Mărturiile pacienților care au ajuns la ATI: „Nu mai simți nimic și ai impresia că te lupți în van. Oamenii, de frică, își smulg măștile”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Tineri sau bătrâni, cu complicații de sănătate sau fără, șase pacienți COVID care au fost internați pe secțiile de Terapie Intensivă povestesc pentru Libertatea experiența din spital, suferința prin care trece un bolnav cu formă gravă, dar și speranța care vine cu fiecare gură de oxigen. Mărturiile lor amintesc încă o dată de lupta pentru viață a oamenilor din spitale, fie ei pacienți sau medici. Astăzi, într-un prim episod, trei dintre aceștia vorbesc despre zilele tulburătoare din patul de la ATI.
Cuprins:
- Bogdan Fediuc, în vârstă de 36 de ani, a stat la ATI 20 de zile
- „Cei care intră la ATI lasă totul”
- „Era un chin mai ales să mănânc”
- „Serile mă rugam să adorm și să apuc să mai văd un răsărit”
- Violeta Bodeanu, în vârstă de 51 de ani, a stat 13 zile la ATI: „Mi-am numărat fiecare clipă”
- „Lupta din ATI te epuizează”
- „Când am ieșit de pe ATI eram mai mult moartă decât vie”
- Gabriel Toma, în vârstă de 55 de ani, a fost internat 14 zile la ATI
- „Am fost legat cu niște feșe. Am tras până mi s-au umflat mâinile”
Peste 1.800 de români au fost zilnic internați în secțiile de Terapie Intensivă în ultima săptămână. În fața numărului copleșitor de cazuri grave și în lipsa paturilor, unitățile de primiri urgențe s-au transformat în secții ATI, iar specialiștii avertizează că rata de vindecare a celor care ajung în stadii avansate ale bolii e mică.
Șansele ca un pacient să iasă bine din ATI sunt de 50%, spune medicul Valeriu Gheorghiță, coordonatorul campaniei de vaccinare. „1 din 2 pacienți iese bine din terapie intensivă”.
Cum ajunge un pacient COVID să fie internat la ATI? Cum suportă tratamentul, măștile, durerile? Ce îi dă speranță să lupte pentru viață? Și cu ce lecții părăsește ATI-ul?
Pentru a răspunde la toate aceste întrebări, Libertatea a stat de vorbă cu șase oameni care au trăit această experiență. Sunt femei și bărbați din toată țara, care s-au infectat în ultimul an - din toamna lui 2020 până în prezent.
Toți erau nevaccinați, pentru unii neexistând opțiunea imunizării la data infectării. Dar mai au un lucru în comun: toți și-au văzut colegi de secție murind, plângând sau urlând de durere. Toți s-au luptat pentru încă o gură de aer și s-au rugat pentru încă un răsărit. În continuare, redăm relatările lor.
Bogdan Fediuc, în vârstă de 36 de ani, a stat la ATI 20 de zile
La sfârșitul lunii ianuarie 2021, bucureșteanul Bogdan Fediuc, în vârstă de 36 de ani, s-a simțit mai obosit decât de obicei. S-a gândit că are COVID, așa că și-a făcut un test rapid. Rezultat: negativ. Miercuri a început să ia medicamente pentru răceală. Vineri se simțea și mai rău. Saturația de oxigen din sânge îi scădea văzând cu ochii. A mai făcut un test rapid: tot negativ. Intrigat, a sunat la Ambulanță, care i-a făcut, în aceeași zi, un test PCR.
Duminică seară, starea i se înrăutățise și Bogdan își făcea bagajul pentru a merge la spital, fără să mai aștepte rezultatul testului PCR.
Pe 1 februarie 2021, avea să fie unul dintre puținii tineri diagnosticați cu COVID-19 de la Spitalul Marius Nasta din București care ajungeau la ATI. Boala l-a țintuit într-un pat de spital până la începutul lunii martie, iar 20 de zile le-a petrecut la ATI, cu afectare pulmonară de 95%.
„Luni dimineață îmi scăzuse saturația pe la 89-88. M-au băgat pe secție, conectat la oxigen din perete. Ce m-a frapat a fost când mi-au luat sânge pentru analize. O aud pe asistentă: «Ia uite ce face COVID-ul!». Se vedeau în sângele din seringă ca niște bucăți mici de grăsime translucidă. Mi-a zis că alea sunt primele semne care duc la tromboză, la cheaguri - ceea ce am avut mai târziu.
„Cei care intră la ATI lasă totul”
Marți spre seară, am început să simt că mă sufoc. Primeam trei-patru litri de oxigen, dar parcă nu erau suficienți. Până noaptea, au tot ridicat nivelul. La un moment dat, oxigenul era la 15 - saturația mea, pe la 86! Ca primă soluție, doctorul i-a zis asistentei să mă pună pe două surse. Dar n-apucă, pentru că vine rezultatul CT-ului și se decide mutarea mea de urgență la ATI.
N-am apucat să procesez informația asta. M-a șocat! Mă întrebam ce mi se întâmplă. Am stat pe salon doar o zi și jumătate. Am predat portofelul, telefonul, bijuteriile, hainele, cardul de sănătate.
Cei care intră la ATI lasă totul. Acolo, te dezbracă, îți pun pampers, îți pun branule și cateter, pulsoximetru la mână, plasturi de EKG și stai în pat.
„Era un chin mai ales să mănânc”
Cel mai greu a fost să mă obișnuiesc cu masca CPAP. Aparatul respiră pentru tine: suflă forțat aerul pe gât și-l extrage. Este foarte greu, mai ales la început! M-am obișnuit după vreo patru-cinci zile.
Oxigenul ăla care intră e foarte uscat. Rămâi fără salivă, se usucă și gura, și buzele, tot.
Voiam să beau foarte multă apă, dar era greu! Îmi dădeam masca jos, luam două guri și-o puneam imediat la loc. Am primit aproape zilnic pachet de acasă. Și de fiecare dată ceream apă! Țin minte că aveam câte cinci-șase baxuri la pat, că mi-au și zis asistentele: «Te rugăm, nu mai cere apă, că nu mai avem unde s-o depozităm». Ceream pe fond psihic. Aveam mereu impresia că n-o să-mi ajungă.
Era un chin mai ales să mănânc. La început, mă ajutau infirmierele, că nu mai aveam energie. După ce-mi dădeau două linguri de ciorbă, nu mai mult!, trebuia să-mi pun masca, să stau măcar un minut, să-mi crească saturația din nou. Ajungeam să mănânc un castronel de ciorbă în vreo jumătate de oră.
„Serile mă rugam să adorm și să apuc să mai văd un răsărit”
Am stat la ATI din 3 februarie până pe 23 februarie. Am văzut mulți oameni murind. Într-o zi, într-un singur pat, am văzut murind trei persoane, toate în vârstă. Am văzut și oameni legați. Discutai cu ei, iar peste zece minute își smulgeau branulele, ziceau că vor să plece acasă. O mai vedeam că plânge pe doamna de vizavi, care avea cam 80 de ani, și-i ziceam: «Hai, mamaie, fă-ți curaj, că trebuie să te duci la nepoți!».
M-au afectat toate lucrurile astea. În primele trei zile, nici n-am dormit. Apoi, starea mea s-a degradat. Pe 10 februarie, aveam afectare pulmonară de 95%, cu trombembolism pulmonar.
M-am gândit că mor. Cel mai tare mă durea sufletul că mama ar fi trebuit să-și îngroape singurul copil. Și că o las pe soția mea văduvă la 35 de ani. Mi-am găsit speranța în Dumnezeu. M-am rugat cât nu m-am rugat toată viața! Serile mă rugam să adorm și să apuc să mai văd răsăritul pe geamul de la ATI. Nu-mi doream nimic altceva decât să mai văd o dată cum răsare soarele."
Violeta Bodeanu, în vârstă de 51 de ani, a stat 13 zile la ATI: „Mi-am numărat fiecare clipă”
Violeta Bodeanu are 51 de ani și s-a îmbolnăvit la finalul lunii ianuarie. După trei zile în spitalul din Sebeș (Alba), unde locuiește, starea i s-a înrăutățit brusc și a fost transferată pe secția ATI de la Târgu Mureș. Au urmat 13 zile în care a luptat pentru fiecare gură de aer.
Acum, după nouă luni, încă nu s-a recuperat complet și nici nu crede că va mai fi posibil să fie ca înainte de boală.
„Dumnezeu chiar a făcut o minune, pentru că eu am plecat din Sebeș cu zero șanse. Am diabet și cardiopatie ischemică, hipertensivă. Înainte de a face COVID, am avut și pneumonie, iar plămânii îmi erau afectați în proporție de 50%. Nu mi s-a găsit un loc pe ATI nici în Alba, nici în Aiud. Am ajuns în Târgu Mureș.
Când m-au anunțat că intru pe ATI am fost bulversată. Nouă zile am stat pe ATI în zona roșie, «zona morții» am numit-o, apoi m-au mutat pe zona verde. A fost foarte dificil.
Cele nouă zile în zona roșie au fost o permanentă luptă între viață și moarte, în care mi-am numărat fiecare clipă.
„Lupta din ATI te epuizează”
În a doua zi pe ATI, am cedat, am zis: «Gata, asta a fost, o să mor». Chiar am simțit că mă duc. Mă rugam la Dumnezeu și nu mă gândeam decât la durerea pe care o las în urmă.
Lupta din ATI te epuizează în așa fel încât ajungi să-ți dorești să se termine totul. Le mulțumesc medicilor că au luptat alături de mine pentru viața mea, că nu m-au lăsat să renunț. Îmi amintesc că îmi spuneau să nu cedez, să continui să lupt. Nu știam ce să mai fac, pentru că nu simțeam aerul venind de nicăieri.
I-am rugat pe medici să nu mă sedeze, indiferent că mai trăiesc o zi sau o oră, am vrut să fiu conștientă.
Masca de oxigen a fost singura mea șansă. Cu masca aceea lupți pentru fiecare gură de aer pe care, în primele zile, nici nu o simți. Nu mai simți nimic și ai impresia că te lupți în van. Simți că te sufoci tot timpul, că nu te ajută, că ți se usucă totul înăuntrul tău. E înspăimântător. Oamenii, de frică, își smulg măștile alea.
„Când am ieșit de pe ATI eram mai mult moartă decât vie”
Pe zona roșie am fost singură, doar cu piuitul aparatelor și cu medicii. În primele zile n-am putut mânca, n-am putut vorbi, nici apă nu puteam să beau, îmi umezeau asistentele buzele.
Când am ieșit de pe ATI eram slăbită, eram mai mult moartă decât vie, iar recuperarea a fost foarte anevoioasă. Trei luni am fost dependentă de oxigen și n-am ieșit din casă. Nu mă puteam deplasa, n-aveam stabilitate, oboseam imediat, mi se tăia respirația. Am rămas cu multe sechele: ficatul mi-a fost distrus, inima, rinichii, fierea, toate organele mi-au fost afectate. Au trecut deja nouă luni și eu încă nu m-am recuperat 100% și probabil că nu voi mai fi niciodată cum am fost."
Gabriel Toma, în vârstă de 55 de ani, a fost internat 14 zile la ATI
Gabriel Toma, un ieșean în vârstă de 55 de ani, a făcut COVID-19 în noiembrie 2020. A ajuns la Spitalul Sfânta Parascheva din Iași pe picioarele lui, cu simptome ușoare, însă după cinci zile a fost transferat la spitalul modular ATI de la Lețcani, unde a fost intubat de două ori și resuscitat de trei ori. Își amintește cu groază cele două săptămâni petrecute în spital, care au fost marcate de halucinații puternice.
„M-am internat imediat ce am aflat că am COVID, deși nu aveam simptome majore, părea o banală răceală. În cinci zile, saturația mi-a scăzut atât de tare, încât nu creștea nici cu două surse de oxigen. Am făcut bradicardie, m-au resuscitat și m-au intubat. Probabil că anestezia nu și-a făcut bine efectul, pentru că m-am trezit și, fără să-mi dau seama ce fac, mi-am smuls tubul. M-au resuscitat din nou și m-au intubat, dar m-am detubat și a doua oară, fiind din nou resuscitat. Au renunțat la intubare și m-au lăsat doar cu mască.
Am avut niște halucinații fantastice și urlam de sete. Nu eram în contact cu realitatea, nu înțelegeam ce mi se întâmplă, în permanență am vrut să fug de la ATI, doar la asta mă gândeam.
„Am fost legat cu niște feșe. Am tras până mi s-au umflat mâinile”
O altă parte tristă a fost că medicii au fost nevoiți să mă lege. Eu sunt de acord că trebuia să fiu restricționat, sunt convins că mi-au făcut bine, dar cred că puteau s-o facă într-un mod mai uman. M-au legat nu cu manșoane speciale, ci cu niște feșe, iar eu, inconștient, am tras ca disperatul până mi s-au umflat mâinile.
În cele două săptămâni la ATI, au fost doar două persoane din corpul medical care au vorbit cu mine și m-au tratat ca pe o ființă umană. Pentru restul eram unul din inventarul corpurilor COVID din acel salon. Profesional, medicii au fost exemplari, pentru că am supraviețuit, dar din punctul de vedere al relaționării umane a fost cam greu, unii păreau lipsiți de empatie.
Nu-mi vine să cred că am trecut prin așa ceva. A fost fenomenal de greu să lupt cu această boală. Gândul la copiii mei mi-a dat putere. În clipele în care puteam să vorbesc, le spuneam medicilor că nu-mi doresc decât să ajung acasă la copii.
Încă mă recuperez, de trei ori pe săptămână fac fizioterapie. Tot din cauza COVID am făcut și un accident vascular ocular, iar acum fac injecții lunar. Dar această boală a fost ca o resetare, ca la un soft de calculator. Prioritățile în viață mi-au fost schimbate. Acum am o vorbă: m-am născut de trei ori a doua oară."
