INTERVIU. La cinci ore de zbor de București, un alt război face sute de mii de morți. O tânără vorbește despre țara în care „fiecare picătură de apă e un lux”, iar „viața e un fel de condamnare”

„Femeile poartă cu ele istoria grea a războiului”, spune Amira Al-Sharif care locuiește în prezent în Franța, unde urmează un master în Artă Plastică la Beaux-Arts de Paris. O țară europeană care și-a decis recent președintele luând în calcul și viziunea sa despre drepturile religioase. Marine Le Pen, contracandidata lui Emmanuel Macron, spunea că va interzice vălul islamic în spațiul public, dacă va fi aleasă. Doar că spre deosebire de țara sa natală, Yemen, aflată într-un război violent de opt ani, în Franța fotografa trebuie să facă față doar luptei ideilor, normale într-o democrație. 

„În ciuda tuturor, femeile continuă să aibă grijă de membrii familiei lor, să-i hrănească, să-i îmbrace… Prin munca mea, vreau să le onorez pe femeile yemenite”, spune tânăra. 

Război civil, foamete, boli – sute de mii de morți

Țara, care s-a format în 1990 prin unirea a două state – Republica Arabă Yemenită și Yemenul de Sud (teritoriu aflat până în 1967 sub protectorat britanic, iar ulterior devenit stat marxist-leninist) se află de opt ani în război civil.

În 2014, mișcarea rebelă Houthi a ocupat o mare parte din partea de nord a țării, inclusiv capitala, Sanaa, în timp ce guvernul fugea. În martie 2015, o coaliție de țări arabe condusă de Arabia Saudită a intervenit în război cu scopul de a restabili guvernul. Conflictul a fost blocat de ani de zile, Yemenul fiind în pragul foametei și zeci de mii de oameni uciși. Situația din țară a fost descrisă de ONU drept cel mai mare dezastru umanitar din lume. Cel puțin 15,6 milioane de oameni trăiesc în sărăcie extremă, relatează postul Al Jazeera.

Amira Al-Sharif, 29 de ani, a obținut autorizația atât de la rebelii Houthi, cât și de la guvernul oficial pentru a călători în diferitele regiuni ale țării.

„Fericirea noastră a devenit momentul în care reușim să gătim o masă…”

Amira Al-Sharif are toată familia rămasă în țară, trăind în condiții grele și bazându-se pe faptul că șeicul vine din când în când să împartă butelii oamenilor. „Fericirea noastră a devenit momentul în care reușim să gătim o masă…”, i-a scris una dintre surorile ei rămasă în Sanaa, cel mai numeros oraș din Yemen, care se confruntă cu o cumplită criză a apei. Specialiștii spun că orașul riscă să rămân complet fără apă până în 2030. 

De-a lungul anilor, fotografiile sale au fost publicate de National Geographic, Washington Post, The Guardian, Los Angeles Review of Books, New York Times. A participat, de asemenea, la zeci de expoziții și festivaluri de artă și fotografie din întreaga lume, din India până în Coreea de Sud și din Cambodgia până în Statele Unite. munca ei a fost premiată de World Press Photo Foundation și Magnum Foundation, iar Free Press Unlimited i-a acordat „Premiul pentru cel mai rezistent jurnalist.” 

Libertatea: Cum a început războiul din Yemen pentru tine? Care este prima amintire de atunci?
Amira Al-Sharif: Mi s-a adresat recent o întrebare similară la Festivalul Internațional de Jurnalism din Perugia, Italia, unde am participat în cadrul a două paneluri, „taxa psihologică a jurnalismului” și „Portraying violated beauty”. Tot acolo am prezentat mai întâi eseul meu video.

Războiul a început cu o teroare care rămâne și trăiește în minte, corp și suflet – urmându-te indiferent unde te duci, invadându-ți visele și zilele. Prima mea amintire este de dimineața devreme, pe data de 26 martie 2015, la ora 2 noaptea, când primele atacuri aeriene au lovit foarte aproape de casele a două dintre surorile mele. Ambele căsătorite, locuiau lângă aeroportul internațional Sana’a, care a fost lovit cu o primă rachetă, apoi au urmat încă două rachete.

Când familia mea a auzit prima explozie în apropiere, surorile mele au plecat imediat, în hainele de casă, n-au avut timp nici să-și pună black baltos (hijabul – n.r.). Deasupra lor, cerul era de culoare portocalie de la explozii. La vremea aceea, nimeni nu știa că e vorba de atacuri aeriene saudite. Fratele meu i-a grăbit pe toți, în mașină, a pornit mașina și a stins toate farurile. El le-a dus pe surorile mele și pe copiii lor la casa părintească. Pe atunci, credeam că exploziile vin de la sol, nu că bombele sunt aruncate de sus. 

Vecinii lor nu au avut norocul să plece atât de repede, toți au murit când au căzut următoarele două rachete. Familia mea a plecat după ce a auzit prima rachetă.

„Mi-aș fi putut pierde jumătate din familia mea în prima noapte a campaniei de teroare condusă de Arabia Saudită în Sanaa”

– Cum e să fii o fotografă care raportează despre un război care se petrece în țara ei de origine? Când, așa cum spui, pe lângă faptul că îți riști propria viață, riști să-i pierzi oricând pe cei dragi?
– De-a lungul a aproape douăzeci de ani, am documentat viețile a sute de femei, tinere și bătrâne, din Yemen, de la nord la sud și până la îndepărtata insulă Socotra.

După ce m-am mutat la Paris, în 2019, mi-am dat seama că fotografiasem viețile acelor femei ca să îmi pot aminti cum arăta viața mea în Yemen. Pe măsură ce am fost bombardați și blocați într-o catastrofă umanitară, știam în inima mea că această serie în curs de desfășurare, „Femei yemenite cu spirit de luptă”, ar putea ajuta la construirea unui caz. Ar putea fi dovezi pentru frumusețea și viața violate brutal pe măsură ce puteri mondiale, care pretind autoritate morală în lumea noastră, continuă să vindă arme alianței Arabia Saudită-Emiratele Arabe Unite.

În Yemen, atunci când abordezi teme care implică femei și viața de familie, există mari avantaje în a fi fotografă. Am avut acces în cele mai personale și private spații ale femeilor, unde se pot exprima liber în prezența mea. De multe ori este nevoie de timp pentru a dezvolta aceste relații de încredere, dar fără asta, aș surprinde doar imaginile, nu sufletul.

– Care a fost cel mai greu lucru de fotografiat în Yemen?
– Fotografiile cu pisicile mele, pisicile de care am avut grijă în casa mea din Sana’a, îmi amintesc de mine în Yemen. Am crescut cu o mulțime de pisici în casa familiei mele și le-am iubit atât de mult pe toate că doare. Unele dintre cele mai grele momente pentru mine în timpul războiului sunt surprinse de miorlăitul pisicilor mele înfometate. Aceste sunete rămân în urechile mele și în sufletul meu. Le cunosc vocile. Știu că mă cheamă. Știu cât de mult conflictele și criza le-au sfâșiat, atât fizic, cât și emoțional.

Pentru mine a fost o provocare să găsesc un echilibru între a arăta țara pe care o iubesc, frumusețea, natura ei și, de asemenea, devastarea. În același timp, m-a tulburat tendința altor fotografi de a se concentra pe imagini sângeroase.

Amira Al-Sharif, fotograf:

Cu siguranță a fost atât de dureros pentru mine să fotografiez oameni morți în urma atacurilor aeriene saudite, care ucid civili atât de ușor și care ne terorizau în fiecare noapte. Nu am mai avut noapte, pentru că în mod normal mi-au bombardat orașul începând de la 1 sau 2 dimineața. Întotdeauna după miezul nopții. Deci nu există martori pentru crimele lor. Dar dimineața te trezești și vezi toți oamenii care au murit și distrugerile masive.

 „Autoritățile au văzut camera mea ca pe un fel de armă”

– Ai decis să părăsești Yemenul după ce ai fost arestată și după ce camera ți-a fost confiscată de mai multe ori. Cum a fost pentru tine să treci prin asta?
– Am părăsit Yemenul în octombrie 2018, cu hard disk-urile externe cu mii de imagini legate de corp și ascunse sub haine, crezând că am dovezile pentru a opri războiul din Yemen. Credeam în jurnalism ca o a patra autoritate în stat și m-am gândit că aș putea fi o voce cunoscută și iubitoare pentru oamenii mei care erau vizați.

Pe măsură ce conflictul și criza s-au intensificat, la fel s-a întâmplat și cu munca în domeniu, au apărut tot mai multe constrângeri și pericole pentru jurnaliștii și fotografii locali. Autoritățile au văzut camera mea ca pe un fel de armă. Această mentalitate de război a dus la evenimentele pe care le-ai menționat mai sus și care, în cele din urmă, m-au forțat să mă autoexilez în Paris.

– Mai ai familie și/sau prieteni în Yemen? Cum comunici cu ei? Ce spun ei despre situația actuală de acolo?
– Pentru a răspunde la întrebarea „ce mai face familia mea”, mă gândesc la cuvintele nemuritoare ale surorii mele Hayat, care este o fotografă și o mamă uimitoare: „Aparținem păcii, nu războiului”. În acest moment, familia mea și multe milioane de yemeniți nu sunt acolo unde le este locul – acasă este o zonă de război.

Da, toți membrii familiei mele sunt în Yemen. Comunicăm prin intermediul rețelelor de socializare și prin mesaje scrise. Nu există o conexiune bună la internet ca să pot să-mi văd părinții pe video. Au trecut patru ani de când nu mi-am văzut părinții în apeluri video de bună calitate. Surorile mele, care sunt fotografe tinere, îmi trimit din când în când fotografii cu părinții mei și pisicile noastre.

I-am pus întrebarea asta și surorii mele Hayat, care este și fotojurnalistă, și în prezent lucrează în Yemen, unde documentează situația femeilor în timpul războiului. Asta mi-a răspuns ea:

„Odinioară, oamenii treceau printr-o perioadă costisitoare și dificilă atunci când se căsătoreau, pentru că trebuia să dea zestre și să cumpere aur pentru mireasă. Acum, dacă oamenii primesc o butelie de gaz o considerată la fel de valoroasă ca o mireasă… Acum pare că rezervorul de gaz ar fi evaluat în aur, iar unul dintre cele mai mari visuri ale oamenilor este că primesc gaz pentru a putea trăi… fericirea noastră a devenit momentul în care reușim să gătim o masă…”, a spus Hayat.

Familia mea trebuie să fie la coadă imediat ce șeicul aduce o butelie de gaz pentru oamenii din fiecare cartier.

Familia mea face „lololite”, adică un mod arab de a arăta fericirea. Toți oamenii fac „lololite” când reușesc să-și umple butelia cu gaz din când în când… unii dintre ei umplu cu greu un rezervor de gaz la fiecare cinci luni, pentru că este aproape inexistent, iar când se găsește este foarte scump și trebuie stai la coadă câteva zile. În Yemen nu există viață. Viața noastră este un fel de condamnare.

Realitatea este că poporul yemenit este rezilient și a încercat să se adapteze la realitatea amară a războiului. Unul dintre motivele care m-au făcut pe mine să părăsesc Yemenul este că nu mai există apă curată. 

Amira Al-Sharif, fotografă:

Pentru mine, cea mai mare suferință a oamenilor din Yemen nu este sărăcia, așa cum spune mass-media internațională, ci mai degrabă deteriorarea tuturor sectoarelor noastre de sănătate, sistemul de canalizare și dificultatea de a obține apă potabilă. Pentru mine a fost atât de dureros să stau două luni fără duș sau să nu beau apă potabilă sau să nu fac duș cu apă curată.

„Fiecare picătură de apă este un lux”

– Cum ai descrie războiul?
– Războiul afectează sau infectează toate elementele naturii – pământ, vânt, foc și apă. Deci, o să-l vezi și simți în toate lucrurile, în toți oamenii. Chiar și în afara zonei de război – Parisul este la mii de mile de Sanaa – dar războiul este încă aici, afectând sau infectând amintirile tale, visele tale, viața de zi cu zi.

Când am părăsit Yemenul în vara lui 2018, trăiam fără apă curată de câțiva ani, de la începutul războiului în 2015. Apa este cu adevărat viață. Fiecare picătură este prețioasă. Într-o perioadă de război, trebuie să fii foarte atent cum folosești fiecare picătură – pentru că de asta depinde supraviețuirea ta. Pentru mine și familia mea, fiecare picătură de apă este un lux și o modalitate de a descrie o țară civilizată.

Familia mea a stat și a așteptat la cozi lungi pentru a colecta apă pentru uz personal. Pentru băut și gătit, cumpăram apă cu care trebuia să fim și mai atenți, deoarece trebuia să luăm în considerare costurile de cumpărare a benzinei pentru a aduce apa acasă din diferite părți ale orașului.

Peste 20 de milioane de yemeniți au nevoie de asistență umanitară pentru a avea acces la apă necontaminată și la canalizare. Când am lucrat la Hodeidah, în ultimul meu an în Yemen, am putut vedea groaza în ochii mamelor și copiilor lor – „avem nevoie de apă, nu de război”, am citit în privirile lor.

Amira Al-Sharif, fotografă:

Înainte de pandemia de coronavirus, Yemenul s-a confruntat cu cea mai gravă epidemie de holeră din istoria modernă. Accesul limitat la apă și servicii medicale te lasă aproape cu mâinile goale, fără multe forme de apărare împotriva bolilor, împotriva morții. Poate, atunci, nu este vorba doar de faptul că „apa este viață”, ci „apa curată este viață”. Războiul este opusul vieții. Războiul este opusul apei curate.

„Vreau să filmez toate femeile yemenite pe care le-am fotografiat în ultimii 17 ani”

– Cum te simți acum, de când a început un nou război, în Ucraina?
– Devastarea și nedreptatea războiului îți rănesc sufletul. La fel ca și oamenii din Yemen, civilii ucraineni sunt ținta războiului: distrugerea vieții lor este o strategie militară.

– Care este mesajul pe care vrei să-l trimiți lumii prin imaginile tale?
– Când avioanele de război aruncă bombe cu atâta impunitate asupra caselor noastre, spitalelor, școlilor, piețelor, fermelor, asupra orașelor, mă face să simt că nu existăm. Dar noi existăm: oamenii din Yemen există. Suntem rană ascunsă și ne dorim o viață în care să ni se respecte drepturi.

– Ce urmează pentru tine, după Paris? 
– Yemen și să filmez toate femeile yemenite pe care le-am fotografiat în ultimii 17 ani. În prezent, urmez un master în artă plastică la Beaux-Arts în Paris, unde îmi dezvolt practica profesională bazată pe imagine, mutându-o dincolo de limitele jurnalismului în vastitatea artei, studiind filmarea.

***

În final, Amira a dorit să împărtășească un pasaj din capitolul ei din colecția bestseller  Our Women on the Ground: Essays by Arab Women Reporting from the Arab World (Femeile noastre pe teren. Eseuri ale femeilor arabe care relatează din lumea arabă), editat de Zahra Hankir, în 2019. În acest volum explorează „acest punct critic din prezent și conectează inocența copilăriei mele la ororile și coșmarurile din zona de război de astăzi”.

„În ciuda morții, a foametei și a mizeriei, viața continuă în Yemen. Această realitate dulce-amăruie a trupurilor mutilate și înfometate care coexistă cu cele mai rutinate aspecte ale vieții de zi cu zi mi-a definit abordarea în fotografie. Nu-i putem aduce înapoi pe morți, nu putem să-i facem bine pe cei care au acum o dizabilitate, pe cei desfigurați sau pe cei fără membre. Nu putem aduce înapoi ruinele vechiului Yemen, Paradisul nostru istoric pierdut. Dar Yemenul va fi din nou cunoscut pentru cinema, cafeaua moca, hainele, muzicienii evrei, insulele și peșterile sale. Va fi o destinație turistică. Tinerii care au fugit din țară cu familiile lor se vor întoarce și relațiile umane din țară vor fi mai puternice.”

Fotografia principală este din arhiva personală a Amirei: „Self-portrait with a Yemeni soldier of a coalition-backed militia in a war-battered checkpoint in Aden, June 2017.”

*Fotografia a apărut și în cartea fotografului australian Peter Adams, A Few of the Legends, o colecție de interviuri și portrete a peste 300 de fotografi. 

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE