40 de ani în 40 de minute: O discuție cu Alex Diaconu, sportiv cu dizabilități, despre puterea de a lupta și de a zâmbi

Campionatul Național de Baschet în Scaun Rulant e o competiție de care nu auzisem până în urmă cu câteva săptămâni. Sunt însă câteva lucruri pe care le remarci rapid la joc, chiar dacă nu ești familiar cu el. În primul rând, este extrem de fizic. Jucătorii trebuie să depună un efort constant numai pentru a se mișca, fără să mai vorbim de aruncările la coș pe care le fac stând jos. Tocmai de aceea, este și un sport unde aruncările transformate sunt ceva mai rare față de baschetul obișnuit. 

În al doilea rând, observi voința pe care o au jucătorii. Fiecare fază e tratată cu seriozitate, dar nu uită să glumească din când în când, în momentele mai statice ale jocului. Atunci când unul dintre ei cade, încearcă să se ridice singur, imediat, fără să aștepte ajutor, deși cei din apropiere vin imediat să îl ofere.

Am văzut câteva astfel de momente în primul meci la care am asistat, cel dintre CSM Corona Brașov și ACS Paralimpic Salvia 2000 Cluj-Napoca. Unul dintre ele mi-a atras atenția în mod special, pentru că l-a implicat pe unul din cei mai buni jucători de pe teren, un băiat de la Cluj-Napoca, cu numărul 23 pe spate, Alex. A căzut cu scaunul în urma unei acțiuni în care s-a luptat extraordinar pentru minge și s-a ridicat imediat, în câteva secunde, mai rapid decât mulți sportivi profesioniști pe care îi admirăm la TV.

După festivitatea de deschidere a campionatului, am mers la el și l-am întrebat dacă are 5 minute ca să îi pun câteva întrebări. Am vorbit, în fapt, 40.

Cine este Alex Diaconu

Alex Diaconu este, de fapt, un bărbat în toată firea, nu un băiat așa cum am crezut de la marginea terenului. Are 40 de ani, dar o energie mult mai tinerească și zâmbește foarte mult, contagios. Media de vârstă la Baschetul în Scaun Rulant este ridicată, dar există și câțiva „copii” ai grupului, pe care restul încearcă să-i motiveze și să-i ajute cum pot.

„Lumea mă întreabă, de obicei, cum joc baschet, dacă e coșul mai jos. Nu, avem aceleași reguli, doar că nu jucăm din picioare, ci din cărucior” spune el, râzând. Mi-a confirmat impresia pe care am avut-o inițial, că baschetul în scaun rulant necesită un efort fizic ridicat: „Un om sănătos doar fuge și bate (n.r. – mingea), eu trebuie să dau și din roți. În mare parte a timpului am doar o mână liberă”. 

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 2

E coordonator și s-a văzut asta din plin în timpul meciului, fiind cel mai activ dintre jucătorii clujeni, căutat mereu de pasele colegilor și blocat constant de adversari. „Ne folosim foarte mult de blocaje. Când am început, în 2000, de-abia jucam, și eram în cărucioare de stradă, nu în cele de baschet”. Despre acestea din urmă, Alex îmi explică că roțile lor laterale sunt mai înclinate, ca să nu cazi pe o parte.

Se antrenează doar o dată pe săptămână, deși și-ar dori mai mult. „Avem și familii, avem joburi și e greu”, spune Alex. Administrația locală nu le oferă vreun sprijin, ci doar clubul. Șefa clubului este din Scoția, și ea este cea care susține financiar totul: „Noi facem din plăcere, nu se câștigă nimic, niciun ban. De-asta ne vezi doar pe noi, că noi vrem. Totul e din pasiunea de a face mișcare și de a nu sta acasă.” E fericit totuși de faptul că mai mulți oameni ajung să afle despre sport și eforturile pe care le fac: „Înainte jucam doar între noi, sala era goală-goală. Nu venea presa la noi, era un meci amical, cum s-ar zice.”

Diferența dintre „sănătoși” și restul

Piciorul stâng al lui Alex a fost afectat în 1985 de o malformație apărută în urma vaccinului antipolio. „Din cauza injecției, a medicilor, a vaccinului care era în teste” spune el. Un studiu arată că între anii 1984 și 1992, în România, vaccinul împotriva poliomielitei a cauzat multiple complicații și probleme, multe cazuri nefiind raportate.

Face sport din 2000, de când a venit la Cluj: „De atunci joc baschet, am jucat puțin și tenis de masă, dar mie îmi place sportul de echipă, așa că am preferat baschetul.” Mai nou, face și sporturi de iarnă, se dă pe monoschi și va participa în curând la primul concurs internațional, în Austria. „Din păcate, doar acum am descoperit sportul ăsta”, spune, cu un ușor regret. 

A fost la Paris și la Bordeaux în 2024, ca voluntar la Jocurile Olimpice și la cele Paralimpice. „La Paralimpice am fost asistentul echipei, am avut onoarea asta, știind română și engleză am putut să preiau țara mea. La sănătoși am fost la Bordeaux, la fotbal, am văzut calificările.” Cel mai mult a fost impresionat de numărul de spectatori prezenți în tribune: „Pe mine ce m-a surprins a fost că erau foarte, foarte mulți spectatori. Mai ales la Paralimpice, pentru că de obicei vezi asta la sănătoși. Dar la Paralimpice, la toate sporturile, tenis de masă, badminton, înot, au fost sălile pline.”

Am fost curios să aflu de ce le spune „sănătoși” celor care nu sunt în scaunul cu rotile. O întrebare stupidă, până la urmă, dar pe care am vrut să o pun, pentru a vedea perspectiva sa. A răspuns cu zâmbetul pe buze față de stângăcia mea: „Pentru că ei au două picioare și două mâini. Bineînțeles, fiecare are o problemă probabil, dar mă refer că sunt sănătoși fizic. Nu știu ce este în spatele lor, dar noi suntem nevoiți să luptăm mai mult, pentru că de multe ori, nici nu se uită la noi”.

„Înainte să intrăm în UE, eram izolați”

Discuția a alunecat, inevitabil, către percepția oamenilor față de persoanele cu handicap. „Eu zic că, de când am intrat în Uniunea Europeană, s-a schimbat mult perspectiva oamenilor. Înainte era foarte rău, eram numai noi, izolați, și atât. Persoanele cu handicap erau aruncate într-o școală și lăsate acolo. Acum pot fi alături de copii sănătoși, să le arate că și ei sunt deștepți” mi-a spus Alex.

El însuși a învățat când era mic într-o astfel de școală, dedicată exclusiv persoanelor cu handicap. Povestește despre experiența de-acolo și vede și partea bună, spunând că „într-un fel a fost bine, pentru că eram doar noi, și atunci nu eram discriminați și nu ne băteam joc unii de alții. Am putut să creștem împreună”. Își amintește și de un moment jenant, în care cineva i-a oferit 50 de bani doar pentru că l-a văzut că este o persoană cu dizabilități. „Nu, mulțumesc” este tot ce i-a răspuns acelui om, deși poate că în sufletul său voia să spună mult mai multe.

Vede însă Clujul ca un oraș accesibil: „S-a dezvoltat foarte mult și se dezvoltă pe ramura asta, a persoanelor cu handicap. Nu ne lasă (n.r.: de izbeliște) și se ocupă foarte tare de oraș, școlile, spitalele și străzile sunt accesibilizate.” A fost dezamăgit însă de București, și explică faptul că și rampele care se fac, se fac prost: „Trebuie să aibă o distanță foarte mare, ca să poți să-ți iei avânt și să te ridici. În Cluj, o persoană cu handicap a făcut proiectul de accesibilizare și le-a spus ce trebuie să facă. Băile trebuie să fie foarte mari, ca să ai loc să te întorci.”

Mentalitate de luptător

Când nu e pe terenul de baschet, Alex ajută alți oameni, lucrând la comisariatul pentru Protecția Copilului din Cluj: „Dimineața sunt la job, ajut semenii mei, mă ocup de persoane cu handicap și probleme medicale. Cred că îi motivez și pe ei cumva, să vadă că eu pot și se bucură când văd că la stat lucrează o persoană cu handicap, că se poate”.

La 30 iunie 2025 numărul total de persoane cu dizabilități comunicat Autorității Naţionale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilităţi din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Tineretului şi Solidarității Sociale, prin Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, a fost de 973.079 persoane. Practic, aproape un milion de români trăiesc cu dizabilități. Dintre aceștia, 193.160 de oameni au un handicap fizic grav sau accentuat.

„Dacă noi nu ieșim în societate, nu au cum să vadă că există grupuri, voință, putere, sport. Eu încerc să dau mai departe ceea ce fac. Noi trebuie să luptăm de două ori, ca să arătăm că putem. Persoana cu handicap care stă acasă crede că nu poate face nimic, dar dacă ne vede pe noi, poate vrea să încerce să vină la club, să se integreze, să joace cu noi.”

Alex speră și ca, la un moment dat, munca pe care o depune pe terenul de baschet să aibă și o răsplată financiară. Crede că asta se poate însă numai dacă ajunge să facă performanță: „Trebuie să lupți să ajungi sus ca să investească lumea în tine, și mi se pare normal. Poate, dacă vom avea rezultate, va veni cineva să-și dorească să investească. Și noi trebuie să luptăm, nu doar să așteptăm.”

N-am putut să nu remarc spiritul de luptător pe care Alex îl evidenția de fiecare dată când putea. „Trebuie să luptăm” au fost cele mai rostite cuvinte de-a lungul interviului, și nu întâmplător. Alex Diaconu a luptat toată viața, cu siguranță mai mult decât voi lupta eu sau mulți dintre cei care citesc acest articol vreodată. A luptat pentru că asta știe să facă cel mai bine, să lupte zi de zi, fără oprire, fără scuze sau ezitări.

La plecare, Alex m-a întrebat de ce i-am cerut lui să-mi dea un interviu. I-am spus că, pur și simplu, mi-a plăcut cum juca. Văzut de pe margine, era băiatul cu fler, viteză și talent, care părea puțin egoist fiindcă vrea el să încheie multe dintre acțiunile de atac ale echipei. De-aproape, am realizat că era de fapt un om care nu are teamă de eșec, care va încerca mereu ceva ce pare imposibil și care, cumva, îl va face să devină posibil.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro