schimb, am văzut că în străinătate sunt foarte multe și se pune mare preț pe învățarea primului ajutor încă de la grădiniță. 

Atunci am început să caut cursuri de certificare pentru mine și m-am gândit: Ce-ar fi să le predau eu copiilor aceste noțiuni? Practic, a trebuit să pun eu bazele proiectului ca ea să afle noțiunile astea. Cei din Anglia au o programă foarte frumoasă pentru primul ajutor dedicat copiilor, dar și cei din America. M-am uitat să văd cum fac ei lucrurile și, treptat, am început să exersez cu cea mică, apoi să pun bazele proiectului Micul Erou. 

De ce vin copiii la cursurile de prim ajutor

-Cum au primit oamenii vestea lansării cursului?

-Au venit curioși, pentru că era ceva nou în România. Iar primele reacții au fost foarte bune, au venit inclusiv medici cu copiii lor. Mi-au spus că informațiile transmise au fost exact pentru vârsta copiilor. Din acest motiv am dorit să organizez cursul pe grupe de vârstă: una înțelege un copil de 4 ani, alta un adolescent de 14 ani. 

-Și ce provocări ai întâmpinat în lucrul cu copiii?

-A fost nevoie de o adaptare a limbajului și de o adaptare la fiecare copil. Vin și copii mai anxioși, dar și copii mai dezinvolți. Unii știu mai multe decât ar trebui să știe la vârsta lor, iar ceilalți sunt uimiți de ce aud și se creează o curiozitate mare, însă poate părinții nu vor ca ei să afle încă anumite aspecte. Trebuie să administrezi situația și să le transmiți ce trebuie.

-Ce motive au invocat, de obicei, părinții atunci când au venit cu cei mici la cursuri?

-Unii mi-au zis că l-au adus pe copil doar pentru că e ceva nou în România. Au fost și oameni care mi-au spus că cei mici au asistat la un moment critic cu bunica sau bunicul, care s-a întâmplat să facă un stop cardiorespirator. Am avut chiar copii care voiau să devină medici și doreau să știe cum se acordă primul ajutor, ca să fie niște mici doctori. 

Alt motiv des invocat a fost prevenția, pentru că cei mici au accidente ușoare și e bine să știe ce să facă în situațiile respective. La noi circulă multe mituri de leacuri băbești, care încă se aplică, și copiii ar trebui să știe că ele nu sunt soluții, nu sunt tratamente. 

-Ca de exemplu?

-Iaurtul pe arsura solară sau mierea pusă pe arsura de flacără sunt așa-zise remedii care nu ajută cu nimic. Similară este și ideea că, dacă îți curge sânge din nas, stai cu capul pe spate și cu o mână ridicată. E un mit care s-a transmis din generație în generație și a dispărut doar dacă fiecare om a ales să se documenteze mai mult. 

„Îi încântă că discutăm despre întâmplările din viața lor”

-De obicei, copiii mai mici, când se lovesc, se panichează și încep să plângă. Vorbești cu ei despre modul în care ar trebui să reacționeze atunci când au o rană?

-Da, așa începem cursul, cu capitolul accidente ușoare. Cei foarte mici învață, de exemplu, ce fac dacă au o mică julitură sau o tăietură – le explic că nu le pune viața în pericol și cum să o trateze. Cu cei de 4-6 ani nu vorbesc despre lucruri grave, cum ar fi o hemoragie, pentru că îi sperie ideea că extrem de mult sânge ar putea să curgă din corpul lor. 

Încerc să aplic cursul la experiențele lor: ei îmi povestesc când și unde s-au lovit și cum au reacționat, iar la curs află cum să reacționeze diferit data viitoare. Îi încântă că discutăm despre întâmplările din viața lor, și nu despre niște scenarii pe care le-aș face eu.

-În afară de loviri și căzături, despre ce alte lucruri mai vorbiți la curs?

-În mod normal, începem cu ce înseamnă primul ajutor – mă interesează să știu de la ei ce consideră că înseamnă – și de ce e important să știm să-l acordăm. Apoi vorbim despre julituri și învățăm să punem plasturi. Folosim și o compresă și creăm un scenariu în care oprim o sângerare. După aceea, discutăm de sângerarea nazală și facem toți ceea ce numim vocea robotului, adică ne ținem de nas ca să avem acea voce de robot. Vorbim și de arsuri – ce sunt, ce stadii au, cum le tratăm. Vorbim și despre haine care au luat foc, pentru că știm că de multe ori se pleacă în tabere, unde se face focul, iar hainele se pot aprinde și de la o scânteie. 

După care trecem la apelul de urgență 112: când și cum sunăm, cum transmitem informațiile. Îi învăț cum identifică o persoană inconștientă, bazându-ne pe un scenariu, ca o poveste. După aceea, toți exersează, în echipă, verificarea funcțiilor vitale, a respirației, a stării de conștiență și finalizează prin poziția de siguranță cei mai mici și prin resuscitare cei mai mari. 

-Ce înseamnă poziția de siguranță?

-Se folosește atunci când persoana este inconștientă, dar respiră. Ea trebuie întoarsă în lateral, ceea ce nu e un proces tocmai ușor, mai ales când vorbim despre niște copii. Ei trebuie să cunoască pașii de întoarcere a unei persoane în poziție de siguranță. Să ne gândim că avem un copil de 4-5 ani care ar trebui să întoarcă un adult de 80-100 de kilograme. Or, lucrul ăsta se întâmplă fără probleme dacă își amintesc acești pași – sau măcar o parte dintre ei. 

Exercițiul nu-l facem doar cu ei, ci îi chemăm pe părinți să ne ajute. Și au fost foarte surprinși să vadă că ei chiar reușesc! Un copil a putut să facă asta chiar și când adultul avea peste 100 de kilograme – puțin mai greu, dar fără ajutor extern. 

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE