Profesoară din învățământul special, despre integrarea copiilor cu CES: „Și după absolvire?”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Claudia Goga, profesoară în învățământul special cu 28 de ani de experiență, dintre care trei în școli din SUA, face o analiză pentru Școala 9 cu privire la ce se întâmplă astăzi cu elevii cu CES și mai ales, ce nu se face după ce aceștia absolvă învățământul obligatoriu.
Cuprins:
Noua lege a educației prevede o suplimentare cu 75% a costului standard per elev cu CES integrat în învățământul de masă. Este specificat și că aceștia vor fi înmatriculați doar dacă acea școală „dispune de resursă umană și bază materială corespunzătoare, inclusiv de cadre didactice de sprijin și itinerante”.
Claudia Goga salută aceste modificări, dar se întreabă și ce pot face autoritățile și după ce acești elevi absolvă școala: „La noi în țară, o problemă mult mai gravă și importantă este ce se întâmplă cu tinerii care absolvă, în învățământul de masă sau special, clasa a X-a, care este obligatorie. Ce fac ei, acești adolescenți, după ce termină școala?”.
Profesoara explică și cum se lucrează cu copiii cu deficiențe multiple, așa cum sunt cei din școala sa. „Progresele pe care le fac sunt foarte mici, într-un interval de timp îndelungat. Cei mai mulți dintre ei reușesc, după 10 ani de școală, să se îmbrace singuri, să mănânce singuri, să se orienteze în spații cunoscute, să scrie, cel puțin numele, să socotească, să numere, să coloreze în contur, să aranjeze în ordine diverse obiecte (să facă un șir de mărgele, de exemplu, urmând un model), să împletească folosind fire groase de lână, să planteze flori și să le îngrijească, să facă un ceai sau o mâncare simplă, unii dintre ei reușesc să folosească aragazul și cuptorul, sub supravegherea adulților”, spune profesoara.
După absolvire, tinerii cu CES devin tot mai izolați
Cu răbdare și metode specifice, acești copii au rezultate, spune profesoara. Tragedia este când după 12 ani de școală, acești copii sunt uitați în grija părinților bătrâni și adesea și ei neputincioși. „Partea proastă a sistemului de învățământ românesc este aceea că, după ce acești copii cu nevoi speciale termină clasa a X-a, nu li se mai oferă nicio posibilitate de a ieși din casă, de a se întâlni cu alți tineri, de a utiliza deprinderile pe care le-au învățat în școală. Cu alte cuvinte, statul investește în educarea acestor persoane cu nevoi speciale cât sunt în școală. Apoi nu mai interesează pe nimeni ce se întâmplă cu ei”, spune cadrul didactic în editorialul din Școala 9.
„Tinerii, persoane adulte acum, unii cu deficiențe fizice grave (tineri în cărucior, spastici, care nu pot merge sau care merg sprijiniți), alții cu deficiențe intelectuale grave, care nu pot fi lăsați nesupravegheați niciun minut, alții cu probleme psihice, alții cu incontinență, sunt „vărsați” familiilor lor. Punct! Familii cu părinți îmbătrâniți, care nu-i mai pot ridica pe copiii lor, ajunși tineri adulți, din cărucior pentru a-i așeza pe pat, toaletă sau în mașină. Unde părinții, cei care au și alți copii fără nevoi speciale, sunt deja bunici, se ocupă și de nepoți, dar și de copiii lor adulți cu nevoi speciale”.
„Cât de grijuliu e, de fapt, statul român”
„Statul român, atât de grijuliu cu integrarea tuturor copiilor în învățământul de masă, nu dă nicio alternativă tinerilor cu nevoi speciale care au absolvit cursurile. În unele orașe, și acestea sunt cazurile fericite, părinții s-au organizat în câte o asociație unde, prin forțe proprii, prin obținerea de sponsorizări, prin apelarea la cunoștințe, prieteni cu dare de mână și suflet mare, au încropit, și cu timpul au dezvoltat un sediu al asociației, unde tinerii se duc și fac activități sub formă de centru de zi”, menționează Claudia Goga.
Aceasta povestește și despre experiențele altor țări care au tot felul de proiecte pentru integrarea tinerilor cu CES.
„Astfel de centre de zi, cu dublă susținere, a statului și a mediului privat, ar fi o oază. E nevoie stringentă de locuri protejate, unde tinerii cu nevoi speciale să se întâlnească, să facă terapie ocupațională, să facă diverse tipuri de terapii, să aibă posibilitatea și să vândă produsele pe care le confecționează”, spune aceasta.
„E nevoie de ateliere protejate unde cei care au abilități practice bune să poată munci, sub supraveghere, pentru a obține un venit. Nu este economic, uman sau logic ca, după ce statul îi școlarizează pe copiii cu nevoi educaționale speciale timp de 12 ani, după ce profesorii îi aduc la un nivel maxim posibil de dezvoltare, după ce părinții s-au obișnuit să aibă câte o jumătate de zi liberă, în care să se ocupe și de alte probleme, nu doar de copilul special, acești tineri adulți să fie abandonați definitiv de statul român”.
Editorialul complet, pe Școala 9
Codrean 05.05.2023, 12:17
La Oradea era cooperativa Munca, asigurand locuri de munca pentru persoanele cu dizabilitati. Vad ca s-a desfiintat si sediul se demoleaza pentru dezvoltari imobiliare. Asta o fi solutia ? Si pensionarii de gradul III unde mai pot azi lucra ?