Copilul vecinului învață mai bine și, culmea, a crescut și mai înalt decât tine, iar mămuca ta, plină de iubire, îți atrage atenția de trei ori pe zi că tu nu ești în stare să faci nimic la fel de bine ca el. Nici măcar să te lungești. Fata verișoarei merge la olimpiadă și ia premii, tu de ce nu ești în stare, nătărăule?, te întreabă, drăgăstos, și taică-tu. Soră-ta e mai cuminte și frati-tu e mai curajos. Iar la școală, veșnic ți se înșiră notele mai bune ale celorlalți, care nu se știe de ce, chiar și atunci când le-au luat fiindcă au copiat mai iscusit decât tine, îți dau cu tifla, în timp ce pe stradă ifosele se măsoară în biștarii lu babacu sau în scumpăciunea telefonului mobil.
Probabil că așa vrea societatea să ne crească, niște cetățeni trăgând cu ochiul la cel de lângă noi și văzând dacă are și capra mai grasă, și viața mai frumoasă. Copilăria ne stă așezată, musai, la umbra întrebării imbecile: pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata? Iar copiii se simt obligați să aleagă, fiindcă întrebarea revine cu insistență imbecilă, până le intră în oase. După care se întreabă singuri: pe cine iubesc mai mult, pe nevastă sau pe amantă? Pe nevasta de-a doua, care-a fost amanta dintâi, sau pe nevasta dintâi, care-mi e acum amantă de-a treia?
Am auzit ieri o conversație între doi concitadini care comentau, la stația de metrou, atentatele din Belgia. „E un dezastru ca la 11 septembrie”, spunea unul. „Ba ăla a fost mai mare”, l-a contrazis cel de-al doilea, cu ton disprețuitor, continuând cu argumentele: „Atunci au murit sute de oameni, acum decât zeci”. Asta mi-a amintit de o formă stranie de consolare auzită la cea mai recentă înmormântare la care am participat. „Hai, dragă, ce te jelești așa?”, îi spunea cea mai bună prietenă nepoatei răposatei. „Bunică-ta, de bine, de rău, a trăit optzeștrei de ani, și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul, eu ce-ar fi trebuit să fac când a mierlit-o bunică-mea la șaptezeci, să-mi smulg părul din cap?”