Scrisoare Deschisă Din Partea Fiului Lui Dan Adamescu: Nu O Dată A Căzut în Propriile Excremente

„În data de 24 ianuarie, imediat după miezul nopții, Dan Adamescu, în vârstă de 68 ani, a decedat la un spital din București, fără familie lângă el. Condamnat în urma unui proces care s-a bazat pe mărturii false, a fost încarcerat consecutiv în trei penitenciare, unde starea de sănătate i s-a agravat continuu.

Spitalizat în ultimele luni de viață – pe care și le-a petrecut intubat și în comă semindusă –, cele 15 afecțiuni de care suferea i-au slăbit constant corpul, lovitura fatală fiindu-i dată de bacteria patogenă stafilococul auriu, cu care a fost contaminat în condițiile inumane din închisoare”, se arată în scrisoarea deschisă a lui Alexander Adamescu.

„A fost un om de afaceri autentic, care a dezvoltat firme de la zero cu un spirit an-treprenorial nemaipomenit. Îi plăcea enorm ceea ce făcea – ca să-l citez: „Când fac afaceri, uit de dureri și suferințele fizice“. Tatăl meu a fost un om bolnav chiar și înainte de a fi închis… însă nu a vrut să își accepte niciodată condiția medicală – a ignorat sfaturile medicilor și a muncit mai mult decât orice om sănătos. Și dați-mi voie să vă spun câteva lucruri pe care, din mândrie, nu a vrut să le facă publice: în 1982 a fost operat de o tumoare la creier, tăindu-i-se din greșeală o bucată din hipofiză. Inima lui funcționa la o -capacitate de max. -40%-60%. A suferit de aritmie cardiacă de mai multe ori, doctorii readucându-i inima la ritmul normal prin electroșocuri. În rapoartele din 22 august și 9 septembrie 2014, expertul german dr. Rosak a subliniat că un pacient cu starea lui de sănătate nu ar fi niciodată eligibil pentru detenție în Republica Federală Germania. Însă niciun judecător n-a băgat în seamă opinia medicală exprimată”, se mai arată în scrisoare.

„Întregul lui univers s-a prăbușit atunci când a fost acuzat de fapte penale de care nu era vinovat, fiind șocat de bestialitatea cu care adevărul a fost distor-sionat pentru a satisface ura și ambiția unor politicieni și magistrați. Deși și-a demonstrat nevinovăția în față instanțelor, nimeni n-a vrut să-l -asculte. Puțini au fost cei care au analizat acuzațiile aduse, însă mai toți au preferat să dea curs vocilor răuvoitoare. Nu a putut să treacă peste brutalitatea arestării sale, peste spectacolul media grotesc la care a fost supus, peste ura procurorilor care îl voiau ca „pericol public“ expus „oprobriului public“, peste deciziile judecătorilor care l-au declarat vinovat încă din prima zi și l-au ținut închis fiindcă nu recunoștea acuzațiile aduse împotriva lui.

Închis în condiții de nedescris la Centrul de Arest Preventiv – 6-8 deținuți într-o celulă la subsol de câțiva metri pătrați, fără dulapuri, fără spațiu de mișcare, cu WC turcesc –, nu o dată, din cauza mușchilor atrofiați și a genunchiului bolnav, a căzut în propriile excremente. Închis 23h/24h – pentru că 1 oră i se permitea să iasă în cei 30 mp numiți „spațiu exterior“ (practic, o încăpere închisă de vreo 30 mp cu grilaje în loc de tavan, extrem de insalubră) –, a fost mutat ulterior la Penitenciarul Rahova, unde a împărțit celula cu 6 deținuți, însă, din cauza stării de sănătate acutizate și a imposibilității de deplasare, a rămas blocat permanent în celulă. În plus, din nu știu ce motiv birocratic, nu i s-a administrat timp de 37 de zile tratamentul de care avea disperată nevoie, deși medicamentele i-au fost aduse de către mătușa mea, viața fiindu-i pusă realmente în pericol. Mutarea la Penitenciarul Jilava a însemnat un nou calvar pentru tata…, astfel că de aici a ajuns la Spitalul Clinic de Urgență Floreasca direct în sincopă; abia după 10 zile de îngrijiri i-au fost restabilite funcțiile vitale după ce a suferit o graveă infecție răspândită în întreg corpul.

A renunțat să-și mai dorească să trăiască în momentul în care statul român a început să-i urmărească singurul copil pe baza acelorași acte fabricate, sperând să mă facă pe mine să „plătesc“ în numele tatălui meu. Aș fi vrut să-i fi putut spune să nu-și facă griji pentru mine, ținându-l de mână în această dimineață, pe ultimul drum… însă, din păcate, în ultimul an am fost ținut departe de el. Îmi lipsesc cuvintele să-mi descriu durerea despre cum România a distrus un asemenea om. De pe patul de spital, în toamna anului trecut, tatăl meu a scris o declarație, din care citez: „Mi-am pierdut toată încrederea în umanitate. Mi-am pierdut interesul pentru viață. Viitorul pare sumbru pentru mine. Viața mea a fost distrusă. Încerc să supraviețuiesc acestui calvar la care am fost supus și sper să nu mor în închisoare…“

A crezut până la capăt în dreptate. Era convins că va fi achitat, căci nu putea să conceapă că într-un stat de drept poate fi condamnat fără probe. Din păcate, a murit pierzându-și încrederea în România și pofta de viață. A fost părăsit de soția iubită în cele mai grele momente, dovedind astfel că a fost ahtiată strict după banii lui. Compania pe care a crescut-o timp de 15 ani, Astra Asigurări, i-a fost falimentată de oameni care l-au acuzat apoi de consecințele acțiunilor lor. Azi toate firmele lui sunt pe cale să fie naționalizate în urma acestor nedreptăți. Iar eu pus pe lista neagră. A fost prea mult chiar și pentru luptătorul Dan Adamescu!

Acesta este adevărul despre tatăl meu. Mulți au ales să-l judece fără să-i cunoască situația și fără să-l cunoască cu adevărat. A fost un om demn, căruia nu-i făcea plăcere să iasă în față, preferând să își vadă de trea-bă. Nu s-a apărat public la fiecare acuzație primită. A creat mii de locuri de muncă și a format profesioniști, care știu că și azi îi poartă recunoștință. A fost un om pentru care numai gradul de inteligență și volumul de muncă au dat măsura succesului său. Nimeni și nimic altceva!

Iar eu voi lupta până la capăt pentru a face cunoscut câtă nedreptate i s-a făcut de către un stat opresiv, care confundă dreptatea cu interesele oculte și care a ales să-l condamne pe unul dintre puținii oameni de afaceri autentici.

Scrisoare deschisă din partea fiului lui Dan Adamescu: Întregul lui univers s-a prăbușit; nu o dată a căzut în propriile excremente