Învățătoare Dintr-un Sat Din Călărași: „Am Trăit Deznădejdea Dascălului Cu Un Singur Elev în Clasă, Ca Un Preot într-o Biserică Goală”

De peste 20 de ani, Carmen Țar Fonta s-a mutat într-o comună la 20 km de București. Mamă a doi copii, Katia (10 ani) și Nicolae (6 ani), aceasta a visat la o viață la țară. De doi ani a intrat și în programul de mentorat pentru cadre didactice al organizației Teach for Romania și a ajuns învățătoare la Școala Gimnazială Nr. 1 din comuna Frumușani, județul Călărași.

Ca să ajungă la școală, face naveta 70 de kilometri, prin trei județe: Ilfov, Giurgiu și Călărași.

Învățătoare dintr-un sat din Călărași: „Am trăit deznădejdea dascălului cu un singur elev în clasă, ca un preot într-o biserică goală” — Carmen Țar Fonta

Ziua în care la școală a venit doar un copil

„Când am ajuns prima dată acolo nu am știut ce o să fac, nu am avut un plan, dar i-am ascultat pe toți fără să judec, fără să încerc să le arăt eu drumul bun și mai ales am avut răbdare să le câștig încrederea și așa a început povestea noastră. Am format prima dată relația, punând în centru elevul. Nu a fost ușor, în a doua lună de școală am trăit deznădejdea dascălului cu un singur elev în clasă, ca un preot ce predică singur într-o biserică goală, era pandemie și în comunitate se zvonea că elevii vor fi vaccinați la școală, dimineața părinții mă rugau cu lacrimi în ochi să nu le vaccinez copiii”, a povestit învățătoarea pentru Școala 9.

Recomandări

INTERVIU. „Nicolae Ciucă? Eu nu cred că putem vorbi de o persoană autonomă care răspunde la acest nume”

Atunci i-a sunat pe toți părinții să-i liniștească. „Chiar dacă s-au liniștit cu vaccinurile, absenteismul nu a dispărut, am avut elevi care nu au fost nicio zi la școală anul trecut sau care au plecat în străinătate cu părinții sau care nu aveau cu ce să se îmbrace sau pur și simplu pentru părinți școala nu este o prioritate”, a mai povestit despre realitățile de zi cu zi din școala sa.

Are copii care nu fuseseră deloc la grădinițe, erau speriați, neobișnuiți cu regulile unui colectiv. „Primele două săptămâni mi-am ținut orele cu Melania plângând în brațele mele, păzind ușa să nu fugă Răzvan sau Andrei să nu sară pe geam. Am încercat să fac totul predictibil pentru ei, le-am desenat pe tablă la începutul zilei câte un cerc pentru fiecare oră, când tăiam ultimul cerc cu creta știau că vor pleca acasă. Înainte de orele de sport, religie sau engleză când erau cu colegii mei, îi asiguram că sunt pe hol și mă întorc.”

„Știu că nu îi pot salva pe toți…”

În pandemie avea doar patru elevi online, așa că mergea cu fișe în curtea școlii și le împărțeau sau uneori îi primea câte un părinte acasă să lucreze cu câțiva copii. „Știam că sunt acolo ca să produc învățare, dar pe lângă asta încercam să asigur rechizite sau haine pentru cei care aveau nevoie. Anul trecut, de ziua mea, am primit bani de la prieteni, am descoperit Atelierul de Reparații Imposibile în București, unde soțul meu a putut duce la reparat ochelarii Melaniei, cea mai determinată elevă din clasă, vecinii au licitat prăjituri și cozonaci și cu toate fondurile strânse am reușit să asigur toate acestea. Partea de asistență socială e una importantă când lucrezi într-o comunitate vulnerabilă.”

Recomandări

„O să fac o crimă în patru ore”. Autoritățile au ignorat semnele radicalizării adolescentului german care a ucis o pensionară la Mediaș. INVESTIGAȚIE LIBERTATEA-DER SPIEGEL

Uneori mă simt ca un doctor ce face paliație în educație, știu că nu îi pot salva pe toți, dar pot face în clasă locul în care fiecare se simte văzut, apreciat, validat, încurajat, locul în care fiecare are dreptul să greșească, locul în care au început să descopere că fiecare este diferit și la fel, în același timp.”
Carmen Țar Fonta:

Despre prima excursie cu elevii să-l vadă pe Moș Crăciun și alte activități ale învățătoarei, pe Școala 9.

*numele copiilor au fost schimbate pentru siguranța lor.