Andrei Dragu, scafandrul care de 10 ani aduce la mal oameni înecaţi

Andrei Dragu s-a scufundat prima dată în apă pentru a scoate un cadavru, la 26 de ani. Pentru orice tânăr, o experienţă de acest gen ar fi mai mult decât traumatizantă. Nici pentru el nu a fost uşor, însă concentrarea şi stăpânirea de sine l-au ajutat să reuşească să ducă misiunea la bun sfârşit.

„Mi-a plăcut de mic să înot şi eram pasionat de tot ce ţinea de apă. Mai târziu am lucrat pe SMURD la Bucureşti, apoi am auzit de cursul de scafandri. Am urmat toţi paşii necesari pentru a ajunge la acest curs. A fost un concurs foarte greu, cu foarte multe probe, o fişă medicală foarte riguroasă. Am reuşit să intru la curs, iar de 10 ani lucrez deja ca scafandru. La început a fost foarte dificil. Prima mea intervenţie ca scafandru a fost pe Dâmboviţa, la Bucureşti, pentru că acolo am lucrat iniţial. Se înecase un bărbat într-un râu. Deci intervenţia era şi mai dificilă, fiind vorba despre o apă curgătoare. Colegul meu, cu care m-am scufundat, mi-a spus să stau calm, să îl ţin de mână. Noi când căutăm, facem acest lucru cu mâinile. Efectiv palpăm fundul apei până găsim cadavrul pentru că vizibilitatea în apă este aproape de zero. La prima experienţă, când am găsit cadavrul şi l-am atins cu mâna mi-a fost foarte greu. Am încercat să mă controlez, să mă calmez, iar soluţia la care m-am gândit pentru ca experienţa să nu fie foarte traumatizantă a fost să evit să privesc persoana pe care o scosesem din apă. Cu timpul am început să mă obişnuiesc şi să pot să mă uit la victime“, ne-a povestit plutonierul major.

Cazurile cu copii au cel mai mare impact emoţional

Andrei Dragu a învăţat că intervenţiile lui şi ale colegilor nu prea au cum să aibă final fericit. Atunci când intervin scafandri, în majoritatea cazurilor este vorba despre căutarea cadavrelor şi recuperarea acestora din apă, nu despre speranţa de a mai fi cineva în viaţă. Iar aşteptarea disperată a oamenilor care îi aşteaptă pe mal este ca o piatră de moară pe umerii scafandrilor. „De departe cele mai grele pentru mine sunt intervenţiile în care este nevoie să scot copii din apă. Aici intervine şi mai puternic factorul emoţional pentru că avem şi noi copii şi uneori ne gândim că am putea fi în locul acelor părinţi. Mai ales că de cele mai multe ori părinţii stau pe margine, sunt disperaţi, pun întrebări. Presiunea este foarte mare, iar noi nici nu ştim ce să le spunem ca să înţeleagă că nu prea există şanse să fie în viaţă cei pe care îi căutăm. Eu nu am avut parte de „minuni“, să găsesc în viaţă oameni pe care îi căutam pe fundul apei. Însă, la Bucureşti, colegii mei au avut un astfel de caz. Asta pentru că distanţa la care se aflau faţă de locul în care se înecase cineva era foarte mică, iar apelul a fost făcut foarte repede. Ei au reuşit să scoată persoana respectivă la suprafaţă, au resuscitat-o şi a revenit la viaţă. La noi, în Dolj, suntem destul de departe de ape, aşa că şansele sunt foarte slabe să mai reuşim să salvăm pe cineva din apă“, a mai spus scafandrul. 

Cadavrul li s-a descompus în mână

„Cea mai dificilă intervenţie pentru mine a fost atunci când lucram ca scafandru la Bucureşti. A fost vorba despre un accident rutier, în urma căruia maşina a ajuns în Dâmboviţa. Un copil se afla sub maşină, şoferul era la volan cu centura pusă, iar o altă persoană era dusă de curenţi la câteva zeci de metri. A fost o intervenţie foarte solicitantă, care a durat destul de mult. Am avut parte, însă, de o misiune şi mai urât la un moment dat. Citește continuarea pe gds.ro.

TEXT: Anca Popa

ARTICOL PRELUAT DE PE GAZETA DE SUD

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE