Zbuciumul Unei Familii Ai Cărei Copii Au Crescut între Spania și România: „M-am Transformat într-o Mamă Fără Trăsături Pe Chip”

• Oana Ursache are 49 de ani și pe ultimii 11 i-a trăit în Spania, unde este profesoară de limba română la Universitatea din Granada

• Cei doi copii ai ei au făcut mai multe încercări de a se muta alături de ea în Spania, însă niciunul nu s-a adaptat pe termen lung

• Povestea familiei lor este grăitoare pentru fenomenul migrației românești: copiii cu părinții plecați în străinătate sunt prinși între două lumi pe care cu greu le împacă până le înțeleg cu adevărat

Zbuciumul unei familii ai cărei copii au crescut între Spania și România: „M-am transformat într-o mamă fără trăsături pe chip” — Datele Autorității Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie privind copiii cu părinții plecați în străinătate

de Elena Stancu și Cosmin Bumbuț (foto) (inițiativa independentă teleleu.eu)
Oana Ursache avea 38 de ani, locuia la Gura Humorului, avea doi copii și preda literatură comparată la Facultatea de Litere din Suceava când a auzit că la Alicante se deschide primul lectorat de limba română din Spania.

În 2008, Oana, Sorin și cei doi copii ai lor, Sânziana și Mihnea, locuiau într-un apartament cu două camere primit de la părinți. Oana crescuse în acel apartament înghesuit, cu mobilă veche, din micul oraș bucovinean în care sărăcia era din ce în ce mai apăsătoare.

Nici nu știa unde e Alicante atunci când o prietenă a încurajat-o să aplice pentru postul de lector. „E o plajă foarte mișto acolo“, i-a spus. „Nisipul e alb și fin ca sarea.“ A trimis dosarul, deși era convinsă că n-o să câștige concursul. S-a mirat când au sunat-o de la Institutul Limbii Române din București să-i spună că dosarul ei a fost selectat.

Deși în România avea două joburi, tot se descurca greu

N-ar fi vrut să plece de lângă copiii ei – Mihnea avea 8 ani, iar Sânziana, 10. În 2008, mame și tați din Gura Humorului plecaseră deja de acasă din dragoste pentru copiii lor. Li se spunea „căpșunari“. Oana îi cunoștea pe câțiva dintre ei: erau prietenii ei din copilărie sau foștii colegi de școală.

Dar Oana nu se descurca prea bine cu banii. Plătea de doi ani o rată pentru frigider, conducea o mașină pe care i-o cumpărase soțul ei (care avea un service auto) și circula mereu cu becul aprins la benzină. Alimenta de 50 de lei, cât să se stingă becul roșu și să se aprindă din nou peste 30 de kilometri. A rămas în pană de benzină de mai multe ori.

Salariul ei de lector la Facultatea de Litere din Suceava era 1.200 de lei și, ca să-și suplimenteze veniturile, și-a luat al doilea job. Trei-patru zile pe săptămână preda literatură comparată la Suceava, iar la sfârșitul săptămânii organiza evenimente și nunți simandicoase la un hotel de patru stele din Gura Humorului. Era plătită cu 600 de lei pentru asta, deși pierdea nopțile, era într-o continuă alergătură, iar copiii își făceau temele și dormeau pe scaunele din hotel.

A ales să plece în Spania, în ciuda împotrivirii soțului

„Pleacă mama de-acasă“, le-a spus copiilor în vara lui 2008. Sorin, soțul Oanei, n-a fost de acord cu plecarea ei la Alicante, dar n-a putut s-o oprească. Era a treia oară când ieșea din țară – prima dată fusese la Roma împreună cu Sorin atunci când au împlinit 10 ani de căsătorie, iar a doua oară a fost cu o bursă Erasmus în Mallorca.

Nu palmierii au fermecat-o, nici campusul universitar care arăta ca-n filme, nici sălile de clasă moderne, nici măcar plaja cu nisip fin și alb ca sarea. Ci faptul că, pentru prima oară în cariera ei de cadru universitar, avea biroul ei.

Salariul lunar era 1.780 de euro și Oana s-a gândit „Ce fac eu cu atâția bani?“. Și-a zis că o să se descurce cu 500 de euro, iar 1.200 îi va trimite în România, la familia ei. Încă nu știa cât de scumpă e viața în Alicante și că „o să treacă de la o formă de sărăcie la alta“.

Începutul a fost descurajator

În septembrie, când a ajuns în Spania, a aflat că o să primească primul salariu abia în noiembrie. Oana avea doar 800 de euro, banii de concediu pe care familia ei nu-i cheltuise în anul acela. Nu-și putea găsi o gazdă, pentru că banii nu-i ajungeau să plătească avansul, chiria și comisionul pentru agenția imobiliară. A locuit trei luni la o colegă de facultate.

Îi era dor de copiii ei, Mihnea și Sânziana, cărora le zisese că merge la o universitate frumoasă, pe malul mării. Le-a promis că o să-i ia și pe ei. Îi era dor de kilometrul și jumătate din Gura Humorului în care erau apartamentul ei, casa părinților, casa socrilor și școala copiilor. Îi lipseau familia și familiaritatea vieții din micul oraș bucovinean.

În 2008, era scump să suni acasă. Cu o cartelă de 5 euro vorbeai câteva minute în România. Ca să-ți iei o cartelă cu număr spaniol îți trebuia certificatul de rezidență, pe care Oana încă nu-l obținuse pentru că nu avea un contract de închiriere, pe care nu-l avea pentru că nu primise salariul. Iar când suna de la un telefon public, avea nevoie de „o sacoșă cu fise“.

Pe 12 octombrie, a venit în România pentru câteva zile. A împrumutat bani ca să-i cumpere lui Mihnea un camion de jucărie precum cel din filmul Cars. A întristat-o întâlnirea cu copiii ei, pentru că toți știau că în scurt timp o să se despartă din nou.

Oana voia să îi ia și pe copii în Spania

Oana și soțul ei, Sorin, se certau tot mai des. Oana ar fi vrut să-i ia pe copii în Spania, dar el nu voia să semneze hârtia care i-ar fi permis să-i scoată din țară. În 10 luni, cât durează un an universitar, Oana a venit de opt ori în România să-și vadă copiii.

Deși avea doar trei zile libere, lua un tren de la Alicante la Valencia, unde e aeroportul, mergea cu avionul până la București, ajungea dimineața la patru, la șase se urca în tren și ajungea la trei după-amiaza la Suceava, ruga o colegă de la facultate s-o ducă până la Gura Humorului, unde stătea o noapte și o zi, apoi se urca iar în mașină, tren, avion, tren.

În vara lui 2009, după ce s-a terminat anul universitar, Oana l-a convins pe Sorin să-i lase pe copii în vacanță la ea. „Aici sunt niște plaje fantastice“, i-a spus. Dar Oana îi înscrisese deja pe Mihnea și pe Sânziana la școală și Sorin bănuia că n-o să-i mai lase să se întoarcă în România.

Inițial, cei mici s-au adaptat

Oana a închiriat un apartament într-un ansamblu rezidențial din Alicante cu teren de tenis, de baschet și de fotbal, piscină olimpică și loc de joacă pentru copii. Le-a cumpărat role și biciclete, a aranjat apartamentul și a mers în România să-i aducă. Le-a împachetat toate lucrurile în cutii ca să le creeze un mediu familiar în noua lor casă. A ajuns la aeroport cu doi copii, bagajele cu haine, perne, jucării și „păturici“, plină de bășici și îmbrobodită, pentru că luase vărsat de vânt de la Mihnea.

Sânziana avea 12 ani, iar Mihnea, 10 și cei doi copii s-au adaptat perfect la viața din Spania. Au învățat spaniola și valenciana, limba care se vorbește și se predă la școală în Alicante, în Comunitatea Autonomă Valenciană. Nu trăiau cu mult, dar era mai mult decât avuseseră vreodată în România.

Copiii erau fericiți, dar tatăl lor, Sorin, care rămăsese în țară, era furios: el pierduse tot. Într-o dimineață, Oana a primit un telefon de la București, de la Institutul Limbii Române – Sorin le scrisese că soția lui a furat copiii, că a dat-o în urmărire generală și că Institutul trebuie să facă ordine în povestea asta. În aceeași zi, Oana a găsit o avocată la Suceava și a depus actele de divorț.

Sorin a fost un tată și un soț bun, iar Oana l-a respectat mereu. Însă diferențele dintre ei păreau mai mari de când se mutase în Spania și certurile erau mai dese. La divorț, Oana a primit custodia copiilor și dreptul de a ieși din țară fără semnătura lui (așa cum era legea la momentul respectiv). Părea că lucrurile s-au așezat.

„M-am întors într-o sărăcie mai mare decât aia din care plecasem“

Însă acesta era doar începutul unui șir de veniri și de plecări, de împachetat și despachetat, de despărțiri și de revederi, de telefoane, de certuri, de plânsete și de îmbrățișări.

După al doilea an universitar, lectoratul de limba română din Alicante s-a închis și Oana s-a întors în România. A închiriat o furgonetă în care a încărcat lucrurile copiilor: hainele, pernele, jucăriile, „păturicile“ și casa Albei-ca-Zăpada. S-au mutat în vechiul lor apartament cu două camere din Gura Humorului, pe care Oana l-a renovat cu banii puși deoparte în Spania.

Copiii s-au bucurat să se întoarcă în kilometrul și jumătate în care erau casa, școala și casele bunicilor din Gura Humorului. Toată lumea îi răsfăța, iar Sorin, tatăl copiilor, îl aștepta pe Mihnea cu o motocicletă nouă.

Oana nu s-a mai putut obișnui cu viața din România. În 2010, guvernul Boc tocmai tăiase salariile bugetarilor cu 25%, iar salariul ei era acum 900 de lei. „Când am plecat, eram toți săraci“, povestește Oana.

Când m-am întors, eram săraci și dezbinați. Colegii mei erau niște oameni disperați, care se cafteau pentru un salariu de merit de 200 de lei: «Eu am publicat aia», «Dar eu am fost la congresul ăla». M-am întors într-o sărăcie mai mare decât aia din care plecasem.

Fata a plecat cu ea în Spania, iar băiatul a rămas cu tatăl

Când a aflat că se scoate la concurs un post de lector la Universitatea din Granada, Oana a luptat cu disperare pentru el, deși n-a avut concurență. L-a câștigat și, în toamna lui 2011, a plecat din nou în Spania ca să predea limba română.

Mihnea era – și este – atașat de tatăl lui, iar Oana n-a avut inima să-l ia de lângă el. Amândurora le plac motocicletele și mașinile, schiază împreună, ies să se plimbe cu bicicletele sau să mănânce o pizza. În anul pe care îl petrecuse la Alicante, Mihnea se agățase de toți bărbații pe care-i cunoscuse – profesorul, vecinul sau portarul de la școală – și Oana știa că băiatul are nevoie de tată.

Așa că Oana a plecat în Granada doar cu Sânziana, iar pe Mihnea l-a lăsat la Gura Humorului cu Sorin. Mihnea n-a zis niciodată nimic, dar Oana știe că a suferit – se despărțea și de mama, și de sora lui. În anul acela, Mihnea, care avea doar 11 ani, s-a apucat de fumat, deși el a fost mereu un copil cuminte și conservator.

„Mihnea și taică-su și-au construit o relație extraordinară“, spune Oana. „Doar că relația asta am plătit-o eu cu o lipsă de relație cu fiu-meu. Eu am pierdut niște etape: când a visat, când s-a trezit, când n-a venit, când a venit târziu. Nu mai știu ce au făcut copiii mei, ce vor, ce le place, cum se îmbracă, ce mănâncă. Eu am fost în afara dezvoltării lor și încet-încet m-am transformat într-o abstracțiune, într-o mamă fără trăsături pe chip. Știu mai multe despre studenții mei de aici decât despre copiii mei.“

Oana și Sânziana au împachetat hainele, cărțile, jucăriile, pernele și „păturicile“ și au plecat cu autobuzul până la Granada. Călătoria cu autobuzul durează trei nopți și patru zile, dar altfel n-ar fi putut să ia cu ele cutia cu iepurele Sânzianei. Îi dădeau să bea apă dintr-un capac și, la fiecare oprire, ceilalți români din autocar adunau din parcare frunze și iarbă pentru iepure.

Au găsit un apartament lângă școala Sânzianei, într-o casă în care vara le era cald și iarna, frig. Pentru că iarna temperatura nu ajunge niciodată în Granada la zero grade, casele spaniolilor sunt pregătite mai mult pentru caniculă decât pentru frig. Așa că iarna dormeau învelite cu plapuma, cu iepurele între ele.

„Tu nu-ți dai seama că nu e fericită acolo cu tine?“

Sânziana, care avea deja 13 ani, nu s-a mai integrat la școala din Spania. Nu și-a făcut niciun prieten și singura fată cu care vorbea s-a dovedit că le spunea celorlalți secretele Sânzianei ca să râdă de ea. Totul a culminat atunci când colegii spanioli i-au furat telefonul – un smartphone pe care și-l dorise foarte mult.

Deși era hărțuită la școală, nu vorbea despre asta cu mama ei. Chiar și acum, după ce a crescut, Sânziana evită să discute despre acest episod.

Oana a cumpărat bilete dus-întors pentru vacanța de Crăciun fără să știe că Sânziana le zisese deja bunicilor din Gura Humorului că ea nu se mai întoarce în Spania cu mama ei. A aflat în ultimul moment, cu câteva zile înainte de plecarea din România. S-a supărat pe Sânziana că nu i-a spus nimic, dar bunicii au sărit în apărarea fetei. „Tu nu-ți dai seama că nu e fericită acolo cu tine?“, a spus mama Oanei.

S-a întors singură în apartamentul gol din Granada, în care o așteptau hainele, jucăriile, pernele, „păturicile“ și iepurele Sânzianei. De data asta, Oana pierduse tot.

Continuarea poveștii, în Libertatea de mâine

*Proiect susținut de TransferGo, în campania #MIRUNAÎNȚELEGE, desfășurată în parteneriat cu Organizația Salvați Copiii. TransferGo sprijină programul „Copii singuri Acasă“ al organizației Salvați Copiii și facilitează donațiile pentru orele de consiliere psihologică necesare copiilor prin intermediul platformei sale.

Citește și:

Partea a doua: O mamă a găsit în caietul fiicei pe care a luat-o cu ea în Alicante un jurnal de exil: „Scria că nu vrea să moară în limba spaniolă, că îi e dor de verdele ei”

Ospătar în România, patron de restaurant în Spania! Povestea unuia dintre cei 3,5 milioane de români din diaspora

„Mai sunt români în România?” Întrebarea vine de la o familie de emigranți în Spania și e pusă fără aroganță, cu dor de țară

«Busco trabajo» – Caut de muncă: povestea unui român care a avut 15 meserii de când s-a mutat în Spania

VIDEO/ „Cel mai mare câștig al plecării din țară suntem noi”, spun Andrei și Valentina, după 8 ani de când au emigrat la Barcelona, lăsându-și joburile din publicitate

„De ce nu mă întorc în România”. Povestea unei românce plecate de opt ani în Spania care vrea să renunțe la cetățenia română după ce și-a găsit unchiul legat de pat în spital!

Cum sărbătoresc Paștele românii din Spania care vorbesc cu copiii în limba română, iar aceștia le răspund în castellano

Drama românilor plecați să muncească în Spania: „Noi le vorbim copiilor română și ei ne răspund în castellano”

Cum cresc copiii români născuți în diaspora! Părinții ciocnesc ouă, dar tinerii se uită la alegerile generale din Spania și se tem de partidul Vox, de extremă dreapta

Cum explică un român ajuns politician în Spania alegerea sa: se săturase de corupție! „Am vrut mai mult pentru viața mea”

La o Biserică Ortodoxă din Spania, “Tatăl Nostru” se rostește și în română, și în spaniolă. Părintele Ioniță a înființat echipă de fotbal, îi laudă pe compatrioții lui care muncesc, e supărat pe cei care „au stricat tot”, dar i-a vizitat la pușcărie