„Umbre și lumini”, spectacolul jucat de nevăzători și aplaudat de sute de oameni. Actor: „Suntem demni, cerem doar șansa de a arăta că și noi putem”

Festival întins în mai multe locuri din București

Publicul a putut vedea 11 spectacole de teatru, 3 coregrafii, 4 producții cu păpuși și marionete, 7 spectacole realizate în cadrul programului de pedagogie teatrală și 30 de scurtmetraje, de la ficțiune, la documentar și animație. Programul, desfășurat în perioada 30 iunie – 8 iulie 2025, a fost completat de expoziții de fotografie, scenografie și animație, lansări de carte, ateliere și sesiuni de dialog cu publicul.

Evenimentul s-a încheiat cu premierea celor mai reușite proiecte și un concert susținut de trupa Retro Future. Activitățile s-au desfășurat în mai multe spații din campus și în săli partenere din București.

Sâmbătă, 5 iulie 2025, în cadrul Galei Absolvenților UNATC, publicul a fost invitat pentru a doua oară să vadă.

O piesă de teatru aparte în cadrul galei, numită „Umbre și lumini”, a fost difuzată pentru a doua oară. Spectacolul a fost creat și coordonat de Emma Stoian, proaspăt absolventă a masterului de Pedagogie Teatrală din cadrul UNATC. 

Toți actorii care au urcat pe scenă sunt nevăzători, iar povestea, construcția scenică și repetițiile au fost gândite astfel încât să pornească de la felul în care aceștia percep lumea, nu de la cum o vede publicul.

Ideea care a încolțit în primul an de master

Emma Stoian a povestit pentru Libertatea cum a luat naștere spectacolul, de la prima idee și formarea echipei, până la scrierea textului, ateliere, repetiții și momentul în care piesa a ajuns pe scenă.

Gândul de a realiza un spectacol cu persoane nevăzătoare a apărut pentru prima dată în mintea Emmei în primul an de master, în urma unor ateliere în cadrul cărora a avut ocazia să lucreze cu persoane cu deficiențe de vedere. 

Experiența aceasta i-a trezit curiozități și, după cum spune ea, a considerat că este o oportunitate ca în anul II să-și facă lucrarea pentru disertație pe acest subiect. La început, Emma nu plănuia un spectacol în adevăratul sens al cuvântului. Intenția era să facă câteva jocuri teatrale într-un cadru restrâns, alături de un grup de nevăzători și să ajungă la o formă finală scurtă. 

„Ideea principală a fost să facem niște jocuri teatrale și să avem o finalitate, un spectacol sau o chestie de 10–15 minute”, povestește ea. Dar odată ce lucrul a început și a descoperit potențialul real al participanților, lucrurile s-au schimbat. „Numai că eu, în momentul în care am început să lucrez cu ei și am văzut că se pot face mai multe lucruri, am spus că de ce nu, e o oportunitate și pentru ei și pentru mine.”

Procesul de realizare a spectacolului

Din fața scenei, lumea a văzut produsul final, dar puțini știu cât de greu a fost începutul și care a fost întregul proces. 

A durat aproximativ 2-3 luni până când Emma a reușit să formeze întreaga echipă. Povestea a început când l-a cunoscut pe Mihai, unul dintre ei la un eveniment, unde a aflat că știe să cânte la pian, chitară și tobe, lucru care i s-a părut foarte interesant și i-a propus să participe în spectacol. 

La scurt timp, s-a văzut cu Mihai și cu o prietenă de-a acestuia la un restaurant pentru a discuta mai multe, iar la o săptămână distanță a fost băgată într-un grup pe WhatsApp cu 10 persoane. S-au căutat singuri unul pe celălalt și au decis să se implice împreună în acest proiect.

Mărturisește că, deși mai avusese câteva ateliere cu nevăzători, acum a fost cu totul și cu totul diferit. Trebuia să-i coordoneze singură, iar până să îi cunoască nu știa cum să le vorbească, cum să îi abordeze și își alegea cuvintele cu grijă din teama de a nu spune ceva greșit care să îi deranjeze. „A fost o perioadă de acomodare, iar ei m-au ajutat mult, pentru că au fost foarte deschiși.”

Emma a ținut să sublinieze faptul că ei nu sunt actori profesioniști, ci oameni talentați care și-au dorit să împărtășească cu sinceritate propriile trăiri și experiențe, fără să caute vreun gram de milă. Prin prezența lor pe scenă, au vrut să arate că persoanele nevăzătoare pot face aceleași lucruri ca oricine altcineva, cu aceeași pasiune, dedicare și curaj.

Primul pas în crearea spectacolului a fost participarea tuturor la ateliere în care făceau jocuri teatrale, exerciții pentru dezvoltarea abilităților, activități de lucru în echipă, jocuri de atenție, de observare, de spontaneitate și de libertate de exprimare în public. 

„Aceste ateliere sunt un proces esențial înainte de a face un spectacol. Nu aveam cum să le arunc în față foile și să le cer să învețe scenariul și atât. Jocurile îi ajută să înțeleagă de ce fac anumite lucruri, le oferă rezistență”, a afirmat Emma. Atelierele durau maxim 3 ore și de fiecare dată, înainte de a începe jocurile, aveau un ritual specific în care trebuiau să facă un cerc, să închidă ochii și să se conecteze unul cu celălalt. 

„Stăteam să mă gândesc cum își dau ei seama că e un cerc. Nu au avut nicio problemă, ei pur și simplu au știut din start: ne ținem de mână și facem pași în spate și a ieșit cercul. Nu le-a fost greu absolut deloc”, a spus Emma cu zâmbetul pe buze.

Ajutor din partea colegilor de facultate

În total au avut aproximativ 13 ateliere și abia apoi a început procesul de scriere a scenariului. Deși Emma plecase la drum cu gândul să îi lase pe ei să-și scrie fiecare partea, a ajuns la concluzia că ar dura prea mult și că nu ar termina în timp util. Cu toate acestea, și-a acordat timp pentru a-i cunoaște pe fiecare în parte, în așa fel încât să se regăsească în rolurile propuse. 

„Când am avut curiozități mai intime, încercam să îi iau individual sau pe grupuri. Asta și pentru că am plecat cu ideea ca ei să scrie spectacolul, ca totul să fie făcut de ei, iar eu să fiu în spatele lor, să le fiu coordonator, să îi ajut, să nu se lovească, să îi ajut să formeze o echipă, să se ajute și să se înțeleagă unul pe altul. Dar, dacă îi lăsam pe ei dura prea mult, pentru că fiecare a avut procesul lui de adaptare și deschidere.”

La realizarea spectacolului, Emma Stoian a fost sprijinită constant de Silvia Culianu, studentă în anul I la același master, care a avut un rol esențial în proces. Silvia a lucrat la scenariu, a coordonat numeroase exerciții de conștientizare corporală cu actorii și a fost un ajutor de încredere atât la ateliere, cât și la repetiții. 

„Tind să cred că dacă nu era Silvia, nu era gata spectacolul nici acum, a avut o contribuție foarte mare”, a spus Emma, recunoscătoare pentru tot ajutorul primit din partea prietenei sale. Din echipă a făcut parte și Ilinca Ungureanu, studentă și ea în primul an de master, care a contribuit la redactarea textului și a lucrat cu actorii pe partea de dicție. 

În plus, a primit ajutor și din partea profesorilor și a oamenilor din cadrul UNATC. „Facultatea a fost foarte deschisă, toată lumea m-a ajutat și m-a întrebat tot timpul dacă avem nevoie de ceva, de orice. Sprijinul profesorilor, sfaturile date de fiecare dată cu zâmbetul pe buze și tot ce m-au învățat în acești doi ani mi-au dat încredere în mine chiar și atunci când poate nu mai știam ce să fac și le voi mulțumi întotdeauna pentru asta.”

Spectacolul nu idealizează și nu dramatizează

Spectacolul reunește momente autentice din viețile actorilor, povești personale sau inspirate din experiențele apropiaților lor, care transmit mesaje directe și sincere către public. Nu sunt actori profesioniști, ci persoane care vor să fie văzute și înțelese dincolo de eticheta dizabilității. 

Coordonatoarea a explicat că și-a dorit să includă în spectacol tot ceea ce aceștia știu să facă, de la muzică și dans, la povești amuzante sau mai puțin amuzante și să evite cu orice preț declanșarea unui sentiment de milă. 

„Am încercat cumva ca în timpul spectacolului să nu plângă lumea în sală, să nu creez cumva milă, lucru de care îmi era cel mai frică”. După spusele ei, tonul este pe alocuri umoristic, așa cum și-au dorit și ei, însă momentele de sinceritate sunt puternice și emoționante. 

Emma spune că spectacolul nu idealizează și nu dramatizează, ci pune în lumină realitatea unor oameni care „beau, ies cu prietenii, dansează” și trăiesc cu aceeași poftă de viață, iar pentru unii spectatori, confruntarea cu această normalitate poate deveni un moment de introspecție. 

„Evident că la un moment dat nu ai cum să nu plângi, pentru că te lovește realitatea și te lovește fix chestia asta: eu văd, de ce nu fac lucruri în viață? De ce nu am același chef de viață?”, a declarat Emma Stoian.

Deși nu sunt actori profesioniști, participanții au dat dovadă de o dorință reală de a munci și de a se implica în construirea spectacolului. „Ei își doresc foarte mult să muncească și îi simțeam că e prea mult pentru ei. Uneori poate și eu le ceream prea mult și nu îmi dădeam seama”, recunoaște coordonatoarea. 

Conștientă de efortul cerut, le-a explicat că este nevoie de disciplină și pregătire. „Le explicam că e vorba de un spectacol de o oră, va trebui rezistență fizică, să antrenăm vocea”. Le-a împărtășit din propria experiență, asigurându-i că știe cât poate fi de obositor, dar că succesul depinde de unitatea echipei. „Le-am spus cât de important e să muncim și să avem toți același scop”. 

Fragmentele relatate, inspirate din viața reală

Spectacolul s-a jucat pe data de 5 iulie, cu sala plină. Piese începe cu relatarea unei dimineți obișnuită din viața unui nevăzător, prezentată cu naturalețe și umor. Apoi, povestea a evoluat spre inaugurarea unui bar deschis de unul dintre personajele masculine, un moment colectiv care a adus toți participanții la aceeași masă. 

Acolo, discuțiile sunt diverse: unii povesteau că sunt îndrăgostiți, alții că își caută un loc de muncă și că se confruntă cu dificultăți datorită deficienței avute. Atmosfera este relaxată și autentică.

Pe rând, fiecare persoană a spus câte o poveste inspirată din viața reală, fragmente din experiențele lor sau ale apropiaților. O tânără a vorbit despre cum este să urmezi o carieră în design vestimentar atunci când nu vezi, despre provocările pe care le întâlnește zi de zi și despre dorința de a fi recunoscută pentru talentul ei, nu pentru dizabilitate. 

Un alt actor a povestit despre pasiunea lui pentru programare și despre cât de greu este, uneori, să demonstrezi cât ești de bun în ceea ce faci, deși ești nevăzător. Unii au împărtășit gânduri despre iubire, iar alții despre artă, fiecare cu propriile întrebări, speranțe și vise. „Arta nu e doar despre ce vezi, ci despre ce alegi să simți”, a spus una dintre actrițe. 

În plus, un alt moment puternic a fost mărturisirea unei tinere care și-a exprimat dorința  de a trăi singură, de a avea o viață independentă, la fel ca orice alt tânăr care ajunge la maturitate. A spus cât de mult își dorește această autonomie, dar și cât de greu îi este când propria familie o ține în loc din teamă sau protecție excesivă.

Un alt personaj a deschis și un subiect delicat, dar important, cel al viciilor. A spus că și persoanele nevăzătoare trec prin greutăți, fac greșeli, se confruntă cu tentații și dependențe, exact ca oricine altcineva. Însă a subliniat că, la fel ca ceilalți, și ei pot găsi puterea de a merge mai departe și de a le depăși. 

„Câteodată văzătorilor le scapă esențialul”

Emma Stoian, coordonatoarea spectacolului, crede că exact în acele clipe publicul a înțeles cât de multe pot face persoanele nevăzătoare și cât de important este să li se ofere ocazia de exprimare. Pentru că, dincolo de etichete, sunt oameni care pot, știu și vor. Așa cum a rostit, la un moment dat, unul dintre ei, cu zâmbetul pe față: „Câteodată văzătorilor le scapă esențialul. Săracii de ei… cum se descurcă în rest?”.

Între scene, spectacolul a fost completat de momente muzicale. Doi dintre actori au cântat la pian, o tânără la chitară, iar toți și-au unit vocile. Au dansat, au râs, au transmis bucurie și au arătat că teatrul nu înseamnă doar text și lumină, ci mai ales energie, prezență și adevăr. „În lumea mea, frumosul este despre sunet”, spune una dintre actrițe, iar acest gând se regăsea în fiecare pas de dans și în fiecare melodie interpretată.

Micile stângăcii de pe scenă l-au făcut mai cald și mai autentic. La un moment dat, după ce au cântat și au dansat, participanții s-au întors spre masă ca să-și reia locurile. Două scaune s-au răsturnat, dar nimeni nu s-a panicat. Cu calm și un zâmbet, le-au ridicat imediat și au continuat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Uitându-te prin sală, puteai vedea zâmbete în toate colțurile. Publicul a fost prezent cu totul, atent, cald și implicat. Aplaudau cu entuziasm între scene, iar la final, ropotele de aplauze păreau că nu se mai termină. Din toate direcțiile se auzeau strigăte de „Bravo, copii!”, rostite cu bucurie și admirație. Rudele și prietenii nu își mai puteau ascunde lacrimile, era un amestec de mândrie și recunoștință pentru reușita celor de pe scenă. Printre spectatori se afla și Paul Bogorin, iubitul Elisei, una dintre fetele care se aflau pe scenă. Alături de el stătea Phantom, câinele lui ghid, care, la indicațiile lui Paul, a lătrat ca semn de aplauze.

Cum a fost pentru cei de pe scenă experiența

Vasi Capră, în vârstă de 35 de ani, a vorbit despre cum experiența din radio l-a pregătit pentru contactul direct cu publicul de teatru: „Eu lucrând în radio, îmi plac oamenii foarte mult și acum am ocazia să socializez și altfel cu ei, să îi descopăr fizic și să le transmit emoție fizic, așa cum fac și în emisiunile mele”. 

Pentru el, acest spectacol este o bucurie și o șansă de a arăta realitatea vieții unei persoane cu dizabilități, cu toate aspectele ei. „Avem aceleași lucruri pe care le aveți voi, tipicii, de la neajunsuri la fericiri, nefericiri și așa mai departe.” Deși spune că nu are emoții la repetiții sau în timpul piesei, ceva se schimbă atunci când sala începe să se umple. 

„Când intră publicul în sală trebuie să recunosc că am câteva emoții, dar trec imediat. Îi simt pe oameni acolo și simt că reacționează la momentele noastre, râd cu noi.” Pentru Vasi, emoția spectacolului e „diferită și constructivă”, o emoție care îl motivează, la fel ca în radio, „pentru că tu știi că trebuie să duci la capăt ceea ce ai pornit, emisiunea, intervenția.”

Mihai Grecu are 33 de ani, își câștigă existența făcând masaje corporale, cântă la chitară, cajon și pian și este pasionat de teatru: „Am vrut să dau admitere la UNATC și la Babeș, doar că nu am fost acceptat pe motiv că nu văd. În fine!”. Refuzurile nu l-au descurajat, ci l-au motivat să-și caute alte căi de exprimare artistică. A participat la mai multe workshop-uri, a jucat în Teatrul Senzorial Labirint și a avut un rol într-un spectacol la Teatrul Evreiesc. 

Ulterior, a activat într-o școală de teatru, unde a cunoscut-o pe Emma, la un eveniment de tip open mic. „Mi-a explicat ce vrea să facă. Eu cântam la chitară și la cajon, mai recitam, făceam mai multe lucruri și ea mi-a zis că vrea să facă proiectul ăsta și am zis că mă bag clar, eu cu teatrul merg înainte.”

Grupul s-a format treptat, dar legăturile s-au sudat rapid. „Ușor, ușor am strâns un grupuleț, s-a creat un nucleu foarte fain. Suntem prieteni, mare parte ne știam, dar s-a creat un grup foarte fain.” Mihai spune că nu au existat tensiuni sau conflicte, iar colaborarea a decurs firesc. „Ne-am coordonat foarte repede, a mers totul superlin și e o energie foarte mișto între noi. Cântăm la chitară, la pian, uneori Emma ne zice să o mai lăsăm și pe ea să zică ceva. La noi e un show total. Toate momentele sunt memorabile.”

Răzvan Mireuță, în vârstă de 29 de ani, spune că a mai urcat de două ori pe scenă cu acest spectacol și fiecare reprezentație a fost o experiență specială. „Am mai jucat de două ori acest spectacol și a fost tare interesant, iar subiectul aduce în față avantajele și dezavantajele unui nevăzător. Poate inspira foarte multă lume, nu e valabilă doar pentru noi, nevăzătorii”. Crede că mesajul piesei are puterea de a ajunge la oricine, indiferent de experiența personală. Deși și-ar dori să joace și în alte piese în viitor, spune că pentru moment „ne concentrăm pe acest spectacol”.

Pentru el, una dintre provocările cele mai mari a fost mișcarea scenică. „Mi-a fost greu pe partea de mișcare și coordonare, îmi făceam griji că nu știam dacă o să-mi iasă sau nu, dar făcând repetiții am învățat.” Cu perseverență și sprijin din partea Emmei, Răzvan a reușit să capete încredere și să se simtă din ce în ce mai sigur pe scenă.

„N-am mai avut parte de ceva asemănător”

Cu emoții mari și o dorință ascunsă încă din copilărie, Elisa Plăiașu în vârstă de 26 de ani, a spus „Da” proiectului propus de Emma, deși nu mai jucase niciodată într-o piesă de teatru. „Până să am oportunitatea de a juca în această piesă, n-am mai avut parte de ceva asemănător, chiar dacă, de când eram mică, aveam această dorință ascunsă de ochii lumii, de a fi actriță, de a putea interpreta un rol”. 

A fost o experiență neașteptată, dar profundă, pe care o leagă direct de încrederea oferită de Emma. „Acest lucru a fost posibil datorită Emmei și a alegerii ei de a realiza, ca proiect de examen, o piesă de teatru jucată de persoane nevăzătoare”.

Elisa lucrează în domeniul masajului și cântă, dar teatrul a deschis pentru ea o altă formă de exprimare. Și-a păstrat autenticitatea pe scenă și s-a simțit ea însăși. „M-am simțit naturală jucând această piesă, mândră că nu m-am transformat pe scenă într-un alt personaj și că m-am regăsit pe mine.”

Despre echipă, vorbește cu multă recunoștință: „Eu am o vorbă: Să ai curaj, nu înseamnă să nu îți fie teamă, ci înseamnă să îți fie frică și totuși să o faci!  Așa au fost Emma și colegele ei de ajutor, Silvia și Ilinca! S-au aruncat în necunoscutul persoanelor nevăzătoare, cu siguranță având multe frici, dar am reușit să construim împreună cel mai inedit lucru, pentru că au știut să închidă ochii. Pentru că oare cum altfel ai putea să înțelegi ce trebuie să explici, decât dacă îți dai voie să nu vezi, pentru ca să înțelegi mai apoi cum văd nevăzătorii de fapt!”. 

La final, își exprimă speranța ca tot mai multe persoane cu deficiențe să aibă ocazia de a se exprima prin teatru, așa cum a făcut și ea. „Sper ca tot mai mulți oameni să găsească oameni cu un suflet, curaj și empatie la fel de mari ca cele avute de echipa noastră și astfel, cât mai multe persoane cu deficiențe să ajungă să își spună poveștile de viață, dar și etichetele sociale care se pun, prin piese de teatru, așa cum am avut ocazia noi!”.

Mesajul final: persoanele cu dizabilități nu cer milă

Paul Bogorin are 28 de ani, lucrează în radio și masaj și este iubitul Elisei Plăiașu. Acesta a descris piesa ca fiind o oglindă sinceră a felului în care privim viața și oamenii. „A fost o piesă de teatru care a reflectat mult că viața fiecărui om poate să fie percepută ca umbră, lumină sau întuneric, în funcție de perspectiva în care o privim.”

 Din punctul lui de vedere, spectacolul a reușit să transmită un mesaj important, ci anume că dincolo de dizabilități, oamenii împărtășesc aceleași dorințe, temeri și visuri. „Viața persoanelor cu dizabilități poate părea foarte diferită din exterior, însă, dacă ajungem să descoperim oamenii așa cum sunt ei de fapt, putem concluziona că avem aceeași viață, doar că persoanele cu dizabilități, în anumite cazuri, își găsesc soluții diverse pentru a ajunge la același deznodământ”.

Paul a vorbit și despre piața muncii, unde persoanele cu dizabilități se confruntă adesea cu reticența angajatorilor. „Piața muncii poate să fie mai dificil de abordat pentru noi, din prisma sentimentului de neîncredere al angajatorului, ce se teme că poate nu livrăm la fel de mult ca și ceilalți”. Totuși, spune că acest context aduce cu sine un alt tip de motivație: „Suntem mai determinați să ne păstrăm poziția obținută, avem tehnologia de partea noastră ca task-urile să fie realizate și motivația de a rămâne cât mai profesioniști în domeniul în care activăm.”

Mesajul lui final este clar: persoanele cu dizabilități nu cer milă, ci respect și șanse egale. „Suntem oameni demni, care nu cerem milă, doar șansa de a arăta că și noi putem. Avem aceleași probleme în viața personală, relații eșuate, succese de care ne bucurăm, băute și petreceri cu prieteni, fluturi în stomac la fel ca voi, persoanele fără dizabilități.” În final, a transmis un mesaj tuturor persoanelor din această lume: „Alege și tu modul în care ne vezi parte din societate, umbre, întuneric sau lumină, așa precum ți-ai dori ca și tu să fii văzut.”

Prieten apropiat al Elisei și al lui Paul, Adi Fătu a urmărit spectacolul cu admirație și emoție. „Spectacolul a început cu o admirație din partea mea față de oamenii care își prestau actul pe scenă și, cumva, am fost emoționat pe tot parcursul ei, mai ales la partea în care au cântat.” Spune că a fost impresionat nu doar de rezultatul final, ci și de tot efortul care l-a făcut posibil. „Am rămas plăcut impresionat de cât de bine a ieșit totul și am stat să mă gândesc la multitudinea de ore pe care toți oamenii implicați le-au dăruit acestui spectacol.”

A adăugat că a trăit din plin întreaga experiență, mai ales că are doi prieteni nevăzători, pe Paul și Elisa, despre care spune că îi cunoaște ca fiind „muncitori, extrem de capabili să facă orice își propun și plini de viață”. Pentru el, spectacolul a fost o confirmare clară a unui adevăr pe alocuri dureros. „Acest spectacol mi-a confirmat încă o dată cât de greșită este percepția multor oameni în ceea ce privește persoanele cu deficiențe de vedere.” Adi a plecat din sală cu o amintire puternică și cu mult respect pentru toți cei implicați. „Am rămas cu o amintire plăcută și fascinat de cât de bine a ieșit spectacolul. Țin să felicit întreaga echipă pentru tot ceea ce au făcut.”

Acest spectacol a fost prezentat pentru a treia oară, prima reprezentație având ca scop susținerea lucrării de disertație a Emmei Stoian, iar următoarele fiind dedicate publicului.

Emma spune că reacțiile nu au încetat să apară și că impactul a fost unul extrem de pozitiv. „Au fost mulți oameni care, după spectacol, mi-au zis că au fost momente în care le venea să se ridice de pe scaun și să se ducă cu ei pe scenă, să se bucure cu ei. După primul spectacol, cred că au fost aplauze peste 10 minute, publicul nu se mai oprea. Bucuria lor de la final când toată lumea îi aplaudă e ceva extraordinar.”

Spectacolul „Umbre și lumini” nu a fost doar o piesă de teatru, ci un act de sinceritate și asumare. A oferit publicului o perspectivă profundă asupra vieții persoanelor nevăzătoare, nu prin discursuri teoretice și lacrimogene, ci prin prezență, umor, vulnerabilitate și forță. Deși proiectul a pornit ca o lucrare de disertație, a devenit mult mai mult decât atât, a devenit o experiență care a atins oameni, a schimbat percepții și a deschis drumuri.

Au format o echipă frumoasă, în care fiecare s-a arătat recunoscător pentru șansa oferită de Emma, iar ea, la rândul ei, se consideră norocoasă că a avut ocazia să îi cunoască și să lucreze împreună cu ei. „E foarte interesant și frumos să ai astfel de persoane în jurul tău. Eu, chiar dacă am terminat acest spectacol, sper să rămână toți și să mai facem, pentru că mai sunt lucruri pe care vreau să le mai aduc în fața văzătorilor, pentru că spectacolul ăsta de o oră nu răspunde la toate întrebările. Sunt sigură că și ei vor să mai transmită lucruri, la fel cum vreau și eu.”

Bucuria a fost cu atât mai mare când Masterul de Pedagogie Teatrală a obținut trei premii în cadrul Galei Absolvenților, iar unul dintre acestea, Premiul pentru Cel Mai Bun Spectacol Educațional, a fost acordat Emmei și echipei sale pentru spectacolul „Umbre și lumini”. A fost o răsplată meritată pentru tot efortul, pasiunea și implicarea din spatele acestui proiect.

Statistici privind educația și accesul digital pentru nevăzători

Potrivit republica.ro, în România trăiesc peste 850.000 de persoane cu dizabilități, dintre care aproximativ 95.000 sunt nevăzători sau au deficiențe de vedere grave, conform datelor din Strategia ANPD 2022–2027. Pentru mulți dintre aceștia, accesul la servicii de bază, mai ales în mediul digital, rămâne o provocare constantă. 

Site-urile greu de navigat, aplicațiile bancare inaccesibile și lipsa descrierilor pentru conținutul vizual îi împiedică să folosească internetul în condiții normale, ca orice alt utilizator. Deși au dreptul legal de a fi însoțiți de câini ghid, în realitate foarte puțini beneficiază de acest sprijin. În acest context, platformele de comerț electronic din România au avut obligația legală de a deveni accesibile până la data de 28 iunie 2025, conform Legii nr. 38/2023. 

Această lege transpune în legislația românească cerințele stabilite de Directiva UE 2019/882, care impune standarde clare de accesibilitate pentru produsele și serviciile oferite publicului. Măsurile adoptate urmăresc nu doar să elimine o formă de excludere, ci să garanteze persoanelor cu deficiențe de vedere posibilitatea de a duce o viață autonomă și de a participa activ la viața socială.

Conform datelor publicate pe Libertatea în articolul Povestea lui Paul, despre lumina din spatele cuvintelor. Viața plină de fericire a unui nevăzător în România, cifrele Amais spun că dintre românii cu deficiențe de vedere care au primit un certificat de încadrare în grad de handicap, 31% au terminat cel mult patru clase, 33% au terminat gimnaziul și 21% au terminat liceul. Numai 4% dintre nevăzătorii din România au absolvit o școală profesională și 9% au reușit să absolve o facultate”.