Cine ne salvează din ghearele nostalgiei?

Oricine a vizitat Casa Terorii din Budapesta știe. Fascismul și comunismul sunt fețele aceleiași monede. Totalitarismul de dreapta sau de stânga – aceleași crime.

Dar nu acela e locul meu preferat în raportarea la trecutul recent. Ci muzeul Retro. Aici, trecutul comunist este prezentat în firescul său, în viața de zi cu zi.

Sigur, ungurii au avut gulaș-comunism, n-au avut chiar un bou sinistru ca o calfă de cizmar pe post de dictator (pe care mințile fragile continuă să-l socotească un mare patriot, ca și cum n-ai putea fi în același timp un iubitor al tribului pe care îl spoliezi și, totodată, să ai mintea bovină).

E un muzeu grozav, cum am mai văzut doar la Berlin, la Praga și la Tirana, alte locuri în care trecutul e onorat în toate nuanțele sale.

Sunt un nostalgic, nu comunist. Nostalgic și atât. Am un temperament melancolic și materia mea primă pentru scris este trecutul.

Așa că nu am cum să nu tresar în locuri care onorează trecutul, care n-a însemnat doar un șir neîntrerupt de crime. Oamenii au avut slujbe, case, au iubit, au făcut copii, au fost în concedii de odihnă, au zburat cu avionul, au băut băuturi răcoritoare, au jucat la loterie, au sperat și în comunism, ca în orice regim politic. Au trăit. Unii urât, turnând, abuzând, făcând agitație și propagandă sau chiar mai rău, alții trecând de azi pe mâine. Am pretenția că înțeleg nostalgia.

Și înțelegând nostalgia, înțeleg și cum s-au putut naște fenomene monstruoase ca acel guru pitic de pe TikTok, care întinează numai nobilele idealuri ale pekinezilor cu zgardă roșie.

Nu toți oamenii sunt neamuri proaste, isterici, fanatici sau tâmpiți.

Unii, deloc puțini, doar s-au săturat să fie desconsiderați de clasa politică luată ca întreg, sunt scârbiți că au dispărut empatia, generozitatea, solidaritatea, simțul că aparții unei comunități și că ai un rost. Au rămas singuri sau s-au văzut nevoiți să muncească prin străini, unde nu o dată au fost batjocoriți și nedreptățiți. Și atunci se agață de această speranță irațională că va veni cineva și va face să treacă totul, să fie din nou cum a mai fost, doar că de data asta o să fie chiar bine. Așa ceva nu există. Este o ficțiune, instrumentată de propagandă.

Singurii care ne putem salva suntem noi înșine. Nu ne obligă nimeni să fim bătuți în cap, să nu fim generoși, empatici, solidari, să nu învățăm carte, să nu avem grijă de comunități, de seniori sau de copii.

Românii sunt cum sunt astăzi nu doar pentru că au ales hoți să fure și să le dea și lor ceva. Sunt astăzi cum sunt pentru că alegerile de zi cu zi, alegerile mici, au fost chiar mai proaste decât cele politice. Și pentru asta nu e de vină coana Europă, nici măcar sărmana Bulgarie, nu e de vină Soros și nu e de vină Maricica Puică. Suntem ceea ce am făcut noi din noi. Restul e context.

Italienii știu: nostalgia chiar poate fi o canalie, iar ghearele ei chiar te pot ucide. Idealizarea trecutului este omenească – și, ca atare, mai e și inevitabilă. Dar nimeni și nimic nu te obligă să nu înțelegi totuși pe ce lume trăiești…

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE