Pictorii uitați ai României. Curatorul expoziției-eveniment: „Cunoașterea trecutului este astăzi ca o superputere” | Interviu

Volumul publicat în 2003 și convertit acum în expoziție

Până la data de 27 iulie 2025, vizitatorii pot observa peste 100 de picturi semnate de zeci de artiști care au avut o contribuție semnificativă în istoria artei românești, dar ale căror nume s-au pierdut (ori s-au omis intenționat) cu trecerea timpului. 

Expoziția „Pictori români uitați” reprezintă un proiect care-și propune să pună într-un format expozițional (și să ducă mai departe) demersul științific al cărții (volum publicat în 2003 la Editura NOI Media Print), de mare senzație la vremea ei, scrise de Tudor Octavian. 

Ipolit Strâmbu, Nicolae Grant, Elena Popea, Constantin Aricescu, Mihail Simonidy, Nina Arbore, Mina Byck Wepper sau Alexandru Țipoia sunt doar câțiva dintre artiștii pe care-i vei regăsi în cele două camere dedicate expoziției, personalități care au marcat, promovat și influențat arta românească, din secolul al XIX-lea și până la sfârșitul secolului XX. 

Recomandări

Cum ar putea arăta motivarea CCR în cazul secretizării declarațiilor de avere. Profesorul de drept Cristian Clipa: „Procurorii nu trebuie să fie serviți ca la restaurant”

Opera unor artiști excepționali

„Art Safari are misiunea de a readuce în atenția publicului larg personalități importante ale istoriei artei românești. Seria retrospectivelor celor mai importanți maeștri a dovedit interesul vizitatorilor pentru astfel de expoziții, în care descoperă artiști români de o adevărată valoare, ale căror nume sunt mai mult sau mai puțin cunoscute. Expoziția «Pictori români uitați» continuă în mod firesc demersul nostru de a promova arta românească și reprezintă un bun prilej de întâlnire cu opera unor artiști excepționali, dar care, din diverse motive, au fost trecuți cu vederea în cărțile de istoria artei. Am considerat că cercetarea realizată de Tudor Octavian acum mai bine de două decenii trebuie pusă într-un context expozițional care se adresează publicului larg”, explică Maria Munteanu.

Expoziția este organizată cronologic

Am vizitat „Pictori români uitați”, unde l-am avut ghid pe George Manea, cel care mi-a povestit despre cum expoziția este organizată cronologic, dar și despre cum artiștii nu sunt foarte bine cotați, motiv pentru care scopul Art Safari este de a-i aduce în atenția publicului. 

Recomandări

Cum poate fi redus deficitul bugetar fără creșteri de taxe. Soluțiile economiștilor: tăierea investițiilor inutile, taxarea inversă la TVA, eliminarea unor de programe de stat

Deși perioada în care au creat (secolul al XIX-lea și sfârșitul secolului XX) a fost una dominată de forța masculină, iar femeile au suferit din cauza acestui fapt, vei putea să întâlnești nume creative sau importante ale acelor timpuri, cum ar fi Nina Arbore, Cecilia Cuțescu-Storck sau Adina Paula Moscu. 

Majoritatea artiștilor din cadrul expoziției au fost școliți fie la Paris, fie la Belle Arte în București, iar operele lor prezintă influențe de la nume celebre, cum ar fi Gustave Courbet sau Henri Matisse. 

Iată câțiva dintre pictorii care semnează lucrări aici:

George Manea mi-a vorbit despre Eugeniu Voinescu, născut la Iași, la 26 mai 1844, într-o familie de vază, care a studiat dreptul și literatura la Paris, oraș unde l-a întâlnit pe Gustave Courbet, cel care i-a și stârnit pasiunea pentru pictură. A călătorit la Budapesta, Constantinopol și Odessa, unde l-a cunoscut pe Ivan Aivazovski, pictor de marine destul de cunoscut la acea vreme, care i-a influențat pasiunea pentru pictura marină. Voinescu a fost medaliat la Salonul de la Paris în 1869, iar spre sfârșitul vieții a predat la Școala de Belle Arte din București. 

Mihail Simonidy, un alt nume prezent, este cunoscut parțial pentru pictura murală din holul Palatului CEC din București, o clădire construită de arhitectul Paul Gottereau între 1897 și 1900, explică ghidul. Tot el a realizat portretele lui Carol I și regina Elisabeta, care au fost distruse odată cu perioada comunistă. 

Recomandări

Scrisoarea trimisă de un miner din Praid care a anticipat dezastrul: „Suntem bărbați, dar ne e frică. Am gânduri negre, mi-e teamă că vor deveni realitate”

Nicolae Grant are și el un sector dedicat în cadrul expoziției. Fiul lui Effingham Grant, un diplomat, om de afaceri și filantrop, născut în Marea Britanie și stabilit ulterior în România, după 1850, a fost mai norocos, subliniază George, datorită familiei înstărite din care a provenit. A fost consul al Marii Britanii în Țara Românească, și s-a căsătorit cu Zoe Racoviţă, fiica lui Alexandru Racoviţă şi a Anei, nepoata lui Dinicu Golescu. Grant a fost și cel care a pus bazele primei fabrici de tutungerie de la noi din țară, în 1864. A studiat la Paris, liceul l-a făcut la Montpellier, unde a legat conexiuni cu oameni importanți de la momentul respectiv, apoi a revenit în țară, unde a făcut Belle Arte din Capitală, în același timp cu Ipolit Strâmbu și Nicolae Vermont, cel mai cunoscut dintre ei. A lucrat cu o tușă impresionistă și se poate vedea influența preluată de la Claude Monet.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 2

Ipolit Strâmbu a fost influențat de impresionism, a studiat la Belle Arte în București, iar apoi a fost cunoscut pentru portretul Reginei Maria din 1922 – ea stând pe tron, puțin îngândurată și grijulie. „Un pictor care a făcut parte din tinerimea artistică – Nicolae Vermont, Frederic Stork, Ștefan Luchian – o grupare care și-a dorit promovarea artelor românești. Organizau concursuri pentru tineri și la final erau recompensați cu burse pentru studii în străinătate, pentru a duce mai departe arta locală, iar apoi să revină în locurile natale și să formeze la rândul lor o nouă generație de artiști”, povestește George Manea.

Mișu Teișanu, venit dintr-o familie înstărită, școlit de asemenea la Belle Arte, a studiat și la Paris, la Academia Julian, prima academie de artă privată înființată în 1868. Academie permitea și femeilor să se înscrie și să studieze după nudul bărbătesc, ceva ce nu vedeam la școlile publice de la momentul respectiv. Abia după Primul Război Mondial, femeile sunt acceptate la școlile de artă oficiale. El nu și-a dorit faima, ci să creeze în România. 

Nina Arbore a fost una dintre primele femei artiste pe care le-am avut, iar alături de Cecilia Cuțescu-Storck și Olga Greceanu au pus bazele Asociației Pictorițelor și Sculptorițelor, în 1916, patronată de Regina Maria, la fel ca și tinerimea artistică. A studiat pictura în țară și la München, apoi la Paris, în atelierul-școală a lui Matisse. 

Mina Byck Wepper, născută la Bârlad într-o familie de intelectuali, a făcut școala de München, unde a fost pasionată de post-impresionism, fapt care se poate vedea în formele stilizată și geometrice pe care le-a folosit; ulterior, s-a stabilit în Germania. 

Adina Paula Moscu a fost o altă artistă apreciată a acelor vremuri, dar uitată după 1950, după cum subliniază ghidul, deși pictorii masculini erau impresionați de talentul ei și de cum o femeie poate picta atât de bine.

Misiunea muzeelor și a instituțiilor culturale 

George Manea povestește cum majoritatea lucrărilor vin din colecții private sau de la muzeele care au dorit să participe colectiv la expoziție. Toți artiștii pot fi regăsiți în cartea lui Tudor Octavian, cel care a realizat și selecția și documentarea pictorilor. 

Într-un interviu Libertatea, Maria Munteanu a povestit despre cum putem să ne valorificăm patrimoniul, pasiunea tinerilor pentru arta istorică, dar și despre rolul unui curator în valoarea unei expoziții.

Libertatea: Uitarea sau omisiunea acestor artiști a fost influențată de contextul social, politic sau cultural al vremii lor?
Maria Munteanu: Cu siguranță circumstanțele istorice despre care vorbești au fost determinante pentru parcursul acestor pictori. Unele vremuri au fost favorabile anumitor tipuri de personalități, în timp ce pentru altele au fost foarte dificile. În cazul unor artiști, regimul de după 1948 a hotărât trecerea în uitare. Pentru alții, cauzele sunt mult mai greu de identificat. Uneori, promovarea și tezaurizarea unor nume în detrimentul altora este aproape inexplicabilă.

– Crezi că este un fenomen unic în România sau și alte țări se confruntă cu astfel de „uitări” în istoria artei?
– Bineînțeles că artiști valoroși, dar ale căror nume au fost uitate în timp, există peste tot în lume. Este misiunea muzeelor și ale instituțiilor culturale să pună într-un context contemporan atractiv pentru public operele acestora, pentru a putea fi valorificate.

– Cum ar putea fi readuși acești artiști în atenția publicului pe termen lung, dincolo de această expoziție?
– Una dintre activitățile principale realizate de muzeele din țară presupune cercetarea propriului patrimoniu, și nu numai. Acești pictori se regăsesc în patrimoniul multor muzee din țară, iar acestea au misiunea de a-i inventaria, cerceta, expune și revalorifica în prezent.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 5

Rolul unui curator în promovarea unei expoziții

– Ce provocări întâmpină un curator atunci când lucrează cu artiști și opere care nu au fost suficient valorizate în trecut?
–Cea mai dificilă este identificarea lucrărilor, care de multe ori sunt ascunse în depozitele muzeelor sau în colecții private. Motoarele de căutare existente în prezent nu sunt suficiente pentru o căutare în profunzime. De cele mai multe ori apelăm la colegii muzeografi pentru a ne scoate la lumină operele artiștilor mai puțin cunoscuți care se regăsesc în colecțiile pe care le au în administrare. 

– Din perspectiva ta, care este responsabilitatea unui curator în a modela memoria culturală și artistică a unei țări?
– Desigur, un curator este cel care realizează cercetarea și conceptul unei expoziții, deci are un rol important, fiind cel care trece o idee din planul abstract în cel concret. Consider că un curator trebuie să cunoască publicul căruia i se adresează, pentru că acesta este destinatarul mesajului expoziției. Art Safari are un public larg și divers, iar scopul nostru este mereu de a aduce arta mai aproape de acesta, de a o face accesibilă și de a o integra în consumul cultural uzual al publicului, iar conceptele curatoriale țin mereu cont de acest lucru. 

– Crezi că în România există suficient interes pentru recuperarea patrimoniului artistic uitat sau e nevoie de mai multe inițiative de acest fel?
– Cred că în ultimii ani foarte multe instituții culturale, din mediul privat sau public, și-au asumat mult mai serios rolul de a promova patrimoniul cultural național. Cu siguranță suntem pe drumul cel bun. De aceea trebuie să continuăm să facem proiecte culturale, cât mai multe și cât mai diverse, naționale și internaționale, și să încurajăm colaborările între instituții publice și private.

Noua generație și importanța artei din trecut

– Cu ce mesaj speri să rămână vizitatorii după ce trec prin această expoziție?
– Sper ca expoziția să extindă aria de interes a vizitatorilor și să îi facă mai atenți la opera unor creatori care poate până acum au fost necunoscuți, dar pe care îi vor căuta în muzee în viitor.

– Ai observat o schimbare în modul în care tinerii interacționează cu arta, față de generațiile precedente?
– Da, sunt ceva mai relaxați în cadrul expozițiilor, fac fotografii acolo unde le este trezit interesul, le postează pe internet, iar acesta este un lucru bun, arată că vizitele în galerii de artă și în alte spații culturale pot deveni parte din viața lor.

– Într-o lume în care arta contemporană domină scena culturală, cum poate fi făcută arta trecutului mai atractivă pentru tineri?
– Este bine ca arta contemporană să aibă locul întâi, pentru că este arta timpului nostru și vorbește despre viața noastră de zi cu zi. În același timp, arta contemporană capătă mult mai multe sensuri și mai multă consistență atunci când cel care o privește are o idee despre arta timpurilor trecute, mai îndepărtate sau mai recente. Totodată, arta este strâns legată de istorie, iar cunoașterea istoriei este esențială în timpurile noastre, când doar un bagaj propriu de cunoștințe te poate face să distingi între adevăr și minciună, între rău și bine.

– Ce i-ai spune unui tânăr care crede că arta mai veche nu mai are relevanță astăzi?
– Cunoașterea trecutului este astăzi ca o superputere, ca și cum ai putea vorbi o limbă universală, care te ajută să înțelegi mai bine toate aspectele vieții de azi, să fii mai pregătit și mai deschis.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 14

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro