Războiul a fost început de generația 65 a lui Putin, dar e și ratarea generației noastre, a celor de 50 de ani, că nu l-am putut împiedica
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Scriitorul Vasile Ernu scrie despre cum o generație întreagă „a construit capitalismul în Est cu entuziasm mistic” și, din cauză că prea puțini au câștigat și prea mulți au pierdut, s-a născut un resentiment pe care l-a utilizat instinctul criminal al lui Putin. Ce poate fi făcut?
Cuprins:
- Vă amintiți momentul în care dolarul și rubla s-au regăsit într-o singură monedă?
- Noi am construit capitalismul cu o credință mistică
- Din imperfecțiunea și nedreptatea tranziției s-a născut resentimentul
- Nu dau vina pe nimeni, dar adevărul e că am ratat
- O întreagă pătură socială a devenit învinsa tranziției
- Ce a rezultat? Țări din care copiii noștri pleacă
- Putin a speculat această nemulțumire a ratării
- Riscul este demonizarea Estului
- Fascismul și comunismul, fețele aceleiași monede inumane
- Nicio femeie în conducerea României, cum e posibil?
- Prea puțini au câștigat și prea mulți au pierdut
Generația mea - ceea ce eu numesc „sălbaticii copii dingo“, ultima generație de copii sovietici - a fost, poate, cea mai liberală generație a Estului. Scriitorul generației noastre, Viktor Pelevin, a numit-o Generația P - de la Pepsi. Dar totul a durat foarte puțin. Și ei s-au transformat în „generația canibală“.
- Cartea Sălbaticii copii dingo, Polirom 2021, semnată de Vasile Ernu, a primit premiul Observator cultural 2022 pentru cea mai bună carte la categoria Memorialistică. Acest text este o formă mai lungă a discursului de la premiere.
Vă amintiți momentul în care dolarul și rubla s-au regăsit într-o singură monedă?
Dar să o luăm pe rând: pe 10 aprilie 1988, Mihail Gorbaciov propune limitarea și distrugerea armelor nucleare. În cinstea acestui eveniment, se produce o monedă care pe verso e rublă URSS - reversul e dolar SUA. Este o monedă produsă din rachetele nucleare distruse, dintr-un aliaj foarte ușor. Este de 2,5 ori mai ușoară ca argintul. „Când o iei în mână, ai o senzație stranie. Te aștepți să fie mai grea, dar parcă este din puf de gâscă“, îmi spune un prieten.
Cam așa a fost liberalismul nostru: pe o parte sovietic, pe o parte american - care îți lasă senzația că e foarte greu, greu de distrus, dar e ca un puf bătut de vântul istoriei.
În 30 de ani, generația noastră a devenit, din cea mai liberală, poate cea mai conservatoare - un revanșism fără margini ne-a cuprins. Și mă tem că e un revanșism mult mai profund decât unul estic. Moneda are două fețe.
Noi am construit capitalismul cu o credință mistică
În 1988, noi, copiii perestroika, eram mai liberali decât Occidentul, mai americani decât americanii - credeam atât de mult în valorile lor, încât îi speriam până și pe ei. Le dădeam în mâini nu doar țara părinților și bunicilor, le ofeream nu doar sufletele noastre - le ofeream viitorul. Viitorul nostru era viitorul lor: îl ofeream cu un entuziasm mistic. Totul s-a întâmplat după 1989-1991. Doar că noi eram altă față a monedei. Noi nu eram conștienți - nu știu ei cât de conștienți erau de „marea transformare“.
Lumea liberală și întreg capitalismul care, în anii 1960-1970, păreau în criză au fost resuscitate de unul dintre evenimente cruciale ale secolului al XX-lea - căderea comunismului.
Prăbușirea comunismului ni se datorează în mare măsură: noi, cetățenii estici, l-am făcut, noi l-am distrus. Și am devenit un soi de transfuzie de energie teribilă: de la infuzie de piață, capital și resurse umane până la entuziasmul nebun de care are nevoie orice regim.
Cum cântam noi: Acest vampir tandru (Butusov) a primit o nouă țeavă de sânge proaspăt. Am resuscitat întreg sistemul. Și el a funcționat, dar ceva, profund, nu a mers. Undeva, cumva, s-a rupt „lanțul de iubire“.
Cu toate că noii idoli - naționalismul, ortodoxismul și capitalul oligarhic - încă de atunci nu prevesteau nimic bun. Așa îmi termin Sălbaticii copii dingo (Polirom 2021) - cu un sentiment profund de teamă că va veni o epocă a revanșei: un sentiment puternic de neliniște. Recitam Bacovia cu acest sentiment straniu: „Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu ştie nimeni/E timpul… toţi nervii mă dor…/O, vino odată, măreț viitor“.
Din imperfecțiunea și nedreptatea tranziției s-a născut resentimentul
Încă de acum cinci ani scriam că vine o epocă a revanșei: ideea că generația cu cea mai mare speranță a devenit o generație a disperării era clară de mai bine de șapte ani. Sincer, nu știam cum va arăta această revanșă. Aveam niște scenarii, dar nu război: dar deja o numeam „generația canibală“.
Dorința teribilă de revanșă este construită pe resentiment. Permiteți-mi să vă reamintesc că, potrivit lui Nietzsche, resentimentul este o stare de furie și ură în care cineva se consideră victima unei nedreptăți și nu are nicio posibilitate de a repara această nedreptate.
Spre deosebire de supărarea și invidia obișnuite, resentimentul are un fel de putere creatoare: el creează un sistem de valori care, pe de o parte, justifică excepționalitatea celui care suferă și, pe de altă parte, explică nenorocirile sale, care vin din partea unor dușmani josnici. Asta nu înseamnă că revanșa dorită nu are și o realitate socială, politică și economică. O are din plin.
Dar știam câteva lucruri sigure: că în tranziție am fost niște ostași care au luptat pe toate fronturile și au pierdut toate bătăliile posibile și imposibile. Am fi putut duce și câștiga orice bătălie - dar am pierdut totul.
Nu dau vina pe nimeni, dar adevărul e că am ratat
Am pierdut, la scară socială vorbesc, de la educație la sănătate, de la infrastructură la ascensoare sociale, de la familie la carieră, de la siguranță la stabilitate.
Am văzut cum covorul nostru social s-a făcut praf, iar noi ne-am pierdut totala autonomie și practică politică, socială, intelectuală, tot. Problema și soluția brusc nu mai erau în noi, ci altundeva. Și nu sunt genul care să dea vina pe alții: noi am pierdut - noi am devenit propria neputință: am pierdut sensul istoric.
După ce a trecut entuziasmul anilor ’90, a urmat un amplu proces de rușinare de sine - „spălați pe creier“, „subdezvoltați“, „necivilizați“. Așa eram etichetați. Plini de umilire socială și economică - pierderi masive de locuri de muncă, munci necalificate, prost plătite, migrație economică, distrugerea familiilor și a relațiilor sociale, distrugerea industriei, a educației și a sănătății. Precaritatea totală adusă de terapia de șoc.
O întreagă pătură socială a devenit învinsa tranziției
Ni s-a cerut „schimbarea mentalității“ - noi eram suboameni. Ni s-a oferit, în loc de o integrare firească - cu bunele și relele noastre -, o nouă formă fără fond violentă și umilitoare. Trebuia să renunțăm umilitor la tot ce eram, la trecut - trebuia să ne fie rușine de noi și de trecutul nostru.
Am fost considerați analfabeți politici. Noi, cei care am distrus matur un regim dictatorial?
Duritatea și violența tranziției, total injustă și lipsită de echitate - politic, social și economic - a fost pentru o largă pătură socială umilitoare și dezumanizantă. În locul vechilor umilințe și dezumanizări au venit unele de rit nou. Poate chiar mai profunde. Unele care ne-au secat de o minimă speranță și sens. Cei mulți au tăcut și așteaptă revanșa. Tranziția a fost un soi de „contrarevoluție“: victoria celor foarte puțini asupra celor foarte mulți.
Ce a rezultat? Țări din care copiii noștri pleacă
Adică ne-am simțit trădați, folosiți, abandonați, umiliți. Dar cel mai mult - înfrânți. Repet: eu nu dau vina niciodată pe alții. Dar și mai grav - simțim că am pierdut total controlul asupra copiilor noștri și a întregii societăți.
Grosul copiilor noști nu mai vor să rămână în Est - fug afară: viitorul lor e „afară“ din Est. Atât am putut. Rezultatul? State capturate de oligarhi și corporații, de noii boieri - elite prădătoare, populații abandonate transformate în noua iobăgime, instituții - moșii care funcționează doar pentru o mică elită, mase imense ale căror interese nu sunt reprezentate și a căror voce nu se aude.
Putin a speculat această nemulțumire a ratării
Această masă imensă, scoasă din mecanismele accesului la decizii politice, reprezentare, redistribuție, acces la ascensoare sociale, la educație, sănătate, protecție socială, muncă decentă și sens politic, se va răzbuna mai devreme sau mai târziu. Și cu siguranță va apărea „populistul“ Putin, care va direcționa această imensă nemulțumire spre ambiții și scopuri aberante, revanșiste și violente.
Apropo de regimul Putin: este un produs și estic, și vestic. Se naște din furia revanșei antiliberale ruse, a umilinței anilor ’90, dar și din enorma sete de putere și profit a lumii occidentale.
Peste 20 de ani, mai toți liderii mari ai politicii și capitalului occidental au stat la masă cu el și au profitat. Ei l-au legitimat. Să nu uităm asta. „De-putinizarea“ ar trebui să înceapă de acolo.
Regimul Putin are media de peste 65 de ani, cel de la Kiev - în jur de 40. Generația mea, de 50 de ani, e prinsă la mijloc. E și un conflict generațional.
Ceea ce spun nu are legătură cu justificarea războiului: recunosc că nici acum nu pot să accept că aceasta este realitatea. Războiul nu intra în niciuna dintre analizele cele mai pesimiste ale generației mele. E un scenariu care ne depășea. Acest război va deveni cea mai mare tragedie a generației mele estice.
Faptul că s-a întâmplat este ceva mai mult decât catastrofal. Dincolo de moartea oamenilor nevinovați - care nu poate fi acceptată și legitimată de nimeni și de nimic -, există o catastrofă istorică ce poate transforma pentru totdeauna Estul în ceva profund nociv sau îl poate exclude din câmpul lumii occidentale. Adică europene. Cam ce s-a întâmplat cu Balcanii: negativitatea totală și scoaterea din istorie.
Riscul este demonizarea Estului
Și mai rău: acest război poate scoate Estul din istoria Occidentului nu doar ca formă de viitor, ci și ca trecut. Estul poate dispărea din imaginar - poate fi dizolvat. Războiul ne poate schimba radical chiar și trecutul. Eu sunt un om profund estic. Cred cu toată tăria în faptul că Estul este un important alter ego al Europei occidentale. Așa cum sunt și SUA.
Experiența Estului - ca întindere, ca timp, ca geografie, ca religie, politică și cultură, ca istorie colosală a suferinței și imaginarului - este ceva copleșitor. Una dintre cele mai fascinante moșteniri ale Occidentului. O parte indispensabilă a lui.
Europa are doi copii teribili - doi fii risipitori. Are niște fii puternici și teribili care pot produce catastrofe de care nici Europa nu e în stare. Cu toate că de la ea au învățat. Acești doi copii sunt SUA și Rusia. Poate Europa fără ei? Posibil că da, dar nu va mai fi Europa. Poate fără unul dintre ei? Da, probabil - dar nu va mai fi Europa. Europa fără cei doi copii ai săi, în contextul actual global, pare o provincie neputincioasă. Oricum, în acest conflict joacă atât de neputincios, că ar trebui să ne îngrijoreze.
Cei doi copii teribili au avut o poftă de viață fără margini și au experimentat-o diferit. Dorința imensă de modernizare a SUA, luată din Europa, i-a dat o viteză prin care a speriat lumea. Chiar dacă această modernizare a avut și sclavagism, și colonialism, și raderea unor civilizații și popoare de o manieră violentă radicală. Toate astea sunt mărci ale Occidentului. Și răni ale Occidentului. Să ni le asumăm. E violența noastră.
Fascismul și comunismul, fețele aceleiași monede inumane
Pe partea cealaltă, am avut comunismul sovietic ca o altă fațetă a modernizării, și mai radicală și cu o viteză și mai accelerată, pentru că era o zonă mai puțin dezvoltată: arderea etapelor și depășirea decalajelor. Da, comunismul, ca și fascismul, sunt fațete ale Europei, copii ai Occidentului. Ca și Gulagul, ca și Holocaustul. Ambele tragedii imense, crime sistemice fără precedent, sunt fețe ale lumii noastre occidentale. Hitler și Stalin sunt copiii Europei. Nu putem uita asta și nu putem să ne facem că nu știm.
În același timp, nu putem să nu conștientizăm că tot noi am fost cei care au ajuns la o pace lungă politică și socială, prin conciliere, iertare, pedeapsă, lege, acorduri, instituții, negociere, distribuție, drepturi, stat social. De fiecare dată, războiul a fost cea mai proastă strategie.
Europa Occidentală, Europa de Est și SUA au avut o lungă pace - a existat un echilibru. Chiar dacă în afara acestui spațiu au existat multe abuzuri, generate chiar de lumea occidentală. E foarte important să fim corecți și sinceri cu noi înșine.
Furia noastră, a celor estici, vine acum din neputință, rușine, vinovăție, responsabilitate: cum de nu am putut preîntâmpina tragedia? Eu cred cu toată ființa că se putea. Cum se face că generația noastră profund liberală a ajuns acum profund antiliberală și antisocială? Și asta nu e doar Rusia - deși ea are vina și responsabilitatea imensă pentru începerea acestui război. Dar oare în Ungaria e altfel? De Polonia mai bine tac: revanșa e totală.
Nicio femeie în conducerea României, cum e posibil?
Noi, România, nu prea contăm, dar semne sunt: liberalii au ajuns să fie conduși de militari - armata e instituția cea mai liberală la noi? După 30 de ani de tranziție, Partidul Liberal (PNL) a avut un singur candidat la funcția de președinte, un general de armată ales cu 94,64% din voturi. Nici o femeie în noua conducere. Iată esența „liberalismului estic“. Oare am uitat că noul construct politic a avut un singur slogan al urii redus la M.ie? Adică politica urii - de unde vina asta? Dacă aveam puterea Rusiei, cred că isteria și ura noastră scoteau globul de pe orbită. Cele două partide noi au politici cam așa: unii interzic și alții obligă. Iar lumea „progresist&ong-istă“ este de un fundamentalism al „bunei narative“ că, dacă în 1988 îi spuneai asta unui „copil dingo“, te trecea la staliniști. Iată revanșa. Dar e doar începutul.
Unde s-a rupt toată povestea asta? Mă tem că revanșismul nu e doar pe partea rublei, ci și pe cea a dolarului: moneda are două chipuri. Am uitat ce s-a întâmplat acum un an și ceva la Capitoliu? Inima democrației americane? Trump ce este, dacă nu revanșismul american?
Dar ce se întâmplă în Franța - inima socialismului european? Cu transformarea politicii UE într-un tehnocratism ultraetatist al „experților“ e totul ok? Oare războiul e dorit doar de Rusia? Chiar dacă vinele sunt multiple, vina centrală și responsabilitatea războiului o are regimul Putin: el a declanșat acest război, el poartă vina, pentru care ar trebui o pedeapsă așa cum există o responsabilitate politică a cetățenilor (au explicat-o Jaspers și Arendt).
Eu am crezut mult timp că revanșa noastră va fi autoreflexivă, pentru a putea recupera și îmbunătăți situația Estului. Am susținut că ne vom devora - de unde și ideea de canibalism. Da, ne devorăm de ceva timp: noi, țara, societatea. Dar recunosc că nu am crezut că e posibil războiul - metafora devine realitate.
Prea puțini au câștigat și prea mulți au pierdut
Durerea cea mare pe care e tot mai greu să o ascundem - tranziția - a avut prea mulți perdanți și prea puțini câștigători. Puținii câștigători au luat tot - perdanții mulți au rămas cu răni, nemulțumiți, umiliți și cu o dorință de revanșă teribilă. Ba mai mult - ei nu sunt reprezentați de nimeni și vocea lor e puțin auzită. Când se aude, sunt considerați suboameni. Repet: dar oare ce s-a întâmplat în ultimii 30 de ani de toată regiunea arată abandonată, jefuită, dezindustrializată, demodernizată, lipsită de instituții și de educație autonomă?
Așa cum le reproșez și rușilor: unde e soft power-ul vostru? Elita voastră a furat, a produs oligarhie și cartiere bogate în Londra, iahturi scumpe și atât. Cam ca tot Estul. Acum îi propun Ucrainei dragoste cu tancul - revanșismul imperialist care dovedește o neputință totală.
Da - am înfrânt total. Am crezut mult timp că ultimul nostru război va fi despre cum să nu ne ascundem înfrângerea, despre cum să renunțăm la ură și revanșă și despre cum să ne arătăm toate rănile. Să arătăm că am fost înfrânți pe toate planurile. A recunoaște înfrângerea și catastrofa este un punct din care poți începe să speri: o reinventare a speranței. Să arătăm rănile purulente și ficații praf. Pentru ca aceia care vin după noi să nu repete acest traseu al canibalismului vesel în care am trăit: rana ca punct final pentru un nou început. În război nu am crezut. Dar, cum spune poetul estic, el s-a produs cam așa:
„Orbii nu pot privi cu mânie,
Surdomuții nu pot striga furios.
Cei fără brațe nu pot ține o armă în mână,
Cei fără picioare nu pot mărșălui înainte.
Dar - surdomuții pot privi cu mânie,
Dar - orbii pot striga furios.
Dar - cei fără picioare pot ține arme în mâini
Dar - cei fără brațe pot mărșălui înainte“.
