Adevărații conservatori sunt prooccidentali. Putem traduce acest fapt și în realitatea electorală a următorului deceniu?
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
După 24 februarie 2022, pe partea dreaptă a spectrului politic, s-a produs o ruptură necesară: conservatorii prooccidentali s-au separat inevitabil de extremiștii de dreapta proruși, tot așa cum liberalii clasici de centru-dreapta s-au apropiat de „liberalii” democrați în sens american (amplasați, de fapt, la centru-stânga). Conservatorii prooccidentali se află în situația cea mai ingrată.
Stânga democratică îi privea și înainte de invadarea Ucrainei ca pe niște promotori ai stagnării sociale. Aparent, aveau dreptate: poți fi conservator în România postcomunistă? Ce să conservi? Etatismul? Sărăcia izolării? Protocronismul ceaușist? Alo, Partidul Conservator (al moșierilor din vechiul Regat) a dispărut după Primul Război Mondial, pentru că fusese filogerman și pentru că România Mare nu mai putea amâna reforma agrară (ca recompensă statală pentru armata de țărani care murise pentru ea în bătălii sângeroase)! Nu mai e loc pentru voi pe scena unei democrații funcționale!
În realitate, conservatorii români prooccidentali de după 1989 au fost creștin-democrați. Se uitau din acea perspectivă și la Uniunea Europeană (fondată de creștin-democrați germani, francezi, belgieni și italieni) și la nevoia unei societăți bazate pe valori creștine, moderate și realiste, după 45 de ani de marxism-leninism și ateism „științific” impuse sub șenila tancului sovietic.
Își doreau atât integrarea României în UE și NATO, cât și recuperarea a ce fusese indiscutabil bun în perioada dintre 1918 și 1947, incluzând la o adică monarhia și excluzând, firește, derivele dictatoriale semnate de legionari, de a doua domnie carlistă și de mareșalul Antonescu (aliat cu Hitler și comanditar al Holocaustului din țara noastră).
Tot conservatorii români prooccidentali au devenit ușor eurosceptici după anii 2000, când triumfalismul american globalist din anii Clinton și exportul ideologiei woke din America spre UE a dus la deriva spre centru-stânga a Partidului Popular European și la colorarea în curcubeu LGBT a „culturii organizaționale” din Comisia Europeană.
Ei și-ar fi dorit o revenire a instituțiilor de la Bruxelles la valorile părinților fondatori și o Europă a națiunilor, legată prin memoria comunului patrimoniu iudeo-creștin. Socoteau că o asemenea renaștere conservatoare ar integra mai bine și noile state-membre din Europa de Est, vădit mai tradiționaliste decât suratele lor din Vest, unde o elită intelectuală și academică atinsă de sindromul woke pretindea să fim postmoderni și amnezici, dar și să denigrăm tot ce făcuseră europenii în ultimele cinci secole.
Pledoaria conservatorilor români prooccidentali nu a fost ascultată nici la Bruxelles, nici în România, unde tradiția europeană creștin-democrată a fost repudiată de BOR (printr-o asociere reducționistă cu Biserica Greco-Catolică, din care făceau parte liderii „istorici” ai PNȚCD). Lipsa dialogului și a receptivității față de mesajele de alarmă (de pildă, cele despre scăparea de sub control a imigrației ilegale și excesele „multiculturalismului”) a determinat furtuna perfectă. În SUA, a apărut curentul trumpist, radical, care a colonizat treptat Partidul Republican.
Tot prin anii 2000, în Europa, au crescut electoral partidele naționaliste. Iar în Rusia, Putin a transformat regimul autoritar din primul său deceniu într-o adevărată dictatură revizionist-agresivă, sperând să dea roata istoriei înapoi și să refacă imperiul sovietic. În anglosferă, linia Reagan-Thatcher a fost deformată de spiritul revoluționar al ideologiei MAGA. Pe Bătrânul Continent au explodat „suveranismele” anti-UE. Încurajată de disensiunile intraoccidentale, Moscova a trecut la fapte: Georgia, Crimeea, Donbass și, în final, invazia masivă care se screme de aproape patru ani să înghită Ucraina și să redefinească sferele de influență.
La noi, o parte dintre conservatorii prooccidentali au devenit suveraniști, au început să poarte șapca MAGA și (pentru că Rusia e mai aproape decât America) și-au dus discursul în zona unei geopolitici „multipolare”, susținând, de fapt, o lume postamericană autoritară, ultraconservatoare și prietenă cu axa sino-rusă.
Jocul reașezărilor e în plină desfășurare. În fața dușurilor reci de la Washington, UE a trecut la reînarmare, a redus până spre zero dependența energetică față de Rusia, tot așa cum NATO s-a extins (cu Finlanda și Suedia), înțelegând că flancul estic e vital pentru securitatea întregului Occident. Ideologia woke s-a dezumflat pe ambele maluri ale Atlanticului: cine mai are timp și chef de „gender fluididity” și alte aberații când ai războiul la granițe?
Pe de altă parte, singura șansă de reconciliere națională în România ține de validarea politică și apoi electorală a unui partid conservator prooccidental, ca vaccin la deruta suveranistă, soldată cu potențiala aservire a țării la interesele ruso-chineze.
Tot într-o asemenea dinamică văd și șansa de a rămâne alături de SUA și de partenerii noștri din UE și NATO. O facem deja printr-un anume conformism liberal post-USL, dar trebuie să extindem forța națiunii și prin vindecarea unor părți din BOR de „filetism” (pro-rus) și prin regăsirea moderației, a realismului și a prudenței strategice, specifice adevăratei sensibilități conservatoare, care apără simultan demnitatea persoanei umane, rostul familiei, respectul față de trecut și libertățile fundamentale (într-un stat regalian minimal).
Din fericire, „proiectul” Simion-Georgescu a eșuat. Ce punem în locul lui, pentru a trăi într-o democrație euroatlantică funcțională?
Foto: Inquam Photos / George Călin
