Memoriile unui jurnalist din prima redacție Reuters din România, înființată după Revoluție. „Cel mai bun și cel mai cumplit deceniu din viața mea”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Jurnalista Roxana Dascălu, colaborator al ziarului Libertatea, a fost printre primii jurnaliști români de după 1989 care a lucrat pentru o agenție străină: Reuters.
Cuprins:
La distanță de peste 30 de ani de la acel moment, al intrării într-o altă lume și într-o altă presă, Roxana pregătește o carte de memorii, un volum la editura Vremea, care va fi lansat, cel mai probabil, în luna mai, la Bookfest.
”Este nu doar cronica unor vremuri, ci și o declarație de dragoste pentru profesia de jurnalist” , spune Roxana Dascălu.
De ce acum?
”Scriu pentru un copil necunoscut, care sper că s-a născut în acel decembrie de foc, și care ar avea acum aproape aceeași vârstă cu mine, atunci”
Libertatea publică, în exclusivitate, un fragment din manuscrisul jurnalistei.
(......)”Nu am mai ieșit în noaptea aceea, când s-a tras, așa cum numai la Beirut auzisem, în filme, că se trage. Credeam că nu mai rămâne nimic în picioare. Stăteam în genunchi, la geam, nu se vedea centrul, dar auzeam cum se trage, și în pauza dintre salvele de artilerie grea, auzeam strigătele oamenilor, puținilor oameni care au făcut diferența, acolo, în stradă. Mă rugam să reziste până dimineața, căci la lumina zilei, dacă rezistau, știam cumva, nu știu cum, dar știam că vom câștiga, că vom fi salvați...
Și într-adevăr, în dimineața zilei de 22 decembrie, am auzit un alt zgomot, un huruit ciudat, parcă se mișca pământul, fără să fie cutremur.
Erau coloane uriașe, dense, de oameni, care veneau spre centru, pe bulevard, pe jos, dintre „cartierele muncitorești.” Veneau mulți să își caute copiii, pe cei care strigaseră „Libertate” și bravaseră salvele de artilerie, cu pieptul gol, cu inima plină, în noaptea dinainte...
Era o nouă dimineață cu soare. Am ieșit în stradă și ne-am pierdut în mulțime, ajungând cumva, printre băltoace de sânge, mașini calcinate, vitrine sparte, la Universitate, spre Hotelul Intercontinental. Nici urmă de trupe de desant sau de cordoane de miliție – pe stradă am văzut însă tancuri de armată. Eram mulți, da, imens de mulți pe stradă, așa mi se pare acum...
La Intercontinental, am văzut un elicopter, care arunca „fluturași” peste noi. Cu un gest aproape automat, am cules unul. Era o coală mică de hârtie, pe care scria, șapirografiat, la mașină: „E inutil, întoarceți-vă la casele voastre.” Ceva în genul ăsta. L-am aruncat furioasă și am mers mai departe. Cu trecerea anilor, regret acest gest – ar fi fost un document important acum, pentru ultimele zvâcniri ale monstrului care ne sufocase viețile, atât amar de vreme.
În Piața Palatului, care se numește acum Piața Revoluției, era puhoi de lume. Printre noi, răzleți, bărbați în hainele negre de piele, ale Securității, pe care îi ocoleam cum puteam. Și puteam, căci ei păreau derutați. M-am trezit urcată pe grilajul din fața fostului Palat Regal, încercând să disting, peste capetele oamenilor, ce se întâmplă.
Un elicopter își lua zborul de pe clădirea C.C. (Comitetul Central, sediul partidului comunist). În el, se afla Ceaușescu și „odioasa lui soție” (chiar era odioasă), așa cum avea să fie numită de istericii comentatori care aveau se perinde în fața camerelor de filmat ale televiziunii de stat – singura, și cea mai proastă – în zilele nebune, care au urmat.
Am pornit spre Bulevardul Dacia, unde locuia și avea biroul corespondentul agenției est germane de presă, pe care îl cunoșteam. Hotărâsem să le dăm de veste prietenilor noștri est-germani că a început și la noi revoluția. Că Ceaușescu a fugit. Atunci, nu știam că era fuga spre plutonul de execuție.
Am bătut un scurt mesaj la telex, cu zgomotul tancurilor care huruiau în viteză, pe Dacia, în fundal, și am plecat iute, spre Piața Romană, unde am intrat într-o coloană care mergea spre Televiziune. Citisem în cărți, că la revoluție trebuie să te asiguri de comunicare, adică de radio și televiziune, pe vremea aceea – parcă asta era ordinea....”
Alegerea
(...) Fac un mic salt în timp – suntem pe 26 decembrie, e tot soare, dar parcă mai frig, a venit în fine iarna. A nins. Crăciun alb, Crăciun însângerat.
Primii jurnaliști străini intraseră în România chiar în ziua de 22 sau 23, dacă țin bine minte, când se deschiseseră granițele. Memoria începe să îmi joace feste. Oricum, eram la redacție, la Agerpres, când m-a sunat soțul meu de atunci. Era la Intercontinental, unde îl trimiseseră cei de la revista Lumea, să vorbească cu ziariștii străini, să afle primele lor reacții. Ce au văzut când au intrat în România...M-am dus deci la Inter.
Așa l-am cunoscut pe Johnny Krcmar, ziarist ceh, la origine, care fusese martorul intrării trupelor sovietice în Praga, în august 1968. O legendă vie. Johnny avea în mână un ziar românesc, pe care mi-l flutura neajutorat – nu înțelegea nimic din ce scria acolo, și nici din ce se spunea la televizor.
Era de la Reuters – Everestul presei de agenție pentru noi, - și venea de la Viena, centrul Reuters pentru Europa de Est. Avea nevoie de ajutor. Am fost acolo, omul potrivit, la locul potrivit, la momentul potrivit. De acolo mi s-a schimbat soarta.
Intercontinentalul era asediat de jurnaliștii străini. Acolo a funcționat, luni în șir, centrul nervos al presei internaționale, căci România avea să țină prima pagină a ziarelor și să se afle în atenția cancelariilor de pe mapamond luni de zile. Din decembrie ‘89, până hăt, în iunie ’90, când au venit minerii, conduși de securiștii deghizați în mineri, și au spulberat ce mai rămăsese de spulberat din speranța din zilele revoluției din decembrie...Dar despre asta, nu voi vorbi acum.
Acum povestesc pentru un copil nou-născut după revoluție, care sper să fi devenit omul tânăr care eram eu atunci. Și pentru părinții lui necunoscuți, pe care i-am intersectat, fugar, în noaptea aceea de acum 30 de ani, în acel decembrie de foc și sânge și sete de libertate.
Mă simțeam liberă și aveam de ales – la Agerpres începuse să miroasă pestilențial a frică. Își schimbaseră, precum lupul, blana, adică numele, se botezaseră „Rompres”, ca semn că rupeau cu trecutul servil. Nu aveam unde să merg, decât înainte.
Înainte, însemna ori Reuters, ori France Presse. Adică să lucrez, învelindu-mă în calmul britanic, să scriu despre ce văd că se întâmplă, protejată de aura flegmatică a școlii celei mai reputate agenții de presă din lume, la vremea aceea, și nu numai. Sau să mă întorc la matca mea francofonă, lucrând cu „verii” mei îndepărtați, francezi. Am optat pentru Reuters – în nebunia de atunci, aveam nevoie de spiritul de organizare britanic, de calmul, răceala și detașarea lor profesională.
Nu știam că voi petrece un deceniu cu ei, care avea să fie cel mai bun și cel mai cumplit deceniu din viața mea.”
![Război pe salarii la Antena 1! Cât primește Irina Fodor la Asia Express și ce scrie în contractul secret al lui Radu Vâlcan [GALERIE FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/XyXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL3RRZ0Jkb1Z2dnhxZmNPMm9uRmpJbmpKczhCN0ttVFR5OUxFS2pWaFUuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
![Aici se duc banii din televiziune! Intrați în vila de lux cu 7 camere a familiei Fodor: Au un măslin uriaș în curte și bucătărie de 22 mp [30 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/Ldyk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL2E2OWFNRk9WcHd0TUJLZEs1UWtzbm9DVE9zdW9Tb0V5MDZIdUowWGQuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
