Cum se vede valul patru al pandemiei la Ambulanţa Bucureşti: „Plângi în tine, plângi în mască, mergi mai departe!”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
2.000 de apeluri pe zi. În luna octombrie, numărul urgențelor a crescut cu 40%. La o tură, care durează 12 ore, Serviciul de Ambulanţă Bucureşti Ilfov are 130 de echipaje în teren. Libertatea a însoțit unul dintre echipele care aleargă pe străzile Capitalei în sunet de sirene.
Cuprins:
Andrei Terentiac are 35 de ani, o soţie şi o pisică. De peste 11 ani, lucrează ca asistent la Serviciul de Ambulanţă Bucureşti. „Şapte ani am fost voluntar, apoi m-am angajat. Dar omul ăsta, omul ăsta de lângă mine”, arată spre Lucian Dumitru, colegul de echipaj, „lucrează de 16 ani. A văzut tot ce se putea vedea”.
Cu aplicaţia maps.me, Lucian Dumitru, 44 de ani, spune că găseşte orice adresă în Bucureşti. „Doar vede blocul şi îşi dă seama unde e. După mii şi mii de drumuri, a învăţat toate străzile, aleile şi scările”, îl laudă colegul lui.
„Zilnic, 2.000 de adrese în aşteptare”
Sunt amândoi echipaţi în combinezoane pentru că pleacă la un caz Covid-19. La dispeceratul Ambulanţei Bucureşti, aşa se spune, aşa se întreabă: „Îi îmbrăcăm de Covid, sunt îmbrăcaţi de Covid?”. În sala cu birouri despărţite de panouri, e linişte. Vocile dispecerilor se aud rostind adrese şi coduri, răspicat, împletind şi despletind traseele salvărilor.
La o tură, care durează 12 ore, Serviciul de Ambulanţă Bucureşti Ilfov are 130 de echipaje în teren. „În primele 17 zile din octombrie, am primit în jur de 100.000 de solicitări. Zilnic, avem 2.000 de adrese în aşteptare”, spune Cătălin Plumb, purtător de cuvânt al SABIF. Faţă de septembrie, numărul cazurilor la care sunt chemaţi să intervină ambulanţierii din Capitală a crescut cu 40 la sută.
„Cel mai rău e când stai la coadă, la poarta spitalului, cu pacientul. Şi vezi că i se termină oxigenul. Ce te faci?”, povesteşte Andrei. „Medicii coordonatori se luptă să găsească un pat, un scaun, ceva, pentru fiecare. Dar prize de oxigen nu pot fi mai multe, nu mai ai cum, unde să faci deviaţii. Şi ce te faci? Valul doi al pandemiei, vă spun eu, a fost pistol cu apă pe lângă valul patru”.
Când apare frica de spital
Spitalele fiind aglomerate, ambulanţele aleargă de la un sector la altul, din cartier în cartier, din bloc în bloc, acoperă spaţiul în speranţa că mai câştigă puţin timp pentru cei care le cer ajutorul. Şi în speranţa că nu e un „patru cu patru”. Adică un bloc cu patru etaje, fără lift, cu scări înguste, pe care pacientul poate fi coborât doar în scaun şi cu tubul de oxigen în braţe. „Imposibil să bagi targa în blocurile alea”, spune Lucian, parcând în faţa unui bloc cu 10 etaje, din Drumul Taberei.
Bătrâna de 75 de ani pentru care au fost chemaţi are saturaţia în oxigen de 79. „Rău, extrem de rău”, exclamă Andrei, apoi se întoarce către fiul ei: „Dumneavoastră, acasă, nu aveţi ce să-i faceţi. Trebuie să meargă la spital”, „Auzi? Auzi?”, îşi mustră bărbatul mama. „Mi-e frică să merg acolo. Am şi căzut, abia mă dezbrac, mă descalţ. Nu vreau la spital”. Vocea bolnavei răzbate gâfâind din masca textilă, sub care e fixat furtunaşul de oxigen.
Stă pe un fotoliu cu mânere de lemn, lăcuite, cu spătarul drept, tapisat, îmbrăcat în velur cafeniu. Tuburile şi trusele desfăşurate de ambulanţieri par obiecte din Lună printre mobilele lustruite de timp şi pe mochetele tocite de paşi. Femeia cu furtunul la nas dă din cap că nu. Cu ultima fărâmă de putere, refuză să-şi abandoneze regatul domestic.
„La saturaţia asta, trebuia internată”, spune Andrei, cărându-şi echipamentul la maşină. „Înainte, la începutul pandemiei, nici nu mai stăteam la discuţie la 80 la sută”. Alternativa la internare e închirierea unui aparat de produs oxigen. „Să sperăm că o să găsească unul. Cât am stat noi, de la aparatele noastre, îi crescuse saturaţia spre 98”.
Ture în ploaia de biocid
Voinţa bolnavului este o redută de care Andrei şi Lucian s-au izbit frecvent în acest val patru. Oamenii nu vor să fie duşi la spital. Se tem. Amână. Apelează la 112 când deja se simt foarte, foarte rău, sunt cu saturaţia foarte jos.
„Îmi amintesc de un bătrân, care avea saturaţia 50 la sută. S-a încăpăţânat să meargă pe picioarele lui până la ambulanţă. Sau o femeie, cu saturaţia 29 la sută. Vorbea cu mine şi avea saturaţia 29 la sută. Se decompensase în două ore şi atunci au sunat la Salvare. I-am pus masca de oxigen, la presiune mare. Cei din casă urlau la noi: lăsaţi-o, că o să-i explodeze plămânii! Le-am răspuns: la ce saturaţie are, asta e briză pentru ea”.
Andrei ţine minte chipurile pacienţilor, aşa cum Lucian memorează şi poate deosebi scările de bloc siameze din Bucureşti.
După fiecare intervenţie, cei doi colegi se dezinfectează reciproc, stropindu-se cu dezinfectant dintr-o sticlă de plastic. „Mie nu de vaccin sau de reacţiile la vaccin mi-e teamă, cât de biocidul cu care ne dăm pe mâini şi pe cap zilnic. Îţi intră în piele, în ochi, îl respiri. Conţine treburi mai grave decât clorul. Dar asta e, om vedea. Înainte de pandemie, nici nu văzusem, nici nu îmbrăcasem un combinezon”, spune râzând asistentul.
Pandemia nu era una dintre situaţiile pe care le avea în vedere când a decis să ajute oameni, ca voluntar pe ambulanţă. „Să ajut oameni, când au cea mai mare nevoie, asta îmi place să fac, de asta sunt aici”, explică Andrei, cu urechea la mesajele care curg prin staţie.
A pierdut pacienţi? Sigur. S-a simţit neputincios? Sigur. Cea mai mare neputinţă a încercat-o, de curând, nu la un caz de Covid-19, ci la un caz de cancer. „Era un bărbat de 50 de ani, cu neoplasm. În două luni l-a pus la pământ. A aşteptat cu operaţia, cu tratamentul, a crezut că mai are timp. Să treacă pandemia. Familia m-a chemat când nu mai era nimic de făcut. Au refuzat resuscitarea, că ştiau ce are. Îmi venea să urlu”.
„Nu pleci la război în chiloţi!”
Când umblă în combinezoanele de Covid, Andrei şi Lucian s-au deprins să ignore ochii miraţi care-i cercetează de-a lungul drumului de la Ambulanţă la uşa apartamentului. Nişte tineri, la coadă la bancomat, le strigă: „Aţi venit să umflaţi cazurile de Covid! Câtă vrăjeală!”, „Vrăjeala asta”, replică Lucian, „hai s-o lăsăm pe altă dată”.
La trei ore, combinezoanele trebuie schimbate, la bază. Andrei îşi stoarce boneta, „fleaşcă s-a făcut. E prea cald”. Dacă urci şi cobori etaje cu tuburi de oxigen în spate, n-are cum să te ia frigul.
„Tot ce ne-a rămas e să sperăm şi să mergem înainte. Cred în vaccin, m-am vaccinat. Nu poţi să te duci la război în chiloţi. Ai nevoie să-ţi pui o armură”, spune Andrei. „Aşa cum ne punem combinezon, mănuşi... Bine, uneori, mergem la cazuri despre care nu ştim că sunt de Covid. Că oamenii zic la telefon că îi doare piciorul, că au o unghie încarnată, dar uită să precizeze că, pe lângă durerea de picior, pe lângă unghia aia, au şi Covid. Şi-atunci intrăm descoperiţi”.
Omul cu două defecte
De plâns, da, au plâns, dar „nu pe dinafară, evităm să plângem cu lacrimi, că se compromite echipamentul. Plângi în tine, plângi în mască, plângi pe umărul colegului. Ce să faci? Mergi înainte”, afirmă Andrei, completând fişele unui pacient, în parcare, până e chemat în altă parte.
Din cele peste 7.500 de cazuri preluate de SABIF într-o zi obişnuită de octombrie 2021, peste o treime sunt urgenţe.
Omul de pe ambulanţă. Are 35 de ani, o soţie, o pisică şi un bagaj greu de aer pe care-l poartă, împreună cu colegul de echipaj, din bloc în bloc, din casă în casă, invadând cu uneltele lui piuitoare mici spaţii din sufragerii şi dormitoare, cu scopul declarat de a mai câştiga puţin timp. Şi pentru ceilalţi, şi pentru sine.
„Să sperăm că o să se termine. Să sperăm, să credem. Trebuie să se termine”. În primăvară, Andrei a suferit un AVC. Analizele au arătat că are două defecte genetice, de aceea am şi făcut atacul, de aceea am o tumoră pe rinichi şi o creştere aici, la gât. Trebuie să mă operez, dar acum s-au sistat operaţiile. Aşa că sper să se termine cât mai repede. Am stat atunci o săptămână în spital. M-au trombolizat, am stat două luni în concediu. M-am întors pe ambulanţă. Îmi venea să înnebunesc în cele două luni cât am stat departe de muncă”.
