Nu vreau să îmi imaginez ziua când Robert De Niro n-o să mai fie și nu vreau să-i cânt prohodul în avans, dar am văzut că Netflix a inclus în portofoliu „Once Upon a Time in America”, de Sergio Leone, unul dintre cele mai frumoase filme despre nostalgie și, într-o seară de noiembrie care evocă buchețele de flori uscate, mi-am adus aminte de el. 

Despre nostalgie, Robert De Niro și de ce merită să revedeți „Once Upon a Time in America” pe Netflix
Secvență din „Once Upon a Time in America”. Foto: Netflix

Filmele care m-au făcut să trăiesc ”în paralel” în New York

Cu De Niro am făcut cunoștință în facultate, imediat după Revoluție, când eram mai mult la Cinematecă decât la școală. Eram prima generație de studenți din libertatea post comunistă, ascultam muzică veche și umblam în jeanși și ciocate, trăind în Grozăvești ca într-o rezervație. După „Taxi Driver” am început să-i copiez mersul, dar filmul lui Sergio Leone m-a impresionat cu adevărat mai târziu, când am experimentat pierderea. 

E ciudat cum lucrează memoria, folosind reperele culturii care a impregnat-o. Filmele americane din anii ’70 îmi aduc azi aminte de propria studenție ca și cum aș fi trăit-o în anii ’70 într-un mare oraș de peste Ocean (cel mai probabil New Yorkul), într-o geografie care suprapune mașinile late și lungi (cele mai frumoase mașini din toate timpurile) peste gârla Dâmboviței care noaptea devenea aproape frumoasă.

Fereastra deschisă către nostalgie

Deși am văzut „Once Upon a Time in America” de multe ori, niciodată n-am putut fi atentă la acțiune. În schimb, m-am străduit să absorb detaliile decorului și felul cum personajele îl populează ca și cum aș fi văzut realmente New Yorkul primelor decenii din secolul trecut. Atunci, o mână de puștani săraci din Lower East Side încep cu găinării în 1918,  ajung gangsteri în anii 30 și doar doi dintre ei supraviețuiesc până în 1968.

Despre nostalgie, Robert De Niro și de ce merită să revedeți „Once Upon a Time in America” pe Netflix
Secvență din film

Asta e una din fascinațiile cinemaului (de calitate): știi că vezi o ficțiune, dar speri că planurile pot glisa și că, dacă te concentrezi îndeajuns, poți deschide o ușă spre trecut. Așa cum face Leone, amestecând în montaj planurile temporale după logica imprevizibilă a rememorării.

Firește, Ennio Morricone e hipnotizatorul-șef (iar Gheorghe Zamfir îl ajută.). Dacă ai văzut deja filmul, de la primele acorduri din „Deborah’s Theme” recazi în poveste. 3,2,1… și, culmea, devii nostalgic nu față de film, ci față de propriul tău trecut. 

În 2019 Danny Boyle a regizat pe scenariul lui Richard Curtis un film călduț numit „Yesterday”, care pleca însă de la o idee interesantă: după o pană generală de curent muzica beatleșilor dispare și un singur om își mai amintește de ea. (Și acest film e disponibil pe Netflix.). Cum ar fi fost viața noastră fără Beatles sau fără De Niro? Doar când aceste personalități dispar realizăm cât de mult ne-au impregnat și în ce măsură existențele tuturor oamenilor sunt o tapiserie în care totul comunică. (Vezi și textul lui Andrei Ujică despre întâlnirea cu Paul McCartney). Poate că, în mod subtil, și noi i-am influențat viața lui De Niro, chiar dacă majoritatea ducem vieți anonime. Totul comunică. 

Pe Netflix e varianta de 229 minute 

„Once Upon a Time in America” e azi un film cult poate și pentru că, tratând despre nostalgie, avea nevoie de timp să se coacă. (Mereu am crezut că e mai vechi de 1984.). Și pentru spectatori trebuia să treacă timpul. Numai după ce treci și tu prin periile aspre ale vieții, găsești o raportare mai bună la el pentru că ai învățat să te raportezi la propria ta viață.

Azi e considerat printre cele mai reușite filme cu gangsteri și despre perioada Prohibiției, dar e și unul dintre cele mai frumoase filme despre timp. 

Despre nostalgie, Robert De Niro și de ce merită să revedeți „Once Upon a Time in America” pe Netflix
Secvență din film

Firește, e indicat să vezi varianta europeană de 229 de minute, care e și pe Netflix, sau pe cea de 251 de minute, prezentată la Cannes în 2012 și montată de copiii lui Leone, nu cea de 139 de minute lansată inițial în SUA.

Poate nu întâmplător a fost și ultimul film al lui Leone, care a murit în 1989. Noodles (personajul lui De Niro) descoperă la bătrânețe că cel mai bun prieten l-a trădat, furându-i 35 de ani din viață și iubita, și făcându-l să regrete timp de 35 de ani că și-a ucis prietenii. Filmul începe și se termină cu Noodles fumând opiu în 1933, după ce a aflat că prietenii săi au murit și se credea vinovat, deși nu era. 

Figura care i se deschide la final într-un zâmbet victorios și puțin forțat rămâne mult timp pe ecran și cu tine. Nu e zâmbetul căznit al cuiva care încearcă să uite, ci zâmbetul cuiva care se ambiționează să nu regrete. Pentru că să regrete ar însemna să-și renege trecutul și atunci ar pierde, într-adevăr, tot.

De aceea filmul lui Leone e și despre cinema, pentru că cinemaul scrie și rescrie trecutul, făcând ficțiunea credibilă și realitatea iluzorie. 

Și avem nevoie de ficțiune ca de opiu ca să trăim cu mintea întreagă. Nu ne alegem din viață cu prea multe, dar amintirile sunt singurul lucru pe care îl luăm cu noi. 

Al Pacino sau De Niro? Depinde de intesecția cu viața fiecăruia

Cinema-ul ne face să credem că trecutul există aproape fizic și că putem avea oricând acces la el. Asta sugerează și montajul filmului lui Leone. Nimic nu se pierde. Am înțeles asta când am visat casa unde am locuit până la 18 ani. Intram pe poartă cu mintea de acum și descopeream cu stupoare că absolut toate detaliile pe care credeam că le-am uitat erau acolo. Sentimentul că acea casă încă există n-a dispărut. De atunci știu că tot ce trăim rămâne, dar că nu putem avea acces la toate amintirile, altfel ne-ar exploda capul. 

Ducem totul într-o valiză așa că, dacă descoperim ca Noodles valiza goală, să nu ne panicăm. Posibil să aibă fundul dublu, cum scria Ioan Petru Culianu într-o misterioasă povestire inclusă în volumul „Arta fugii”.

Nu pot să îmi imaginez nici o variantă de realitate fără De Niro deși, paradoxal, nu aș spune același lucru despre Pacino. Pentru altcineva poate fi altfel. Depinde de momentele când filmele acestora (sau ale altora) au intrat în rezonanță cu puncte din biografia fiecăruia.

Nimeni dintre noi nu își poate imagina însă viața fără filme. Dacă e adevărat ce am citit undeva, că înainte de a ne naște, când ne alegem viețile, urmărim secvențe din ele, înseamnă că ce a început în 28 decembrie 1895 cu prima proiecție a fraților Lumière a copiat ceva ce exista în alte sfere probabil dintotdeauna („precum în cer, așa și pe pământ”) și că cinemaul nu e artă, ci un mod de manifestare a unei realități proteiforme. Visele sunt tot niște filme.

Când a murit Ennio Morricone, în 6 iulie 2020, oamenii au reascultat coloana sonoră a filmului și i-au mulțumit pe YouTube în comentarii emoționante, de parcă de dincolo Morricone mai avea cum citi. Printre acestea o doamnă care sub un link la „Deborah’s Theme” (care are acum peste 13 milioane de vizualizări), a filtrat esența filmului și muzicii lui Morricone prin propria viață: “Soțul meu și cu mine iubeam filmul și această melodie. El a murit acum 18 luni și reascultarea ei mă umple de o iubire și de o tristețe intense. Mă bucur că am fost binecuvântată să-i fiu soție și sufăr pentru că l-am pierdut. E o muzică tulburătoare, dar atât de frumoasă, liniștitoare chiar.” 

Un film bun, orice operă artistică reușită ne impresionează pentru că ne conectează la axa transcendentului,  amintindu-ne că suntem scânteie divină, dar și că pentru că ne reamintește că e frumos pe Pământ, chiar dacă e greu. Iar asta ne apropie unii de alții, căci tuturor ni se face pielea de găină când ascultăm „Deborah’s Theme”.

Așa că în această seară de noiembrie care evocă buchețele de flori uscate, mă bucur să fiu contemporană cu De Niro și cu alți oameni de la care am amintiri frumoase. “Tot ce ne-a rămas sunt amintirile, îi spune Deborah lui Noodles când îl revede după 35 de ani.” Dar poate că de asta ne naștem, să ne facem „filmele”.

Foto: EPA

 
Citeşte şi:

Interviu cu un fost medic român stabilit în Austria, prima țară care va impune vaccinarea anti-COVID obligatorie. „Să nu ajungem ca Bulgaria și România”

Preoți din Botoșani, acuzați că i-au dat afară din biserică pe enoriașii vaccinați. DSP anunță o anchetă

Ce spune PRO TV despre scenele erotice din serialul „Vlad” filmate la Observatorul Astronomic

     
"Mi-au tăiat 70 de milioane din pensia specială. Păcat, erau buni și ăia". Dumitru Dragomir a dezvăluit ce pensie i-a rămas după tăiere
PARTENERI - GSP.RO
"Mi-au tăiat 70 de milioane din pensia specială. Păcat, erau buni și ăia". Dumitru Dragomir a dezvăluit ce pensie i-a rămas după tăiere
BOMBĂ! Stenogramele dintre Irina Tănase și ‘amantul’ ei sunt publice. Ce a făcut Liviu Dragnea la un moment dat
Playtech.ro
BOMBĂ! Stenogramele dintre Irina Tănase și ‘amantul’ ei sunt publice. Ce a făcut Liviu Dragnea la un moment dat
Scandal într-o familie din Iaşi. Tatăl vitreg şi-a constrâns fiica minoră să întreţină relaţii sexuale. Mama, la un pas să ajungă şi ea după gratii
Observatornews.ro
Scandal într-o familie din Iaşi. Tatăl vitreg şi-a constrâns fiica minoră să întreţină relaţii sexuale. Mama, la un pas să ajungă şi ea după gratii
Horoscop 8 decembrie 2021. Gemenii sunt deja înclinați spre lipsă de concentrare, ce duce la consecințe neplăcute
HOROSCOP
Horoscop 8 decembrie 2021. Gemenii sunt deja înclinați spre lipsă de concentrare, ce duce la consecințe neplăcute
Un român din Iași, condamnat la închisoare în Marea Britanie după ce a fost prins cu 32 de kg de cocaină
Știrileprotv.ro
Un român din Iași, condamnat la închisoare în Marea Britanie după ce a fost prins cu 32 de kg de cocaină
Faţa nevăzută a idolului. Bărbatul celebru ar fi violat o adolescentă de 16 ani. Mama victimei, ţinută la uşă: "Taci, gura! Taci din gură!"
Telekomsport
Faţa nevăzută a idolului. Bărbatul celebru ar fi violat o adolescentă de 16 ani. Mama victimei, ţinută la uşă: "Taci, gura! Taci din gură!"
Cel mai tare eveniment pentru creatorii de conținut de pe TikTok
PUBLICITATE
Cel mai tare eveniment pentru creatorii de conținut de pe TikTok