Ce a învățat un român despre viață, moarte și curaj, din expedițiile sale în jurul lumii. Biologul și exploratorul Alexandru Stermin: „Pe mine, curiozitatea m-a salvat mereu”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Biolog, profesor universitar, explorator și autor al unor cărți despre om, natură și curaj, Alexandru Stermin navighează între știință și poveste, între pădurea amazoniană și sala de curs de la Universitatea Babeș-Bolyai. Viața lui este o succesiune de călătorii – geografice, existențiale și interioare – din care se întoarce mereu cu întrebări mai bune. Într-un interviu acordat Libertatea, autorul care se pregătește să lanseze în această toamnă cartea pentru copii „Cea mai frumoasă poveste din junglă” (Humanitas Junior) a vorbit despre experiențele sale, ce putem învăța de la triburile indigene, dar și de la păsări, cât și cum viața este despre frică.
Cuprins:
- Din jungla africană în taigaua siberiană
- „Eu caut, asta fac, sunt un căutător”
- „Atunci când călătorim prin lume, de fapt călătorim și prin noi înșine”
- „În comunitățile indigene, timpul nu se împarte în ore”
- „Umanitatea noastră se regăsește, într-o anumită măsură, în animale”
- „Scriu ca să înțeleg ce mi se întâmplă”
- „Într-o lume aflată în continuă schimbare, poveștile sunt, poate, firele care leagă lumea și o țin laolaltă”
- „Lipsa culturii sau neglijarea ei ne lasă vulnerabili”
Din jungla africană în taigaua siberiană
Alexandru N. Stermin este biolog, explorator și profesor la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș‑Bolyai. Autorul se implică activ în popularizarea științei și conservarea naturii, și este licențiat în biologie și teologie, pe lângă faptul că a absolvit un masterat în filozofie și un program de formare în psihoterapie pozitivă. A participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro, iar mare parte din experiențele și gândurile sale sunt expuse în cărțile pe care le-a scris, atât cele pentru adulți, cât și cele pentru copii.
„Curiozitatea m-a salvat mereu”, spune Alexandru pentru Libertatea, nu fără a preciza cum a început marile sale călătorii odată cu împlinirea vârstei de 30 de ani. Atunci a pornit într-un tur al lumii care l-a dus în jungla amazoniană, în marile orașe ale globului, dar și în comunități indigene unde timpul nu se împarte în ore, ci este, așa cum zice, ciclic, adică mereu predictibil și repetitiv. „Călătorie în jurul omului”, „Căzuți din junglă” sau „Privirea urangutanului” sunt cărțile unde a povestit aventurile sale, unde știința și introspecția se împletesc într-o formă unică de cunoaștere: „Scriu ca să înțeleg ce mi se întâmplă.”
Pasiunea sa pentru păsări, observată și în „Jurnalul unui ornitolog”, prima lui carte, apărută în 2017, îl duce de la peisajele nordice ale Islandei până în mlaștinile Pantanalului brazilian. Acolo își desfășoară principalele proiecte de cercetare și antropologie, dar și expediții organizate în colaborare cu instituții academice internaționale. Pentru Stermin, frica nu este un obstacol, ci un combustibil al descoperirii: „Asta înseamnă curajul: să poți să te miști prin lume conștient de frică și împreună cu ea.”
Scriitorul s-a aventurat și în universul celor mici, atunci când a lansat „Cum am devenit vrăjitor”, din dorința de a-i apropia de natură, știință și lumea în care trăim. „Cred că cei mici nu au încă ochii minții acoperiți de lentile culturale, prejudecăți și lucruri luate de-a gata. Ei au capacitatea naturală de a privi lumea cu prospețime și curajul de a gândi cu mintea lor.” Mai mult, în toamna lui 2025, el va lansa la Humanitas Junior „Cea mai frumoasă poveste din junglă”: „În carte povestesc cum am ajuns într-o comunitate indigenă din bazinul râului Paraguay și cum, după ce am scăpat cu viață dintr-o întâlnire cu un jaguar, șeful tribului mi-a spus cea mai frumoasă poveste a lor: felul în care ei văd facerea lumii.”
Despre toate astea, dar și despre importanța culturii, frica de moarte și experiențe care i-au testat limitele, în interviul de mai jos:
„Eu caut, asta fac, sunt un căutător”
- Libertatea: Ai o formare spectaculoasă – biologie, teologie, filosofie, psihoterapie, profesorat, explorare, scris. Nu sunt multe vieți în care să încapă atâtea. Când ai simțit prima dată că toate astea nu se exclud, ci se leagă între ele?
- Alexandru Stermin: Am fost și sunt un om curios. Într-un fel sau altul, curiozitatea este legată de optimism. Împreună, cele două trezesc în noi un fel de neastâmpăr și o nesfârșită dorință de a te arunca în viață și în lume. Așa, poate inconștient și fără un plan bine stabilit, am ajuns din una în alta: din biologie, în teologie și apoi în filosofie. Pe la douăzeci și ceva de ani credeam că, într-adevăr, aceste forme de cunoaștere și de experimentare a lumii nu se exclud, ba chiar se leagă între ele. Astăzi sunt de părere că nici nu se leagă, dar nici nu se exclud total, ci mai curând intră uneori în conflict, nasc dinamici. Cred că tocmai acolo, în ciocnirea dintre ele, apare cunoașterea și din tensiunea lor arde curiozitatea și se nasc ideile și gândurile vii.
- De fapt, cum se leagă toate între ele, și dacă ar fi să explici cuiva care nu te cunoaște ce faci mai exact, ce i-ai spune?
- Până la urmă, cred că toate se leagă între ele într-o poveste, pe care ne-o spune noi, cei care încercăm să înțelegem lumea și să o descoperim. Ce fac mai exact? Fac ceva legat de ceea ce a vrut Aristotel să numească prin filozofie – acea știință sublimă care includea cunoașterea Naturii, a omului, a cunoașterii înseși și a tot. Doar că nu fac filozofie, eu nu sunt filozof, eu sunt ceva din ființa acestui concept. Pentru Aristotel termenul avea în el un sens dinamic, mișcător, avea ceva din spiritul unui verb ce reprezenta căutarea. Eu caut, asta fac, sunt un căutător. Atunci când găsesc câte ceva,în lumea din jur sau din noi, nu uit să mă mir și să încerc să împărtășesc cu cei din jurul meu mirarea.
„Atunci când călătorim prin lume, de fapt călătorim și prin noi înșine”
- Poți să-mi spui, pe scurt, care a fost prima expediție pe care ai făcut-o (și în ce an) și care a fost motorul care te-a dus către aceste aventuri fantastice?
- Prima dată am început cu o călătorie — îndrăznesc să-i spun existențială, inițiatică. Când am împlinit 30 de ani, am plecat singur în jurul lumii. Am ajuns în Rio de Janeiro, pe care îl consider cel mai frumos oraș de pe Pământ, apoi am dormit în jungla amazoniană, în căutarea unor papagali. De acolo am plecat în două „jungle urbane”: Los Angeles și Beijing. Despre această experiență am scris în cartea „Călătorie în jurul omului”. Așa au început pentru mine marile călătorii.
După această primă aventură a urmat expediția în Siberia, unde, împreună cu o echipă întreagă, am traversat continentul. Am plecat din Cluj cu mașinile și am ajuns până la Marea Japoniei. Apoi am participat la o expediție organizată de Universitatea de Stat din Rio de Janeiro, în cadrul căreia, timp de două săptămâni, am traversat Ilha Grande, o insulă acoperită de junglă din Oceanul Atlantic.
În toate aceste călătorii am plecat din nevoia de a descoperi lumea. Așa am înțeles că, atunci când călătorim prin lume, de fapt călătorim și prin noi înșine. Am descoperit, în nopțile din junglă, continentele necunoscute ale ființei mele. Până la urmă, ceea ce m-a mânat în lume este nevoia mea de a înțelege ce-i cu mine și cu universul în care exist.
- Ai spus că „viața e despre frică” și că uneori frica poate deveni motorul care ne împinge înainte. Tu cum ți-ai găsit curajul – și ce le-ai spune celor care încă se lasă ținuți pe loc de propriile frici?
- Cred că viața, ca fenomen biologic manifestat în toată diversitatea de forme pe care o vedem în jur, a ajuns să fie ceea ce este ca reacție la frică, la frica de moarte. Evoluția și diversificarea speciilor nu sunt altceva decât forme de distanțare față de probabilitatea morții.
Pe scurt, formele de viață s-au adaptat de-a lungul evoluției pentru a supraviețui. Evident, exprimarea este una metaforică, atâta vreme cât nu există o conștiință care să fi coordonat evoluția vieții, dar metafora aceasta ne ajută să înțelegem că viața este, în mare măsură, despre frică. Dincolo de asta, felul în care decurg evenimentele vieții noastre este legat de frică. Să ne imaginăm doi oameni care se privesc și se plac. Unul, din frica de respingere, va evita să facă un pas spre celălalt.
Celălalt însă va prinde curaj și va face acest pas, cel mai probabil tot din frică: frica de a rămâne singur, de a rata șansa, de a nu se mai întâlni vreodată. Până la urmă, fiecare atitudine și fiecare gest are în spate o frică. Dacă frica poate deveni un motor al vieții, ea poate totodată să ne și copleșească și să ne sufoce și astfel, din binecuvântare, se transformă în blestem. De aceea trebuie să ne cunoaștem fricile și să le respectăm, dar în același timp să ne împrietenim cu ele, să mergem prin viață umăr la umăr cu frica, pentru că ea face parte din mediul nostru.
Asta înseamnă curajul: să poți să te miști prin lume conștient de frică și împreună cu ea. Ignorarea fricii nu este curaj, ci inconștiență. Pe mine, foarte mult, în lupta cu frica m-a ajutat curiozitatea. S-a demonstrat neurobiologic și psihologic că aceasta reduce efectele fricii și este un ingredient esențial al curajului. Astfel, dacă vrem să ne împrietenim cu fricile și să dobândim curaj, ar fi bine să ne cultivăm curiozitatea. Pe mine, curiozitatea m-a salvat mereu.
„În comunitățile indigene, timpul nu se împarte în ore”
- Apropo de asta, ai fost în triburi unde timpul se trăiește altfel, iar moartea nu e tabu. Cum ți s-a schimbat perspectiva asupra vieții și morții după ce ai trăit acolo?
- În comunitățile indigene din Brazilia, timpul este ciclic, adică mereu predictibil și repetitiv. Există, în principal, două sezoane: ploios și secetos. Dacă întrebi un indigen cum se vede peste câțiva ani, îți va răspunde: „Tot așa, ca acum.” Pentru noi, însă, o astfel de întrebare deschide în minte un orizont de posibilități care aduc cu sine anxietatea viitorului liniar. Pentru că noi trăim într-un timp liniar.
În timpul ciclic, anxietatea nu își găsește teren fertil; în timpul liniar, da, pentru că acesta merge spre necunoscut. Există însă diferențe și în ceea ce privește timpul de zi cu zi. Noi trăim într-un timp orar, un timp de agendă. Dacă de la 9 la 10 am o ședință online și nu am încheiat discuțiile, de cele mai multe ori le las pentru ședința următoare, căci de la 10 fix am altceva programat. În comunitățile indigene, timpul nu se împarte în ore, ci i se dă măsura seara, pe baza evenimentelor zilei.
Ei trăiesc un timp evenimențial. Asta înseamnă că, dacă merg la pescuit, se întorc când consideră că au prins destul pește. Ajung la colibe și, dacă nu s-a înserat, adună frunze ca să le înlocuiască pe cele căzute de pe acoperiș. Abia seara, în jurul focului, deduc timpul zilei pe baza evenimentelor. Un proverb african spune, cu referire la oamenii albi: „Voi aveți ceasul, noi avem timpul.”
Timpul nostru liniar ne pune față în față cu anxietatea viitorului și ne determină graba și agitația. Timpul orar ne trezește nevoia de control și organizare, care, într-un fel sau altul, afectează calitatea vieții noastre. În timpul ciclic și evenimențial, toate par să curgă natural. Dar există și reversul: vârsta medie, în multe comunități, este de aproximativ 60 de ani, pentru că, în lipsa unui timp liniar, nu există o credință suficient de puternică într-un viitor mai bun, care să genereze știință, inovație și tehnologie. În acest timp trăit aici, nu există un trecut fix și nici un viitor bine proiectat.
Moartea, astfel, este experimentată diferit. Noi, prin pierderea cuiva, pierdem nu doar persoana, ci și trecutul existenței sale și proiecțiile viitorului. În comunitățile indigene pe care le-am studiat, moartea nu aduce cu sine și aceste consecințe ale pierderii trecutului și viitorului.
- Care sunt câteva dintre locurile care ți-au rămas la suflet, din cele în care ai ajuns până acum? Există o expediție care ți-a rămas cel mai adânc în suflet - îmi poți spune care și de ce?
- Sunt două locuri de care am rămas legat și în care mă întorc mereu cu nespusă bucurie și curiozitate. Primul este Brazilia, o țară în care revin de mai bine de 15 ani și unde încerc să am cât mai multe proiecte.
Acolo îmi desfășor principalele cercetări și tot acolo organizez expediții: de la Ilha Grande din Atlantic, la comunitățile indigene din Amazon, din bazinul fluviului Paraguay și, nu în ultimul rând, în călătoriile prin cea mai mare mlaștină din lume, Pantanalul. Brazilia rămâne pentru mine cerul admirației datorită naturii, care este copleșitoare prin diversitatea ei, și culturii, care, după părerea mea, este una dintre cele mai spectaculoase din istoria existenței noastre.
Imaginați-vă felul în care cultura miilor de comunități indigene s-a întâlnit cu cea a colonizatorilor și cu cea a comunităților aduse din Africa, din păcate, odată cu sclavia, dar care au contribuit semnificativ la îmbogățirea culturii pe care o găsim astăzi în Brazilia. Un alt loc în care m-aș reîntoarce mereu, cu orice ocazie, este Islanda. O insulă incredibilă prin diversitatea peisajului și prin dinamica geologică unică. Atât în Brazilia, cât și în Islanda, mă simt mereu ca un copil într-un basm.
- Dar una care te-a dus până la limită – fizic, emoțional, uman?
- Cred că experiența de pe Insula cea Mare a fost una dintre cele mai solicitante. A fost un efort fizic enorm, pentru că purtam un rucsac în față și unul în spate și, zi de zi, trebuia să merg de la un punct de observație la altul. A fost greu și pentru că a plouat continuu timp de cinci zile: eram mereu uzi, iar pădurea era plină de noroi.
Dormeam în cort cu hainele ude împrăștiate în jurul nostru. Tot atunci am fost și mușcat de un păianjen, din cauza unei greșeli pe care am făcut-o
când am plecat singur, fără macetă, spre un pârâu. A trebuit să-mi fac loc prin vegetație cu mâinile și s-a întâmplat să dau peste vietatea aceea veninoasă. Până la urmă, a fost bine: am supraviețuit.
„Umanitatea noastră se regăsește, într-o anumită măsură, în animale”
- Ne place să credem că suntem altceva decât animale, poate chiar mai buni. Ce ai învățat tu, ca biolog, trăind printre animale și oameni, despre condiția noastră umană?
- M-a fascinat mereu limita dintre noi și animale, o limită pe care, sunt convins acum, am construit-o cultural. Cred că suntem făcuți din același aluat și că diferențele dintre noi nu sunt de natură calitativă, ci mai degrabă cantitativă. Umanitatea noastră se regăsește, într-o anumită măsură, în animale, iar animalitatea se regăsește în noi. Condiția umană ține, cred, și de recunoașterea acestor aspecte. Așa cum spune filosoful Giorgio Agamben, umanitatea înseamnă să te recunoști în toate câte sunt. Despre felul în care este construită ființa umană în relație cu celelalte animale non-umane am scris în „Privirea urangutanului” sau despre animalul din noi.
- Și dacă tot suntem aici, care e cea mai impresionantă întâlnire cu un animal sălbatic care te-a schimbat? Ce-ai înțeles din ea?
- Eram la grădina zoologică din Rostock, în pavilionul maimuțelor. Mă plimbam printre cuști. M-am oprit la colțul unui geam și am dat cu ochii de un urangutan. Și-a ridicat privirea și ne-am văzut. A venit spre mine și s-a oprit în fața geamului. Respirația lui se condensa pe sticlă. Ne-am privit lung în ochi, vreme de câteva minute. Totul a fost atât de firesc, fluent și natural, de parcă făceam asta de milioane de ani. Atât de multe mi-a spus și atât de multe am priceput, încât parcă „eu” și „el” s-ar fi dizolvat într-un „noi”.
Întâlnirea aceasta a fost, de fapt, un exercițiu al recunoașterii mele în animalul care mă privea, o experiență a împlinirii definiției mele de „om”. Și totuși, s-a mai petrecut atunci un fapt tulburător și greu de înțeles: m-am recunoscut în el și am devenit om, dar am simțit că și el s-a recunoscut în mine.
- Ai o fascinație clară pentru păsări. Ce crezi că învață omul de la o pasăre, dacă stă și o observă cu adevărat?
- În primul rând, trăiește experiența fascinației: fascinația înălțării firești prin zbor, apoi fascinația artei: prin cântec și culoare, și apoi fascinația fenomenului iubirii: prin dans și curtare. Dincolo de asta, vom descoperi ce înseamnă adaptarea, reziliența, călătoriile lungi, întoarcerile acasă, părăsirea cuibului. Mi se pare că, din viața păsărilor, putem învăța tot ceea ce învățăm din mituri și legende.
„Scriu ca să înțeleg ce mi se întâmplă”
- Cum te-ai hotărât să începi să scrii despre experiențele trăite? Când și cum scrii, ai un ritual anume?
- Scriu ca să înțeleg ce mi se întâmplă. Scriu ca să descopăr mai bine ce gândesc și ce se ascunde în spatele minții mele. Acolo există o zonă la care am acces doar atunci când scriu. E ca și cum scrisul îmi cheamă gândurile, ele răspund, le aud și le dau glas. Nu am un ritual anume. Mi-am dat seama că scriu mai bine dimineața și mai mult în weekend. Până acum, vacanța de Crăciun a fost perioada cea mai bună pentru scris. Uneori, două săptămâni la rând nu ies din casă: părăsesc timpul orar și scriu.
- Ce ți-ar plăcea ca oamenii să înțeleagă din ceea ce scrii? Apropo de asta, scrii cu un scop anume?
- Mai mult decât să înțeleagă ceva, îmi doresc să le trezesc curiozitatea față de lume și față de ei înșiși. Principalul scop pare să fie împrietenirea oamenilor cu natura și, într-un fel sau altul, cu ei înșiși.
„Într-o lume aflată în continuă schimbare, poveștile sunt, poate, firele care leagă lumea și o țin laolaltă”
- Prima ta carte pentru copii – „Cum am devenit vrăjitor” – e foarte diferită de ce-ai scris până atunci. De ce e important pentru tine să le vorbești celor mici? Ce vezi tu în ei și ce speri să le lași prin cărțile tale?
- Cred că cei mici nu au încă ochii minții acoperiți de lentile culturale, prejudecăți și lucruri luate de-a gata. Ei au capacitatea naturală de a privi lumea cu prospețime și curajul de a gândi cu mintea lor. Din această perspectivă, felul în care încerc să le vorbesc despre orizontul relației noastre cu natura și despre modul în care știința se străduiește să cunoască lumea pare să capete mult sens în mintea lor și să fie receptat mai ușor.
- Vei lansa curând o noua carte pentru cei mici, „Cea mai frumoasă poveste din junglă” - din ce lume vine, ce aduce nou și ce povești conține?
- Cred că aceasta este cea mai frumoasă carte pe care am scris-o până acum. Dincolo de poveștile din ea, ilustrațiile sunt de o frumusețe aparte. Magice chiar. Ele sunt inspirate din fotografiile făcute în triburile din Brazilia și reușesc să creeze atmosfera locurilor în care s-au petrecut poveștile. În carte povestesc cum am ajuns într-o comunitate indigenă din bazinul râului Paraguay și cum, după ce am scăpat cu viață dintr-o întâlnire cu un jaguar, șeful tribului mi-a spus cea mai frumoasă poveste a lor: felul în care ei văd facerea lumii.
Din acea poveste se desprinde relația lor cu tot ceea ce îi înconjoară. Este o poveste care, venită din adâncul junglei, are foarte mult sens și pentru noi, cei de aici, din jungla urbană. Cartea continuă șirul poveștilor despre noi și natură și aduce un element nou: experiențe antropologice povestite pe înțelesul celor mici și, de asemenea, pe placul celor mari.
- Cărțile tale pentru copii îi invită pe cei mici în natură, dar și în interiorul propriei curiozități. Cum vezi tu rolul poveștilor în educația unui copil? Ce poate face o poveste acolo unde uneori școala sau părinții nu reușesc?
- Cred că poveștile sunt fundamentale. Ele au capacitatea de a ajunge acolo unde noi nu putem pătrunde prin alte forme de discurs. Poveștile mișcă lucrurile în profunzime și sădesc semințe din care, mai târziu, se va dezvolta pădurea ființei noastre, a caracterului nostru. Vedeți, modelele de parenting și paradigmele după care se organizează școala se schimbă mereu, sunt aduse continuu în discuție. Poveștile, însă, rămân peste generații și se transmit chiar peste secole. Într-o lume aflată în continuă schimbare, poveștile sunt, poate, firele care leagă lumea și o țin laolaltă.
- Îi vedem tot mai rar pe copii cu o carte în mână, într-o societate românească în care cititul e mai degrabă excepție. Tu scrii tocmai pentru ei. Ce crezi că ne lipsește, de fapt, ca să-i facem pe cei mici să citească mai mult?
- Copiii nu citesc pentru că nu îi văd pe adulți citind. Cred că de aici începe totul. Sunt optimist, cred că lucrurile se vor schimba, însă asta se va petrece încet. Așa că fac ceea ce ține de mine, facem ceea ce ține de noi, toți cei care, într-un fel sau altul, trăim în universul în care există și cărți: scriem, citim, vorbim despre cărți, le promovăm la școală și în mediul online.
„Lipsa culturii sau neglijarea ei ne lasă vulnerabili”
- Ai interacționat cu diferite culturi și tradiții - cât de mult crezi că ne definește cultura? Și, dacă extindem ideea, într-o societate ca România, unde pare că o punem pe ultimul loc la nivel de autorități, cum putem face să îi conștientizăm valoarea?
- Cultura este esențială pentru oameni, e parte din ceea ce ne definește și ne face întregi. Ea este hrană pentru spirit, pentru spiritul unui individ și, prin el, pentru spiritul societății. Atâta vreme cât spiritul nu este hrănit, el slăbește și, asemenea unui organism, devine ușor de îmbolnăvit.
Lipsa culturii sau neglijarea ei ne lasă vulnerabili. La nivel personal ne „îmbolnăvim” de lăcomie, invidie, ură, conformism. La nivel social, boala ia forma corupției politice, xenofobiei, supraexploatării, consumerismului, demonizării elitelor. Ar trebui să scoatem capul din cutia noastră și să avem curajul și curiozitatea de a privi în jur. Vom vedea cum, în alte locuri, acolo unde oamenii valorizează cât de cât cultura, ei se bucură mai mult de viața lor și de comunitățile în care trăiesc.
- Din tot ce ai experimentat, care sunt cele mai importante lecții pe care le-ai învățat până acum?
- Cred că trăim o viață de vieți. Experiențele prin care trecem, lucrurile pe care le înțelegem și oamenii pe care îi întâlnim ne schimbă uneori fundamental. Ne schimbă pe noi și, implicit, schimbă viața noastră. E important să fim conștienți de asta și de felul în care se scrie și ne scriem povestea vieților noastre. Mai cred și că trăim într-o lume de lumi. Atât din punct de vedere geografic, cât și cultural și existențial.
Lumea aceasta vastă este alcătuită din locuri fascinante, uneori greu de imaginat ca peisaj. Culturile umane sunt diverse și privesc și înțeleg lumea în moduri care pot fi de neînțeles pentru noi. Dincolo de asta, în fiecare dintre noi, odată cu trecerea prin lume și prin viață, se descoperă un peisaj lăuntric, existențial, unic. În fiecare om se află o lume.
- Ai găsit răspunsul la întrebarea „ce contează cu adevărat în viața asta”?
- Da, de foarte multe ori problema este că, imediat ce am început să cred că am găsit răspunsul, el părea să nu mai fie valabil. Răspunsul la această întrebare, ca și la multe altele de acest tip, ține de contextul și de timpul existenței noastre. Și e bine că este așa. Ar trebui să ne temem de cei care cred că au găsit răspunsul absolut și sigur la marile întrebări.
