Banii, războiul și apocalipsa socială: interviu cu David Schwartz despre cel mai radical text al lui Shakespeare, la Festivalul de Teatru din Craiova

Cel mai incomod text al lui Shakespeare, „Timon din Atena”, ajunge la Craiova, la Sala Brâncuși, de la ora 18.00 și Libertatea a vorbit cu David Schwartz, regizorul piesei.

O comedie fără happy-end

Libertatea: Ai ales din Shakespeare acea piesă în care avem două fețe ale monedei; banul cumpără prietenia, mizantropia e pentru faliți. Ești un regizor dedicat politicului și socialului, cum te împaci cu viziunea sumbră, fără speranță, din a doua parte a piesei?

David Schwartz: Cred că Timon din Atena este una dintre cele mai radicale piese ale lui Shakespeare. O demonstrație metodică a felului în care forța banului ajunge să subjuge totalitatea relațiilor interumane.

Aș spune că e, într-un fel, o premoniție, scrisă cu o intuiție formidabilă. Shakespeare scrie la începutul secolului XVI, în zorii capitalismului industrial, în plină explozie a creditelor și datoriilor care prefigura uriașele bule financiare ulterioare.

El și Middleton se uită în jur, la experiența familiei, a cunoștințelor, a altor dramaturgi contemporani cu ei, și descriu o lume în care logica tranzacțională, pur comercială, domină toate relațiile interumane, de la cele de prietenie la cele de erotice. Și ajung la concluzia că singura consecință firească a unei astfel de lumi este un război sau, mai precis, un măcel generalizat. De-asta piesa este (și) una despre bani și război.

Însă Timon, cel surghiunit din cetate pentru neplata datoriilor, nu este atât un mizantrop (deși așa se declară) cât un om care afirmă că lumea trebuie răsturnată. El declamă îndemnuri precum „bufoni și sclavi, dați-i afară pe senatori și luați-le locul!” sau „faliți, lichidați, în loc de credite, pe creditori!”.

Da, piesa e sumbră și pare că nu zărește nicio ieșire, dar aș zice că funcționează mai degrabă ca un avertisment apocaliptic despre consecințele hegemoniei banului. Deși Timon a fost scrisă la vremea sa ca o comedie, Shakespeare și Middleton nu ne oferă satisfacția facilă a unui happy-end. E, dacă nu mă înșel, singura comedie de Shakespeare în care eroul moare la final.

Textul poate fi citit în multe feluri, dar interpretarea mea este aceea a unui semnal de alarmă – forța banului este atât de mare încât, odată dezlănțuită, lăsată liberă și nereglementată, acaparează și distruge tot. Pesimist? Cu siguranță. Defetist? Mai degrabă lucid și, aș zice, chiar revoluționar. De altfel, nu există dovezi că piesa s-ar fi jucat în timpul vieții lui Shakespeare. Cu siguranță a fost unul dintre cele mai incomode texte ale sale.

Există relații și dincolo de bani

Libertatea: Prietenia cumpărată cu bani e o temă obsedantă de la teatrul clasic, la manele. Ce mesaj ai avea pentru un adolescent fără bani?

David Schwartz: În paralel cu spectacolul pentru public larg, am făcut la Craiova, în parteneriat cu Festivalul Shakespeare, și un spectacol dedicat publicului de liceu, pe care îl jucăm în zece licee în timpul festivalului.

Fără îndoială, liceenii, cu bani sau fără, rezonează cu lumea piesei, în special cu faptul că cine este generos și face cadouri tuturor are șanse mari să sfârșească lefter și, în consecință, părăsit de toată lumea.

Ce încercăm să discutăm împreună cu liceenii este în ce măsură putem construi și alte tipuri de solidarități, de într-ajutorare sau de relații între oameni, dincolo de cele pur tranzacționale sau mediate de bani.

Pentru adolescenții fără bani nu știu dacă îmi permit să formulez mesaje, dar ce i-aș îndemna în primul rând este să nu se învinovățească pe ei înșiși pentru că n-au bani (asta zice și Shakespeare într-un fel, și, apropo de manele, parcă zice și Nicolae Guță într-o manea care se cheamă Banii sunt niște hârtii).

Cred că e foarte important să discutăm cu noile generații despre societate și stat, despre contextele care produc sărăcia, despre forme posibile de solidaritate, despre ce înseamnă serviciile publice. Poate sună complicat și utopic, de multe ori și eu cred că e utopic, dar sunt în același timp convins că e, totuși, cel mai bun lucru de făcut.

Cultura pe piața liberă din România, o catastrofă socială

Libertatea: Când toată lumea luptă cu deficitul, de obicei o încasează rău tinerii artiști de toate felurile. Ce vezi cel mai grav în politica guvernamentală și locală în ce privește cultura?

David Schwartz: Sunt multe lucruri grave, dar aș zice, rămânând în temă, că majoritatea se subsumează aceleiași probleme generale: normalizarea ideii că cultura trebuie să se autofinanțeze sau să se autosusțină din bani privați.

Deși vedem, în toată lumea, că nici măcar cercetarea de calitate din domeniile cele mai bănoase (de la farmaceutice la inteligență artificială), din țările cele mai bogate, nu poate fi susținută fără finanțare serioasă de la stat, artei și culturii locale, dintr-o țară semiperiferică cu inegalități structurale imense, li se cere să se „descurce singure”.

„Autofinanțarea” e de fapt drumul spre privatizare, iar privatizarea culturii este drumul sigur spre inegalitate și mai mare și spre restrângerea accesului la cultură pentru cei, tot mai mulți, care nu își vor permite, financiar și geografic.

Bucureștiul are de zece ori mai puține teatre decât Budapesta. Iar peste jumătate din populația țării nu a văzut un spectacol de teatru în ultimul an – pentru că trăiește în localități unde pur și simplu nu există teatre.

Noi ar trebui să luptăm pentru teatre publice mai multe, mai echitabil distribuite geografic, cu bugete mai mari, ca să își poată diversifica și orienta mai precis publicul. Și în loc de asta, bugetele se reduc de la an la an, instituții se comasează, posturi se desființează, multe teatre și muzee sunt în imposibilitatea de a achita salariile angajaților, oricum puțini și plătiți mizerabil.

Și o minoritate iresponsabilă, dar foarte vizibilă și vocală, se lamentează despre cum ar trebui să existe numai cultura care „rezistă pe piața liberă”. E pur și simplu o catastrofă culturală, socială, politică.

O ofensivă violentă anti-stat

Libertatea: Asistăm la o agitație continuă în fața pericolelor mari, unele inventate, altele cât se poate de reale, precum extremă dreapta, război. Cum vezi reacțiile publice în România, de la intelectuali, la politicieni. Vezi vreo rază de speranță sau toate merg spre un rău inevitabil?

David Schwartz: Ceea ce am spus mai sus despre cultură se aplică și pentru sistemul de sănătate, educație, locuințe publice sau asistență socială.

Trăim o ofensivă violentă a discursului individualist anti-stat, anti-taxe, anti-sistem public. Asta mi se pare, cum ziceam, cea mai mare catastrofă. Și câtă vreme discursul ăsta va rămâne dominant, iar condițiile de muncă și organizarea socială vor înlesni răspândirea acestui discurs, na, nu prea văd mari motive de speranță.

Ultraprivilegiații nu-i vor crede niciodată pe precari

Libertatea: Actori extrem de vocali promovează politici de dreapta, susțin figuri politice de dreapta, proausteritate. Teatrul românesc însă are multe nevoi de stânga (sprijin pentru tineri, finanțări etc.). Cum vezi împăcându-se cele două atitudini.

David Schwartz: E parte din ce spuneam mai sus. Pe de-o parte, unii dintre acești artiști vocali și vizibili sunt, la rândul lor, parte dintr-o minoritate ultraprivilegiată economic și care are oricum tot felul de metode de acces privilegiat și la resurse publice.

Pe de altă parte, din păcate, mulți artiști și artiste precare au interiorizat discursul anti-stat, de la logica „să dispară și capra vecinului” (i.e. – actorul angajat) până la aplaudarea închiderii unor teatre sau centre culturale pentru că nu ne plăcea politica directorului.

Este, fără discuție, o formă de falsă conștiință. Unii ar vrea, dacă se poate, ca toți ceilalți să se descurce singuri, pe „piața liberă”, în liberă concurență, și doar ei înșiși, și eventual prietenii lor, să aibă acces, așa mai pe șest, la banii publici.

În același timp, ca să închei într-o notă mai optimistă, observ în rândul studentelor și studenților, dar și al artistelor și artiștilor tineri de teatru, o preocupare mult mai serioasă și consistentă pentru teme sociale, politice și economice.

Pot spune rapid destule nume de regizoare, regizori, dramaturge, dramaturgi, performere/i, pe care le preocupă, și uneori tratează cu talent și seriozitate, astfel de subiecte, cam toate/toți până în 30 de ani: Ama Beschieru, Mara Bugarin, Raluca Cîrciumaru, Bogdan Drumea, Anamaria Feraru, Alessio Gabor, Alex Gorghe, Vicențiu Grama, Alex Ianăși, Robert Ioan, Iulia Mirică, Carla Oncescu, Mara Oprea, Alina Pietrăreanu, Larisa Popa, Ruxandra Simion, Theodora Simion, Răzvan Stoicovici, Mara Țibuleac, Lorena Hristu, George Zamfir. Și sigur am uitat pe cineva.

Unele și unii lucrează deja și în teatre de stat, încep să fie recunoscuți, fără îndoială că o generație nouă se afirmă cu poziții politice tot mai articulate și mai interesată de temele sociale și economice. Așa că, iată, asta e raza aia de speranță despre care mă întrebai.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE