INTERVIU. Doamna Mioara de la Vărbilău, singura acordeonistă dintre lăutari: „Când mi-au propus să cânt în club, am zis: Ce să caut eu, femeie bătrână, acolo? Râde tineretul”. Dar n-a râs
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Este imaginea unuia din cele mai cunoscute tarafuri de lăutari din România, iar apariţia sa autentică, cu acordeon şi basma colorată, cucereşte din ce în ce mai mulţi tineri. Libertatea a vorbit cu Maria Radu, lidera Tarafului de la Vărbilău, despre cum e să-ți câștigi traiul din muzică de la 9 ani, dar și despre șocul trăit când a descoperit, într-un club din Centrul Vechi, că tineretul e sedus de muzica ei.
Cuprins:
- „Mie nu-mi trebuie note ca să cânt, eu aud și simt”
- Prima cântare, la 11 ani
- „După prima nuntă, n-am mai vrut să cânt”
- „E o vorbă veche la noi: ajungi la nuntă lăutar și pleci țigan”
- „Ce să caut eu, femeie bătrână, în club? Râde tineretul de mine”
- „N-am copiat-o pe Cesária Évora. Eu nu pot să cânt încălțată, atâta tot”
- „Nu vreau să fac grămezi de bani, vreau să fac oamenii fericiți”
- „Nu fac nimic special, eu cânt să-mi câștig pâinea”
Maria Radu cântă de 62 de ani cu muzicanţii din comuna Vărbilău, județul Prahova. Nunţi, botezuri, cumetrii. Taraful său a devenit mai cunoscut însă în ultimii ani, după ce poetul Mircea Dinescu l-a adus pe micul ecran. Şi tot el, poetul, a fost cel care i-a spus femeii că-i un soi de Cesária Évora a noastră, aşa, desculţă şi cu vocea atent neşlefuită. Acum, doamna Mioara, cum îi spune lumea, nu mai cântă doar la petreceri private, ci pe mari scene de concert, iar pe internet videoclipurile sale adună milioane de vizualizări. „Vă mulţumim că aţi făcut comuna noastră celebră”, i-a zis odată şi primarul din Vărbilău.
Numai că doamna Mioara, în vârstă de 73 de ani, nu se-mpacă deloc cu celebritatea. „Eu sunt o femeie normală, îmi fac meseria, fac mâncare, bag rufe la spălat, fac curat”, spune, cu modestia femeii de la ţară care nu-şi doreşte decât să-şi îndeplinească menirea pe pământul ăsta. Iar menirea ei e aceea de a-i face pe oameni fericiţi. Asta a învăţat, asta face, nu e mare lucru, insistă.
Le priveşte cu admiraţie pe lăutăresele de la oraş, doamna Gabi Luncă ori doamna Catanga – zice că ele au fost legendele adevărate ale muzicii lăutăreşti. Doamna Mioara încă locuieşte în comuna Vărbilău şi, când nu e între oameni care se bucură de muzică sa, la ea în sat se simte cel mai bine.
Acolo s-au născut versuri precum „Mi-a plecat nevasta iar, nu-i nimic/ A plecat la aprozar, nu-i nimic”, „Frunzuliţă de trifoi, nevasta mea vrea la băi şi-a intrat o ceartă-n noi, măi” sau chiar mai bine cunoscutele „Şi-a zis mama, şi-a zis mama,/ Constantine ţine seama,/ fetele din Bucureşti/ or fi bune, or fi zâne,/ în urma lor pustiu rămâne,/ ai grijă să n-o păţeşti”. Am întâlnit-o pe doamna Mioara înainte de a urca pe scena Festivalului Şaraimanic de la Brezoi (jud. Vâlcea), în faţa a mii de tineri care-i ştiau pe de rost melodiile.
Şi, de la înălţimea omului care a avut puterea, curajul şi autoironia necesare pentru a cânta versurile „Pe lume când m-a adus m-a adus o cioară, că a dracului de barză nu era în ţară”, doamna Mioara de la Vărbilău a vorbit despre discriminare şi despre prejudecăţile care-i însoţesc de prea multe ori pe petrecăreţii care-o vin să o vadă.
„Mie nu-mi trebuie note ca să cânt, eu aud și simt”
Libertatea: Mai există, în România, vreo femeie care cântă la acordeon și e imaginea unui taraf?
Maria Radu: Mai era Catanga, dar ea nu ieșea cu acordeonul în față. La noi, la Vărbilău, a mai fost o doamnă care cânta și la acordeon, și din gură – Tanța Luncă, verișoară cu Gabi Luncă. Dânsa m-a inspirat pe mine, pentru că, pe la 8-9 ani, tata m-a trimis la dânsa ca să mă învețe meserie.
– Cum ați învățat?
– După ureche, noi nu știm note muzicale. Știm tonurile, dar nu cunoaștem să citim după portativ. Și sunt mulți ca noi, așa-s lăutarii. Toată lumea poate să cânte, dar, dacă nu transmiți ceva, e degeaba. Și asta se poate întâmpla și dacă ai școală de muzică. Mie nu-mi trebuie note ca să cânt, eu aud și simt.
Prima cântare, la 11 ani
– Ce vârstă aveați când ați cântat prima dată pentru public?
– La 11 ani m-a luat tata cu el la o nuntă. Nu știam eu mare lucru atunci, cunoșteam o horă, o sârbă și vreo două-trei cântece din gură. La noi, asta era tradiția: dacă aveai băiat, îl învățai să cânte. Cum eu am fost primul copil, tata a trebuit să mă învețe pe mine, ca să-l ajut. Și atunci mi-a zis: „Te iau ca să te obișnuiești cu lumea, că altfel n-ai cum să faci treabă”. Pentru că tu, ca lăutar, trebuie să te și uiți la om, să vezi cum se poartă și așa îți dai seama ce să-i cânți ca să-i placă și să se simtă bine.
– Cum a fost la prima nuntă?
– M-am speriat un pic, pentru că, la un moment dat, oamenii au început să arunce cu pâine în noi. Pe atunci nu erau stații de amplificare a sunetului și cântam la rece, iar ei dădeau cu pâine ca să cântăm mai tare. Tata m-a liniștit, mi-a explicat ce vor. Am cântat alea trei melodii pe care le știam toată noaptea, că numai pe mine mă puneau să le cânt, văzându-mă mai mică.
„După prima nuntă, n-am mai vrut să cânt”
– V-a plăcut? Ați mai vrut să cântați și a doua oară?
– Drept să spun, n-am mai vrut să cânt. Nu că nu-mi plăcea, îmi plăcea să cânt, dar mă simțeam stingheră. Eram o domnișoară între toți bărbații. În toată comuna aia, nu mai era nicio fată care cânta, eu eram singura. Celelalte fete de vârsta mea doar mergeau la școală și asta voiam și eu, mai ales că învățam bine. I-am zis lui tata: „Lasă-mă în pace, că nu mai merg, eu vreau la şcoală”. Mă piteam de el când îl auzeam: „Hai să te duc la tanti Tanța să te mai învețe o melodie”. „Nu mai merg, bre, lasă-mă”.
– Cum v-a făcut să vă răzgândiți?
– Îmi zicea: „Măi, tată, o să-ți prindă bine, ai să vezi. Noi n-avem bani să te dăm la liceu. Tu trebuie să cânți ca să te descurci în viață, să ai banii tăi”. Noi pe vremea aia n-aveam îmbrăcăminte și încălțăminte noi, că nu erau bani. Tata se ducea la Ploiești la talcioc și-mi cumpăra și mie câte o pereche de pantofi, câte o rochie la mâna a doua. Dar eu eram mulțumită că primeam ceva frumos.
Tata, șmecher, îmi zicea: „Dacă înveți să cânți și mai mergi cu mine, îți mai cumpăr, te iau cu mine și-ți alegi tu ce-ți place. O să avem bani să băgăm lumină, să luăm televizor, să te uiți la desene”. Atunci am stat eu și m-am gândit: „Hai că mai merg, dar, dacă va fi rău, mă las”. Și de atunci m-a luat întruna cu el.
Am prins repede dragoste de muzică. Îmi plăcea când vedeam că mă admiră lumea, vedeam că vin oamenii la mine și mă complimentau: „Ce frumos ai cântat. Așa s-o ții”.
„E o vorbă veche la noi: ajungi la nuntă lăutar și pleci țigan”
– Ați avut și neplăceri?
– Au mai fost momente, dar eu nu mă speriam, că-l aveam mereu pe tata cu mine. Când am mai crescut, am început să le răspund și eu oamenilor dacă erau obraznici.
– Vă amintiți un astfel de moment?
– Pe vremea aia cântam doar pe la țară, erau dealuri mari și mergeam pe jos, cu instrumentele în spinare. Ajungeam la nuntă deja obosiți și apoi cântam toată noaptea. Îmi amintesc că eram însărcinată în opt luni și ne întorceam de la o nuntă din asta. Niște oameni coseau fânul și au început să țipe după tata: „Măi, Vizirene, stai așa, fă-ne și nouă o cântare, că doar vă plătim”. Am cântat două cântece, dar ei tot mai voiau.
Era arșiță, eram obosiți, vai de capul nostru. Am mai cântat două cântece. Ei tot mai voiau și tata le-a zis: „Măi, flăcăi, am fata însărcinată, nu mai putem”. Ei tot nu se lăsau și am intervenit: „Mă, nu vă e rușine? Sunteți oameni în toată firea, nu mă vedeți cum sunt? Gata, plecăm acasă!”. N-au mai scos un sunet. De atunci am căpătat încredere și mereu ripostam când se sărea calul. Nouă ni se întâmpla rar, pentru că tata era cunoscut în zonă ca lăutar și era respectat. Dar alții, săracii…
– Ce păţeau?
– E o vorbă veche la noi: ajungi la nuntă lăutar și pleci țigan. Când te duceai erau toți fericiți: „Ia uite, mă, au venit lăutarii!”. Când plecam: „Ia uite, ai dracu’ țigani, nu mai vor să cânte”. Se mai îmbătau nuntașii și nu te mai lăsau să pleci, te amenințau. Pe vremuri, să cânți era și un fel de chin, în sensul că te juca omul cum voia el, pentru că avea impresia că, dacă te plătea, putea să facă orice din tine. Mai ales dacă nu erai lăutar cunoscut, te luau peste picior: „Tu ești cioară, locul tău e în copac, suie-te în copac și cântă de acolo”. Și când se întâmplau lucruri din astea, nu mai aveai cum să cânți cu drag, cu plăcere. Când vezi că lumea e fericită, mulțumită, îți vine ție să le mai cânți, nu trebuie să-ți ceară. Dar când oamenii te hărțuiesc și nu-ți vorbesc frumos, cânți să treacă timpul și e păcat.
– Ce povestiți dumneavoastră e o formă de discriminare.
– Da, aşa e. Nu ştiam noi atunci. S-au întâmplat lucrurile astea, dar demult. Acum, oamenii s-au mai educat, se comportă decent.
– Ca femeie de etnie, v-ați simțit vreodată discriminată?
– Nu, niciodată. Din contră, pe măsură ce a trecut timpul și am avut tot mai multe cântări, m-am simțit favorizată. Am mai auzit, e drept, oameni care ziceau: „Ține acordeonul în mână doar de formă, că nu știe ea să cânte”. Dar eu îmi vedeam de treabă și le demonstram că știu să-mi fac meseria.
„Ce să caut eu, femeie bătrână, în club? Râde tineretul de mine”
– În ultimii ani, a crescut interesul tinerilor față de muzica lăutărească. Nu se mai ascultă doar la nunți, ci și în cluburi, la festivaluri.
– Noi de asta am rămas surprinși. S-a schimbat mentalitatea tinerilor față de noi.
– Vă amintiți când ați cântat prima dată pentru publicul tânăr?
– Noi cântam foarte mult la petreceri private și, acum vreo patru ani, ne-a propus Larisa Perde să cântăm într-un club din Centrul Vechi. Eu le-am zis atunci: „Eu nu merg! Ce să caut eu, femeie bătrână, în club? Să râdă tot tineretul de mine și să zică: «Uite-o și pe baba asta nebună»”. Copiii ziceau: „Lasă, mă, mamaie, că mergem, ai să vezi că o să fie bine, vor și tinerii să asculte muzică lăutărească”. Când am ajuns acolo, n-aveai loc să arunci un ac, abia ne-am făcut loc să intrăm. Când am urcat pe scenă și am vrut să ne prezentăm, nu ne auzeam, pentru că tineretul aclama, aplauda. Erau numai copii.
– Cum v-ați simțit?
– M-am simțit extraordinar când am văzut că-mi știau muzica vers cu vers. Cântau cu mine odată. Apoi, am mai fost într-un club unde erau mulți studenți de la actorie. Vai, ce frumos a fost! Când am plecat de acolo, mi-am făcut cruce, nu-mi venea să cred. A fost atunci și un moment nemaipomenit. Nu exista priză la scenă și am pus un triplu, doar că, la un moment dat, pentru că tineretul dansa pe lângă scenă, s-au împiedicat de fir și l-au scos din priză. Nu se mai auzea niciun instrument. Noi ne-am oprit, dar copiii au cântat în continuare. Extraordinar!
Am cântat în multe locuri în care nu m-aş fi aşteptat s-o fac. Şi-n zăpadă am cântat! Acum vreo doi ani, ne-a chemat un prieten la Poiana Brașov, ne-a rugat să venim două ore. Ne-am dus acolo și era zăpada până la genunchi, ne-am scos sculele și acolo am cântat. Mi-au înghețat mâinile pe acordeon.
„N-am copiat-o pe Cesária Évora. Eu nu pot să cânt încălțată, atâta tot”
– Vi s-a spus „Cesária Évora de România” și, firește, am vrea să știm de ce cântați desculță.
– Domnul Mircea (Mircea Dinescu, n.r.) mi-a zis primul Évora. Dânsul numai așa îmi zicea. Eu o văzusem la televizor, dar n-am copiat-o. Eu nu pot să cânt încălțată, atâta tot. Eu pot să stau 5-10 minute cu pantofii, dar apoi trebuie să-i dau jos, că nu pot. Eu și pe asta am câștigat, pe apariția mea. Printre primele dăți când am cântat la București, am fost la un eveniment privat la domnul Țiriac. Când am intrat acolo și m-a văzut, domnul Țiriac s-a minunat și mi-a zis că așa ceva original n-a mai văzut. Mi-a zis: „Să nu vă schimbați niciodată!”. Dar, credeți-mă, eu așa mă port și acasă. Dacă vii la mine, așa mă găsești: cu basma și fustă cu pliuri.
– Ziceţi că celebritatea nu v-a schimbat…
– Celebritatea, cum o numiți voi, că eu nu o consider așa, nu m-a schimbat cu nimic. Eu nu pot să mă port altfel. Am și haine altfel, dar nu-mi place să le port, nu mă simt eu bine. Eu sunt o femeie normală, îmi fac meseria, fac mâncare, bag rufe la spălat, fac curat. Nu mi s-a schimbat viața deloc.
„Nu vreau să fac grămezi de bani, vreau să fac oamenii fericiți”
– V-ați gândit vreodată să vă schimbați stilul muzical?
– Nu, eu oriunde mă duc oamenilor le place ce le cânt. Ne mai cer manele la evenimente, dar noi le cântăm doar manele vechi, Azur, Generic, Romica Puceanu. Nouă nici nu ne stă bine să cântăm manelele astea noi, că tataia are părul alb în cap, nu poate să cânte despre bani și femei.
La manele iese banul, dar noi vrem să ne ținem stilul nostru, noi muzica asta știm s-o facem cel mai bine.doamna Mioara de la Vărbilău
Oricum, avem cântări de nu-mi văd capul. M-au sunat de curând să mă duc în Centrul Vechi să cânt 15 minute și-mi dă o mie de euro. „Nu pot, că am altele programate”. Noi nu păcălim lumea, suntem paroliști. Poți să-mi dai oricâţi bani vrei, nu pot să nu mă duc unde am promis. Oricum, nu mai luăm multe evenimente, că nu mai poți să pierzi la nesfârșit nopțile. Acum suntem aici, la Brezoi, sâmbătă suntem la Sibiu, duminică – la Timișoara. E obositor să stai numai pe drumuri. Le mai rărim și noi. Sunt atâția ani care s-au adunat. Eu nu vreau să facă grămezi de bani, eu vreau să fac oamenii fericiți cu muzica mea și să fac bani pentru strictul necesar. Eu când plec la o cântare, zic așa: „Doamne, să ne întoarcem sănătoși și să fie lumea mulțumită de noi”.
Dacă te duci cu gândul doar la bani, doar să bifezi, se simte. Lumea trebuie să fie mulțumită, bucuroasă, să-ți strângă mâna la final. Cea mai mare satisfacție e că ai făcut ceva frumos pentru oameni
„Nu fac nimic special, eu cânt să-mi câștig pâinea”
– Spuneți că nu vă considerați o vedetă, dar vi se întâmplă să vă oprească oamenii pe stradă să vă felicite sau să vă ceară să faceți o poză împreună?
– Eu dacă mă duc să-mi iau o pâine de la colț, mă opresc oamenii să facem poze. Mă întreabă: „Nu vă supărați, sunteți doamna de la televizor, de la taraf? Faceți o poză?”. Dacă mă duc într-un club mai mare, eu nu pot să merg la toaletă că mă opresc zeci de oameni să facem poze. Durează o jumătate de oră pe puțin.
– V-ați obișnuit?
– Uneori, nu mai pot, simt că m-am săturat. M-am și răstit la câțiva, mi-a fost necaz, dar nu mai puteam, zău! Eu știu că e o dovadă de apreciere, dar era a cincea oară când cântam acolo. E greu pentru mine să mă obișnuiesc pentru că eu nu mă consider specială. Eu niciodată n-am stat să mă gândesc și să zic: „Gata, sunt o vedetă”.
Eu cânt pentru că asta e meseria mea, că așa am fost învățată. Copiii îmi mai spun: „Mamaie, crede-ne, tu ești cineva în lumea muzicii lăutărești”. Dar eu nu fac nimic special, eu cânt să câștig o pâine. Eu am fost obișnuită să aduc bani în casă de la 11 ani. Dacă vă spun că eu uit, eu mă duc acasă și-mi duc viața normal, eu uit că mă știe lumea.
- Dar dumneavoastră ce muzică ascultaţi?
- Îmi place să ascult muzica bună, să cânte bine. Ascult și operă, de ce să nu ascult. Dacă ai urechea formată, poți să asculți orice fel de muzică și să-ți placă. Dar eu acasă ascult și altfel de muzici, îmi place cel mai mult de Delia. Îmi plac și Andra, Monica Anghel. Mi-a plăcut de Catanga, de Nelu Ploieșteanu, de Gabi Luncă, de Romica Puceanu. Eu, când o aud pe Catanga, mă apucă plânsul. Nu-mi vine să cred că oamenii ăştia nu mai sunt.
– Ce ați vrea să știe lumea despre dumneavoastră?
– Aș vrea să știe că sunt și eu o femeie ca toate femeile, cu necazurile și bucuriile ei. Eu sunt o femeie, nu sunt o vedetă.
Fotografii: Valentin Răzvan
