Specialistă internațională, despre conflictele din școlile românești: „Copilul stă la școală X ore. Restul orelor le petrece cu familia și în comunitate”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Zsuzsanna Kacso este specialist în construirea păcii și transformarea conflictelor, cu experiență în zone tensionate din Cambodgia, Nepal, Transnistria sau Iordania. Într-un interviu pentru Școala 9, aceasta explică ce elemente folosite în zonele tensionate ale lumii pot fi folosite și în soluționarea conflictelor din sala de clasă.
Școala 9: Există un numitor comun de la care pornesc conflictele? O rădăcină comună care le formează?
-Nu, pentru că nu există o singură rădăcină. Conflictele sunt sistemice. De pildă, un caz în care o femeie nu are acces la piața muncii, așadar, un caz ce pare economic și de gen, dacă vrei să înțelegi cu adevărat ce se întâmplă, trebuie să te duci pe partea culturală, pe tradiții, pe partea structurală, cum este sistemul de guvernanță, cum sunt legile și cum sunt implementate.
Toate acestea împreună, tot sistemul nostru - stat, societate, comunitate, familie – toate elementele converg și contribuie la un conflict.
În momentul în care vorbesc despre un conflict, de fapt, nu există unul singur, sunt mai multe conflicte legate de obicei unul de altul și le resimțim pe acelea în care suntem noi marginalizați, în care suferim. De obicei, simțim atunci când suntem în minoritate. Acolo unde câștigi, nu percepi situația ca și un conflict.
„Nimănui nu-i place să vină cineva din afară să-l corecteze”
- Cum intervii în aceste medii pe care noi adesea le etichetăm ca fiind „școli-problemă” cu „elevi-problemă?
- Dacă am luat școala ca un microcosmos în care există conflicte, primul lucru important pe care trebuie să-l înțelegem este că nu putem interveni din afară fără să înțelegem. Dacă intervenim din afară fără să înțelegem, cu soluții preconcepute, dinainte pregătite, nu funcționează.
Ceea ce învățăm noi în zonele de conflict este că cei care au conflictul au și soluția, pentru că ei cunosc realitățile, ei sunt în acel conflict în fiecare zi, ei trebuie să vină cu soluții. Noi, experții, putem doar să îi acompaniem.
Noi învățăm de la ei contextul, ce merge, ce nu merge și venim cu partea de expertiză, cam cum ar trebui făcut. Noi aducem scheletul pentru rezolvarea situației, dar ce punem pe acel schelet trebuie să vină din comunitate și cred că acest lucru trebuie aplicat în orice situație.
Dacă eu, de exemplu, sunt invitat în România la o școală X, unde este o problemă, este conflict, dacă vin eu și vă dau o soluție, nu cred că merge. Pentru că nu i-am ascultat pe cei care sunt în școală, nu am stat cu ei, nu am petrecut timp, nu am învățat cultura școlii, am venit eu să fiu expertă. Și nimănui nu îi place asta. Adică dacă vin la tine în casă și încep să zic că nu faci asta bine, pune perna aici, culorile nu-s bune, te simți ofensată, așa este în orice conflict.
Trebuie să înțelegem că trebuie să fim acceptați în acea comunitate, în acea situație, ca sfatul nostru să fie auzit. Și cred că așa trebuie acționat în orice situație, inclusiv în școli.
Ce înseamnă violența culturală
- Lumea în online are opinii de obicei la extremă de multe ori și vin cu pedepsirea absolută a vinovatului ori cu extirparea lui din mediul școlar. Această atitudine punitivă funcționează?
- Cred că reacția este normală dacă considerăm că suntem condiționați de ceea ce se întâmplă în jurul nostru și societatea noastră - nu mă refer la România, ci la societatea globală - este construită în așa fel încât să fie punitivă.
Avem două culturi: war culture și peace culture (cultura războiului și cultura păcii). Dar nu se referă la pace și război, se referă la cum cooperăm și cum suntem în competiție.
În momentul de față, lumea noastră este construită pentru a fi întotdeauna în competiție, pentru a ne dori ca și cealaltă persoană sau celălalt grup să piardă. Și în momentul în care vrem să schimbăm ceva sau avem nevoie de o soluție, dacă e ceva negativ, venim cu ideea să o extirpăm, dar fără să înțelegem de unde a pornit. În literatura de specialitate o numim „cultural violence”. Este acea violență foarte adânc înrădăcinată în cultura noastră pe care nu o observăm pentru că filmele noastre sunt într-un anumit fel încât, subliminal, ne transmit acest mesaj că soluția este pedeapsa, așa facem noi lucrurile, așa este și sistemul juridic etc.
Violența școlară sau atacurile armate în școli, în SUA, ne șochează atât de mult, încât psihologii vorbesc de răspunsul „flight or fight” („luptă sau fugi”) și foarte mulți devin foarte agresivi pentru că ei însuși se simt agresați. Contextul în care trăiesc devine foarte nesigur și atunci asta este prima reacție.
- Și funcționează?
- Pedeapsa nu funcționează pentru că din ea nu înveți nimic, nu înveți tu, cel care implementează soluția punitivă, și nu transformi nici persoana care este pedepsită.
Soluțiile punitive nu sunt nici sustenabile, pentru că e ceva care adresează un simptom. Iar când adresăm simptomul, nu înțelegem rădăcina.
Până când rădăcinile nu sunt identificate, nu sunt transformate prin reforme, prin diferite strategii, prin schimbarea atitudinilor, prin schimbarea valorilor, aceste incidente vor tot reapărea.
E ca și cum am avea o plantă și planta ar fi atacată de păduchi de la pământ. Eu pot să dau cu ce vreau pe plantă, dacă nu schimb pământul, va muri și noua plantă.
-Ce e de făcut atunci, cum schimbi pământul?
- Pentru a avea rezultate sustenabile este nevoie de foarte multă muncă de identificare, de a săpa, a vedea de unde pornește această violență. Și această violență nu pornește neapărat de la un singur individ, cel care acum trebuie pedepsit. Acea persoană probabil are o anumită istorie în familie, care îl face pe ea sau pe el să fie mai sensibil la unele aspecte și să răbufnească. Dar acea familie este partea unei comunități și acea comunitate este partea a unui oraș.
- Cine ar trebui să facă lucrurile astea? În școli avem comisii, comitete, intervine poliția dacă e un caz grav, se face o comisie de disciplină, se dau pedepse într-un final. Dar cum intervii, de fapt, ca să adresezi cu adevărat problema care, cum ai spus, poate fi una de sistem?
- Trebuie să înțelegem că avem două posibilități: fie reacționăm la ceva, fie prevenim ceva. Noi, de obicei, reacționăm la ceva pentru că e mai ușor. A preveni înseamnă foarte multă muncă: a revizui politici, a revizui sistemul, a reforma, întotdeauna să fii atent să ai un sistem, o societate, o comunitate care funcționează pașnic.
Aceste comisii, comitete sunt, de fapt, o reacție, pentru că se formează comisiile, intră în discuție poliția în momentul în care s-a întâmplat ceva care ne șochează, cu care nu suntem obișnuiți.
Dacă eu la școală am o comisie, s-ar putea să pot face ceva la nivelul școlii, dacă înțeleg că trebuie să aduc niște schimbări constructive, care să integreze mai mult, care să promoveze diversitatea. Dar nu cred că la nivel de școală este de ajuns.
Pentru a avea la nivel educațional, într-o școală, schimbări sustenabile, înseamnă că trebuie să lucrezi nu numai cu elevul în sine, cu comportamentul său, dar trebuie să lucrezi la atitudine, trebuie să lucrezi la modul de a gândi și acesta merge spre familie.
Școala nu are cum să ajungă la toată familia. Poți să educi un copil, dar copilul stă la școală X ore. Restul orelor le petrece cu familia și în comunitate.
Interviul complet, în Școala 9.
Firmy193 13.04.2023, 23:59
Homeschooling-ul ar rezvolta multe dintre problemele astea.