Oamenii din colțul tablourilor. De ce ne lipsesc părinții și bunicii din fotbalul nostru?

Trrrr-trrrr-trrrr, zdum, trrrrr-trrrrr-trrrr… îmi târâi troller-ul către centrul orășelului spaniol de pe malul Mediteranei. M-am dat jos din autobuz ca prostul, înainte de vreme, și acum trag valiza după mine prin semiperiferie, pe un soare tâmpitor. Mă opresc să-mi trag sufletul și se întâmplă să o fac lângă un teren de antrenament. 

Terenul arată bine, dar nu grozav. Pe el, o grupă de copii își dă sufletul în soarele amiezii. Repetă cu obstinație aceeași schemă: șut-centrare la colțul lung, tras tare și jos, urmând ca finalizarea „din prima” – voleu în săritură sau alunecare – să deruteze portarul, deviind mingea în poartă, lângă bară. Copiii sunt mici, nu prea iese în săritură, mingea vine cam jos, deci majoritatea încearcă cu alunecare. 

Antrenament de liga a patra

Nu au gazon, dar copiii fac alunecarea, iar și iar, și iar, mingea intră și intră și intră în poartă. Vezi și simți că alunecarea e dureroasă, soarele îi lichefiază, copiii nu se plâng. Antrenorul izbutește să fie simultan și sever, și mulțumit; copiii deviază, deviază, deviază, gol, gol, gol. În câteva minute am impresia că am văzut mai mult profesionism și efort decât într-un tur de campionat de-al nostru, la seniori. 

Recomandări

Român cu Lamborghini, acuzat de ANAF că nu poate justifica investiția. Fiscul a evaluat bolidul la 1,8 milioane de lei și a cerut impozit pe venit. Cum s-a terminat procesul

Trrrr-trrrr-trrrr, zdum, trrrr-trrrr-trrrr, îmi târâi mai departe trollerul, rumegând cele văzute. Nu mă aflu în Madrid, nu mă aflu în Bilbao, sunt într-un orășel de 40.000 de locuitori, care nu are club de fotbal decât în Divisiones Regionales, ligile spaniole care încep de la al patrulea nivel și coboară. Stadionul are de 3.00 de locuri. 

De ce trăgeau copiii în halul ăla, pe arșița aceea? Ce îi putea motiva, zi de zi? Chiar erau toți ferm convinși că riscă să iasă din ei viitorul Pedri sau Ansu Fati? De ce își zdrelesc genunchii și fundul în halul ăsta, ei n-au acasă PlayStation? Ce cred ei că îi așteaptă la capătul curcubeului?

Un cafecito

Răspunsul (sau măcar o parte importantă a lui) cred că l-am aflat a doua zi, de dimineață, la Mercado Central – adică la piață. Puține lucruri îmi plac în Spania mai mult decât un cafecito băut în piață – între zarzavagii, instalatori și polițiști ieșiți din tură – picurat din espressoare vechi, care par că l-au prins și pe Franco, și pe Gento.  

Recomandări

Cum s-a format ciclonul devastator de la Marea Neagră care a afectat sudul litoralului. Experții ClimaMeter: „Evenimentul, provocat de schimbările climatice” STUDIU

Și imediat am început să-i văd. 

Prinși la marginea oglinzilor de bufet, lipiți cu scoci pe faianță, puși între fanioane sau plasați în toate colțurile dulapurilor cu pahare. Înrămați în 1958 sau laminați în 2001, alb-negru sau color decolorat, decupați din ziarul local în 1979 sau dintr-un program din 1996. În fotografii developate în 1964 sau printate în 2012. Sunt unchii lor, frații lor, tații lor, copiii lor, cumnații lor, verișorii lor, bunicii lor. 

Toți imortalizați în echipament, pe vremea când jucau fotbal în vreun „division”, oricare ar fi fost el. 

Toată piața era plină de fotbaliști, de amintirea lor, de stafii familiare în jambiere și de „orgullo”, de mândrie. 

Fotbalul, pentru ei, nu e o chestie de televizor, de performanță, de sponsorships, de roabe cu șampanie și turnee comerciale în Asia. Fotbalul este, în primul rând, o chestiune de familie și de mândrie familială. E concret, personal și definitoriu, la propriu. E sânge, e rudenie. 

Moștenirea rezistă în vremuri grele

Fotbalul e bunicul Gonzalo, care a ajuns la Alicante, e unchiul Martin care a prins 3 jocuri la Valencia înainte să-și facă praf meniscul și e Santiago, vărtu, care are duminică meci în Tercera, liga a treia. 

Recomandări

Avertismentul lui Putin: NATO va fi în război cu Rusia dacă permite Ucrainei să lanseze rachete cu rază lungă de acţiune

Ei toți, plus mulți alții, se uită la tine din colțul bufetului. Și te simți prost să-i dezamăgești și să nu faci a treizecea alunecare, chiar dacă e prea soare, chiar dacă te doare. 

Când nu e „de sus în jos”, ci „de jos în sus”, când înainte să fie „ligă” este „familie”, și când înainte să fie „industrie” este „cultură” – în sensul larg al cuvântului – fotbalul se descurcă și în vremuri mai proaste. Se descurcă și cu sponsori care vând gresie, nu emirate. 

Se descurcă și când copiii se duc la colecționat pixeli în lumi virtuale și rotunjoare, unde nu e nici durere și nici întristare – și nici julituri cu sânge după antrenament. 

Să supraviețuiești onorabil în vremuri proaste

Evident, asta explică și de ce avem mai degrabă „pretenții neîntemeiate” când ne ofuscăm privindu-ne Naționala ducându-se la vale, și dând cu capul de toate treptele scării. 

Este fotbalul nostru intrat adânc în societate? Este fotbalul nostru înșurubat în „cultură”, dincolo de citarea obsesivă a rezultatelor unei singure generații fotbalistice? Este el cu adevărat acceptat și valorizat social? Înainte să vorbim despre stadioane și investiții, am investit, oare, noi în el la nivel personal, sentimental, familial? Adică nu doar cu cardul, și nu doar în ziua meciului. 

Ce ne leagă de el? Și pe el ce-l leagă de noi?

Dacă suntem cinstiți cu noi înșine, vom accepta că fotbalul românesc de fapt nu are rădăcini socio-culturale solide. Are „vechime în funcție” dar nu are „adâncime” în genealogiile familiilor decât destul de rar. 

Este, deci, strict dependent de resursele și de organizarea „externă” lui. Când suprastructura are interesul să le furnizeze (cum s-a întâmplat în comunism), fotbalul nostru se descurcă binișor. Când și le retrage, fotbalul se prăbușește. Când nu mai exista banii sau competența, la noi nu există „cultura fotbalistică”  de la firul ierbii care să-l ajute să supraviețuiască onorabil prin vremuri proaste.

Povestea cu Steaua și Dinamo

Că nu prea există „țesut cultural” în fotbalul nostru, o dovedește și următoarea întâmplare.

Acum aproximativ un deceniu, când Dinamo nu ajunsese serial de comedie, rivalitatea Steaua – Dinamo era ceva încă intens, care se lăsa cu bătăi printre blocuri în zi de meci. În preajma unui asemenea derby, Gazeta Sporturilor s-a hotărât să scoată două DVD-uri cu fragmente din steauadinamo-urile memorabile, intrate în istorie. Întrebându-i dacă e cazul să le promovăm, mi s-a răspuns ca nu. „Dacă nici așa ceva nu îi interesează pe fani, atunci nimic nu-i mai poate interesa!” 

Ei bine, tuturor ne-a căzut fața văzând insuccesul acțiunii. Nu, fanii care își spărgeau capul cu bastoane telescopice în numele clubului lor iubit nu erau absolut deloc interesați de istoria în alb-negru a clubului lor sau de istoria rivalității supreme din fotbalul romanesc.

Sos, cartofi wedges, dar cultura fotbalistică?

Însă, deși bastonului telescopic nu-i trebuie amintiri și istorie, fotbalul nostru nu poate trăi fără „temelie culturală” decât dacă ar avea permanent în braț o perfuzie cu bani și know-how. Cum vin vremuri grele, perfuzia asta nu va reapărea prea curând. 

Dar să revin la tema epifaniei mele spaniole. Noi avem câteva „sports bars” lucioase, ornate cu tricouri imaculate înrămate, majoritatea cumpărate de pe eBay de către decoratorii care au aranjat barul. În ele mai sunt și multe plasme. Plasmele sunt mari, pe plasme sunt sponsorii. Sponsorii, invariabil incep sau se termina cu „Bet”. Ce nu există, pentru că nu se poate comanda online, este nițel suflet și nițică „cultură” fotbalistică. Pe lângă sosul BBQ și cartofii wedges.

E oare mult prea târziu să ne punem și noi unchii și bunicii la bar, decolorați și înrămați, pe lângă coloanele de bere draught? 

În tricouri groase și caraghioase, cu chică și mustăți, rudele noastre cu crampoane barbare măcar ne-ar aduce aminte că venim de undeva – și deci, la o adică, am putea și ajunge undeva.

Urmărește-ne pe Google News