Istoric ieșean: acum un secol, România aloca educației un buget cu o treime mai mare decât astăzi
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În perioada interbelică, bugetul pentru educație reprezenta 12% din totalul fondurilor statului, cu 33% mai mult decât în prezent. Istoricul ieșean Ovidiu Buruiană a explicat pentru Școala 9 cum a ajuns și România în acea perioadă să investească masiv în educație.
Cuprins:
TEXT DE CĂTĂLIN HOPULELE
Istoricul Ovidiu Buruiană, conferențiar universitar la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, a explicat contextul în care multe dintre țările europene își concentraseră atenția pe creșterea sistemului educațional. Danemarca, spre exemplu, aloca mai mult de 16%, în timp ce Olanda propunea un buget de 25%, iar bugetul României era comparabil cu cel al Ungariei și al Poloniei.
Ministru al instrucțiunii publice era la noi Constantin Angelescu, din partea Partidului Național Liberal, care a și primit în epocă numele de „doctorul cărămidă” pentru că a insistat pe construirea de școli în cât mai multe zone: a pus la dispoziție, prin experții de la minister, schițe pentru mai multe tipuri de școli pentru ca ele să fie făcute cât mai repede. De aceea, explică Ovidiu Buruiană, există și această uniformitate a felului în care arată multe școli din mediul rural.
Doar patru din zece elevi promovau învățământul primar
„Se încerca recuperarea unui deficit, fiindcă la 1924 vorbim de un învățământ interbelic cu un deficit de 19.000 de învățători față de necesar. Este un deficit enorm pe care Angelescu a încercat, prin școlile normale, fondurile alocate elevilor, burse etc., să îl mai atenueze. Învățământul primar era dominat de suplinitori care nu aveau pregătirea necesară, vorbim despre un deficit de clădiri, despre probleme structurale ale învățământului. Deși mitizat, învățământul românesc interbelic se afla într-o suferință foarte mare”, a mai explicat istoricul ieșean pentru Școala 9.
Inclusiv abandonul școlar era foarte mare: un raport din 1932 arată că din 3,8 milioane de copii cu drept de școlarizare, circa 850.000 nu mergeau deloc la școală. Iar promovabilitatea era, la rândul ei, foarte redusă, mai ales în mediul rural: în învățământul primar era de 62-63%.
„Mulți copii nu aveau cu ce să se îmbrace”
„Vorbim de foarte mulți copii care veneau fără să mănânce dimineața la școală. Performanța lor școlară era foarte scăzută. Vorbim despre o promovare redusă, mulți copii nu aveau cu ce să se îmbrace, sunt probleme care țin mai ales de lumea satului de atunci, era o fractură mult mai mare decât ceea ce vedem astăzi între urban și rural, care nu a putut fi redusă nici de politici punctuale ale statului român în ceea ce privește investiția în sat”, a spus conf. dr. Ovidiu Buruiană.
„Țăranul în continuare nu înțelege de ce copilul lui trebuie să meargă la școală, copilul este în continuare un instrument în gospodărie, trebuie să meargă cu animalele pe câmp, nu să-și petreacă timpul la școală.”
În 1928 erau și foarte puține licee în România – doar 10 la un milion de locuitori, față de 18 la milion în Ungaria sau 56 în Danemarca. La momentul respectiv, doar 5% dintre copiii din mediul rural mergeau în învățământul secundar. Era o raritate să vezi copii de la sate la gimnaziu sau liceu, doar doi-trei dintr-o comunitate ajungeau acolo, față de procentul de 25% în mediul urban. Iar la liceu, raportul dintre elevii din orașe și cei din sate era de 8 sau chiar 9 la 1.
„Vorbim de o Românie neunitară, cu multe diferențe. Este o realitate foarte diversă pe care statul încearcă să o gestioneze, să o organizeze, să o controleze prin programă, prin investiții, dar nu reușește în mare măsură să o schimbe și să aducă parametrii modernității în ultimă instanță”, a conchis istoricul.
