„De ce nu mă întorc în România”. Povestea unei românce plecate de opt ani în Spania care vrea să renunțe la cetățenia română după ce și-a găsit unchiul legat de pat în spital!
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Elena Stancu și fotoreporterul Cosmin Bumbuț (inițiativa independentă teleleu.eu) merg prin toată Europa cu o rulotă și continuă ciclul de articole Plecat și pentru cititorii Libertatea, cu povestea milioanelor de compatrioți care au ales să trăiască și să muncească în străinătate.
Cuprins:
”Știți relațiile alea în care oamenii stau pentru că nu știu cum să iasă? Și le e rău, rău, și se chinuie așa? Așa e relația mea cu România”
- “Nu doar că nu m-aș mai întoarce niciodată, dar aș lua pe toată lumea dragă de acolo”, spune Andreea Dragomir, o româncă de 30 de ani, care locuiește de opt ani în Spania.
- Povestea ei reflectă unele dintre nemulțumirile pe care mii de români din diaspora le-au strigat în Piața Victoriei, la protestul din 10 august: condițiile din spitalele românești și starea drumurilor.
- “Toate serviciile publice funcționează foarte bine”, rezumă Andreea motivele pentru care a ales să rămână în Spania.
- “Sunt lucruri așa de înrădăcinate și povestea asta cu toți care așteaptă bani în buzunare (în România) - eu ziceam că nici nu știu cum se face asta și că nu înțeleg de ce, iar o prietenă mi-a zis că aia e și că trebuie să învăț. Eu nu vreau sa învăț așa ceva, mai ales că aici (în Barcelona) nu am nevoie”, și-a spus Andreea, când a fost nevoie.
- Andreea se gândește să aplice pentru cetățenia spaniolă când va împlini zece ani de locuit în Spania, ca să poată să voteze la alegerile parlamentare. “Eu aici am o afacere, plătesc o ipotecă și atunci ar trebui să am dreptul să zic și eu un cuvânt”.
- Pentru asta ar trebui însă să renunțe la cetățenia română, pentru că cele două țări nu au un acord privind dubla cetățenie.
Reportaj de Elena Stancu și Cosmin Bumbuț (teleleu.eu)
Andreea Dragomir are 30 de ani și locuiește în El Carmel, un cartier din Barcelona construit în anii ’70 de guvernul Franco pentru clasa muncitoare. Urcăm dealul abrupt cu un autobuz care ne lasă chiar în fața blocului ei, iar Andreea ne conduce în apartamentul mic, cu două camere, în care stă de doi ani, de când mama ei a vândut casa bunicilor din Constanța și a ajutat-o să plătească avansul.
Nu e ceva obișnuit pentru tinerii din Barcelona să-și cumpere o casă la 30 de ani, dar Andreea se săturase să stea cu chirie în apartamente împărțite cu străini în care nu vedea niciodată lumina soarelui. În Barcelona, nu găsești apartamente sau camere cu lumină naturală, iar chiriile sunt mari și tinerii împart apartamentele cu alții.
“În primii doi ani, am schimbat șapte apartamente”, povestește Andreea. “Am avut o cameră cu o fereastră care dădea în scara blocului; nu puteai ține fereastra deschisă, că intra mirosul de la bucătăriile vecinilor. Altă cameră avea o fereastră care dădea în sufragerie și nu se ventila. Dar n-am schimbat apartamentele din cauza camerelor, ci din cauza colegilor care făceau petreceri și nu puteam să dorm”.
Acum locuiește cu pisica Thai în apartamentul luminos pentru care va plăti rate 22 de ani. De la biroul ei, se vede orașul care se întinde la poalele dealului abrupt din El Carmel - sau “Caramelo“, cum îi place Andreei să-i spună cartierului. Rata e mai mică decât chiria și, deși apartamentul e departe de centru, nu face mai mult de jumătate de oră până acasă cu mijloacele de transport în comun.
Andreea a studiat la Universitatea de Arte din București și a venit la Barcelona pentru un master în design editorial. Planul era să se întoarcă în țară după un an, dar viața pe care a descoperit-o în Spania a făcut-o să se răzgândească.
“Aici nu poți fi supărat”, spune Andreea. “Te plimbi pe stradă și e așa de frumos că îți trece supărarea. Totul e îngrijit, străzile arată bine și toate clădirile istorice sunt renovate, pentru că ei au înțeles că istoria e importantă. Toate serviciile publice funcționează foarte bine: eu am două autobuze de noapte care mă lasă aici, în fața blocului”.
Andreea Dragomir e consultant la o firmă care vinde accesorii pentru fumat și, în paralel, și-a deschis o mică afacere, Meraki Design: vinde perne și tricouri imprimate cu desenele ei, care înfățișează diverse personaje din tradițiile și folclorul catalan. A fost ușor să deschidă o firmă și să-și facă un credit de business, pentru că statul spaniol îi încurajează pe micii antreprenori. Andreea a fost la mai multe cursuri gratuite, unde a învățat noțiuni juridice și de contabilitate, tehnici de vânzare și strategii de marketing digital.
În Barcelona, există mai multe organizații finanțate de autoritățile locale care promovează spiritul antreprenorial: Barcelona Activa, care stimulează economia și dezvoltarea locală, Foment Formació, care organizează cursuri pentru antreprenori, Autoocupació, care-i ajută să-și construiască și să-și consolideze afacerile, și Youth Business Spain, care se adresează tinerilor între 18 și 35 de ani.
Andreea a folosit toate aceste resurse ca să-și deschidă firma, să caute finanțare și să învețe cum să colaboreze cu magazinele care îi vând produsele. “Aici mi-a fost mai ușor să deschid o afacere decât mi-ar fi fost în România”, spune ea. “Dacă vrei, într-o oră ți-ai deschis firmă”.
«Pot să votez, de fapt, pentru România?»
De fiecare dată când se întoarce în România, Andreea se deprimă când vede barurile și restaurantele luxoase din Constanța, dar străzile pline de gropi. “Mă supăr și mă întreb: «De ce în Barcelona străzile sunt curate și îngrijite și acasă, nu? De ce aici se poate și acasă, nu?»”, spune ea. “Până la urmă, diferența dintre oameni nu e așa de mare: spaniolii nu sunt nici mai deștepți, nici mai muncitori decât românii, dar aici lucrurile merg diferit și nu înțeleg de ce”.
“Românii pe care îi cunosc eu sunt mult mai muncitori decât spaniolii. Dar mă uit pe stradă și văd că oamenii sunt mai zâmbitori, mai relaxați, nu au așa de multe griji ca acasă. Stilul vieții lor e diferit: au mai mulți bani și nu se stresează”.
Mama Andreei predă limba română în Italia de 10 ani, iar în România au rămas doar tatăl și unchiul ei și câțiva prieteni care încă n-au plecat din țară. “Mă simt destul de dezrădăcinată”, spune Andreea. “M-am învățat să mă plimb cu traista dintr-o parte în alta după mama, iar pe tata prefer să-l chem aici decât să mă duc eu în România”.
În Spania, s-a simțit bine-primită de la început. Atunci când s-a mutat în El Carmel, vecinii i-au ciocănit la ușă să se prezinte, să o întrebe de unde e și dacă are nevoie de ceva. Atunci când vine cu bagaje acasă, vecinii cu care se întâlnește pe scară îi sar în ajutor.
Peste doi ani, când o să împlinească 10 ani de viață în Spania, Andreea ar putea aplica pentru cetățenia spaniolă. Dar, la fel ca în cazul altor români pe care i-am întâlnit, o oprește faptul că ar trebui să renunțe la cea română, pentru că cele două țări nu au acord privind dubla cetățenie.
“Eu, ca rezident, am toate drepturile pe care le are un spaniol”, spune Andreea. “Pot vota pentru Primărie sau pentru Parlamentul European. Chiar zilele trecute am primit în poștă broșuri în care îți explicau cum să votezi pentru Europarlamentare și erau în spaniolă, catalană și română. Dar pentru alegerile parlamentare din Spania nu pot vota și asta mă supără un pic pentru că eu aici am o afacere, plătesc o ipotecă și atunci ar trebui să am dreptul să zic și eu un cuvânt”.
“Dacă tot stau aici, poate ar fi mai bine să am cetățenie spaniolă. Nu o să mai pot vota pentru România, într-adevăr, dar alegerile trecute, la Prezidențiale, oricum a fost foarte greu să votăm. Am stat cinci ore la coadă și atunci te întrebi «Pot să votez, de fapt, pentru România?». Pentru că multă lume n-a fost dispusă să stea în frig pe stradă să aștepte să voteze”.
«Mulțumesc că m-ai învățat să plec»
După ce s-a mutat în Spania, Andreea citea în fiecare zi atât presa spaniolă, cât și pe cea românească.
“Dar, la un moment dat, m-am supărat, pentru că toate veștile care veneau erau rele - ce se întâmplă în Parlament, în Guvern, tot circul care e constant - și am decis că nu mai vreau să mai știu”, spune ea.
După incendiul de la Colectiv, Andreea a organizat împreună cu două prietene o manifestație în fața Consulatului României din Barcelona la care au participat vreo 200 de persoane. “Colectiv a fost o rupere de suflet”, spune ea. “Ce s-a întâmplat nu era normal să se întâmple: să te duci într-o seară la distracție și să nu te mai întorci acasă. Nu îmi venea să cred că se poate întâmpla așa ceva în București, în 2016. A doua zi i-am spus mamei: «Mulțumesc că m-ai învățat să plec». Pentru că acolo puteam să fiu și eu”.
Când a aflat că în spitalele din România lipsesc medicamente și creme pentru arși, a organizat o strângere de fonduri în Barcelona. “I-am contactat pe cei care se ocupau și ne-au zis ce trebuie să trimitem. Am început să căutăm cremele de care aveau nevoie, dar nu le-am găsit în farmacii și am vorbit cu producătorul. Am strâns bani, am organizat târguri, am vorbit cu baruri, am vândut fotografii, ilustrații - unele trimise de designeri din România - am făcut o pagină de Facebook și așa am strâns în jur de 1.300 de euro cu care am cumpărat două feluri de creme pentru arși. Erau mai ieftine aici decât în România”.
“În România numai bolnav să nu ajungi și în nici un caz în spital”
Am cunoscut-o pe Andreea în ianuarie, când am fost la Barcelona să-i luăm interviu. Andreea urma să se întoarcă în scurt timp în România, să-l viziteze pe unchiul ei (fratele bunicii), care avusese un infarct. Pe 10 februarie, am văzut postarea asta pe pagina ei de Facebook, iar povestea pe care ne-a spus-o Andreea pe urmă ne-a îngrozit.
Unchiul Andreei are 87 de ani și a rămas singur după ce soția lui a murit anul trecut. Pe 8 ianuarie, a făcut un infarct pe stradă, iar ambulanța l-a dus la Spitalul Clinic Județean de Urgență din Constanța, unde a stat internat până în februarie, când s-a întors Andreea în țară.
L-a găsit în secția de cardiologie “legat de pat, sedat, cu răni la mâini și picioare”, într-un salon de cinci persoane în care erau și alți bătrâni legați și sedați. Nici unul dintre ei nu era îmbrăcat: aveau doar pamperși și erau acoperiți cu pături, iar mâinile și picioarele le erau legate cu benzi albe.
“Avea niște răni de nu îți închipui și ăia nu aveau nici dezinfectant, cremă cicatrizantă, nimic”, spune Andreea. “Ca să nu zic ce iritație avea la fund, de la pampers neschimbat, ca nici de-ălea nu aveau. Mi-au zis că așa trebuie, că nu au personal să-l însoțească la baie și că le e frică să nu-și spargă capul sau să-și rupă ceva. Era așa sedat într-o seară când am fost, că încerca să vorbească și nici nu reușea să miște limba. Cum naiba să nu înnebunești stând o lună așa cu ochii pe pereți, nu știu”.
“Eu atunci nici nu am putut să fac/zic mare lucru, că îmi era frică să nu îl trateze pe el rău pe urmă”, povestește Andreea. “Dar tare șocată am fost de ce am găsit acolo. Am stat într-un plâns continuu, a fost îngrozitor. Și asistente care îmi ziceau că îmi fac favoarea să cumpere una-alta de la farmacia spitalului, că eu dacă ieșeam nu mai reușeam să intru; nici nu cumpărau câte ziceau, nici nu încercau măcar să îmi dea restul - li se cuvinea lor”.
“Sunt lucruri așa de înrădăcinate și povestea asta cu toți care așteaptă bani în buzunare - eu ziceam că nici nu știu cum se face asta și că nu înțeleg de ce, iar o prietenă mi-a zis că aia e și că trebuie să învăț. Eu nu vreau sa învăț așa ceva, mai ales că aici (în Barcelona) nu am nevoie”.
În prezent, unchiul Andreei este la un cămin de bătrâni, iar cei de acolo încă se chinuie să îi vindece rănile cu care a venit din spital. “Probabil că nici mâncare suficientă nu i-au dat, că s-au speriat când a ajuns la cămin de cât de mult mânca”, spune Andreea. “Am reușit să îi strâng documentele pentru cămin în trei zile, dar pe urmă s-au mișcat greu. L-au mutat după ce am plecat, de-aia m-am dus iar să îl văd mai cu liniște. Nu știu, dar în România numai bolnav să nu ajungi și în nici un caz în spital. Nu doar că nu m-aș mai întoarce niciodată, dar aș lua pe toată lumea dragă de acolo”.
CITEȘTE ȘI:"Mai sunt români în România?" Întrebarea vine de la o familie de emigranți în Spania și e pusă fără aroganță, cu dor de țarăOspătar în România, patron de restaurant în Spania! Povestea unuia dintre cei 3,5 milioane de români din diaspora«Busco trabajo» - Caut de muncă: povestea unui român care a avut 15 meserii de când s-a mutat în SpaniaVIDEO/ „Cel mai mare câștig al plecării din țară suntem noi”, spun Andrei și Valentina, după 8 ani de când au emigrat la Barcelona, lăsându-și joburile din publicitate
stargazer 06.04.2026, 17:05
Plecată de 8 ani în Spania? Câte taxe a plătit ea în România în acești ani cât a fost plecată în Spania? Plătește sănătate? Atunci de unde are pretenții la un sistem de sănătate performant? Probabil că mai vine în țară când merge la dentist că e mai ieftin, cum fac mulți. De ce l-au lăsat singur pe bătrân? Trebuia să aibă grijă de el ca să nu ajungă în halul ăsta. Să renunțe la cetățenia română și să stea în Spania.