Michel Bussi, scriitor francez cu zeci de milioane de volume vândute: „Riscul ar fi să ne întoarcem la situația în care lectura și literatura sunt limitate la o clasă socială restrânsă” 

Romane vândute în milioane de exemplare

Michel Bussi a fost prezent la ediția din această toamnă a FILIT Iași, unul dintre cele mai mari festivaluri literare din Europa. Cărțile lui Michel Bussi se vând în peste un milion de exemplare în fiecare an și au fost traduse în peste 35 de limbi. 

Michel Bussi a început să scrie în anii ’90. Pe atunci tânăr profesor de geografie la Universitatea din Rouen, a scris un prim roman, cu acțiunea plasată în perioada debarcării din Normandia. Manuscrisul a fost respins de toate editurile. Însă Michel Bussi a continuat să creadă în pasiunea sa și în talentul său. A mai scris câteva nuvele, s-a apucat de scenarii, dar fără a reuși să le publice, în continuare. 

A așteptat 10 ani până când i-a venit ideea unui alt fel de roman, inspirat de o călătorie la Roma, în momentul în care Codul lui da Vinci scris de Dan Brown era la apogeul popularității. Acest succes editorial internațional, precum și lectura unei reeditări a lui Maurice Leblanc pentru centenarul lui Arsène Lupin l-au determinat să se lanseze într-o muncă de detectiv. 

Romanul reeditat de nouă ori

Întors la Rouen, a umplut caiete cu idei și schițe până când, în 2006, a putut propune unui editor regional și universitar, editura Les Falaises, un manuscris intitulat Code Lupin. Acest prim roman al lui Michel Bussi a fost reeditat de atunci de nouă ori. 

Michel Bussi a câștigat peste 15 mari premii literare, printre care Prix Maison de la Presse, Prix Sang dEncre, Prix du Roman Insulaire, Prix Octave-Mirbeau și Prix Renaudot des Lycéens, fiind considerat maestrul thrillerelor franceze. Romanele sale s-au vândut în peste 13 milioane de exemplare doar în Franța, plus milioane la nivel internațional în zeci de țări. Succesul său îl plasează constant în topul celor mai vânduți autori francezi.

În România, la Editura Polirom, i-au apărut romanele: „Fetiţa cu ochi albaştri” (2015, 2023), „Nuferi negri” (2018), „Legături de sânge” (2020), „La soarele neîmblânzit” (2022), „Nimic nu mi te poate şterge din minte” (2024), „N.E.O. 1. Căderea soarelui de fier” (2023) și „Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinţ?” (2025).

Libertatea: Ați așteptat zece ani până când v-a venit ideea unui roman inspirat dintr-o călătorie la Roma, în plină ascensiune a „Codului” lui Dan Brown. Cum a fost această lungă așteptare și cum v-a modelat pasiunea pentru scris?
Michel Bussi: Mereu am scris, mereu am continuat să scriu, să inventez povești, scenarii, uneori doar povestiri scurte, lucruri de genul acesta. Dar știam că cel mai important lucru era să scriu un roman.

Și da, am scris primul meu roman, dar nu a fost publicat imediat. Eram profesor de geografie, conduceam un laborator de cercetare, așa că mă gândeam că până la urmă scrierea de ficțiune nu va fi viața mea. Dar nu renunțasem complet, îmi mai rămăsese puțină speranță și eram poate conștient că aveam nevoie, cred, de un altfel de traseu de a publica și cel puțin o carte de ficțiune.

Și aceasta a fost Code Lupin. Și, mai presus de toate, a fost un pretext pentru a face o biografie a lui Maurice Leblanc și pentru a face o analiză geografică a operei și aventurilor lui Arsène Lupin, ceea ce nu s-a mai făcut. Deci a fost aproape un pretext pentru a face o cercetare și, pentru a face cercetarea mai distractivă, am deghizat-o undeva cu ideea unui Dan Brown, cu alte cuvinte, un cod.

Și nu mă așteptam deloc ca această idee, care a fost inițial o idee de geograf, să se transforme într-un roman care să se vândă și care să declanșeze în final toate celelalte romane. Credeam că va fi doar o lucrare academică, dar una puțin mai amuzantă, la un pas distanță, poate, de o lucrare academică. 

Cititorii „trebuie să fie provocați constant”

– Când v-ați dat seama că aveți o înclinație pentru thrillere?
– Aș spune că, de îndată ce am început să scriu primul meu roman, mi-am dat seama că ceea ce îmi place este să creez suspans, să găsesc ceva care să treacă testul timpului.

Nu trebuia să fie o poveste polițistă, primele mele romane nu erau neapărat romane cu o dimensiune, de exemplu cu o crimă, o anchetă a poliției, deloc. Dar trebuia să existe suspans, trebuia să existe o răsturnare de situație, iar asta a fost ceva destul de clasic în cele din urmă. Nu puteam scrie dacă, undeva pe parcurs, nu-mi hrăneam romanul cu răsturnări de situație.

Cred că a fost poate o formă de teamă de impostură. Pentru ca oamenii să vrea să citească ceea ce scriu, trebuie să fie provocați constant. Și apoi, cred că scriem și în raport cu ceea ce am citit, cu ceea ce ne-a plăcut, pentru că există o impregnare care are loc, evident, prin tot ceea ce am citit. Și cred că întotdeauna am fost foarte impresionat de autorii care, pe lângă faptul că îmi spuneau o poveste, aveau un stil, erau capabili să prindă într-o poveste care mă surprindea.

Și cred că am vrut să păstrez și asta. Am o mare admirație, în special pentru autorii francezi care au ceva din roman, indiferent de subiectul pe care îl abordează, au totuși această dorință constantă de a spune o poveste despre care nu știi neapărat totul dinainte.

– Cum s-a schimbat relația dumneavoastră cu cititorii de când ați început să scrieți?
– Sunt publicat de 20 de ani, iar de cel puțin 10 ani sunt un autor cunoscut în Franța, tradus în întreaga lume, deci sunt aproape un veteran.

Și îmi amintesc foarte bine primele zile, când am ajuns ca un autor necunoscut, deși aveam deja 40 de ani sau mai mult, și eram un scriitor necunoscut care se întreba cum vor rămâne fideli cititorii. Scrisesem două romane. Și te întrebi cât va dura, îți spui, mă bucur de moment pentru că aceste romane au mers bine. Iar astăzi este cu totul altceva, pentru că atunci când merg la un târg de carte, este foarte rar să găsesc un cititor care nu m-a mai citit până acum.

În general, sunt cititori care m-au citit sau care au citit multe dintre cărțile mele, sau poate doar 2 sau 3, dar aproape toți m-au citit, și chiar și cei care nu m-au citit mă cunosc pentru că am fost adaptat pentru televiziunea franceză. Deci este foarte rar ca oamenii să nu mă cunoască. Deci este foarte diferit, iar apoi sunt cititorii.

Am tendința să spun că există trei cercuri de cititori. Există cititorii fideli, inima fanilor, nu știu câți dintre ei sunt, poate 50.000, în Franța și în străinătate. Sunt cei care au citit totul, care cumpără cărțile imediat ce ies și pentru care sunt unul dintre autorii lor preferați. Acest lucru este foarte important, cred eu, dacă vrei să fii un autor popular, dacă vrei să reziști în timp, trebuie să ai fani absoluți. E ca un cântăreț, trebuie să ai fani absoluți care te apără, care îți fac cadouri de Crăciun. Este important pentru că ei sunt cei care te fac să reziști, ei sunt cei care te susțin. Și, în parte, tot pentru ei scrii, pentru că ei înțeleg exact despre ce este vorba.

Apoi sunt cititorii ocazionali cărora le place și care, din când în când, vara, vor cumpăra o carte, se vor întoarce la ea, dar care nu vor citi neapărat totul. 

Și mai sunt cititorii care vin pur și simplu datorită marketingului, pentru că au văzut un afiș în metrou, pentru că cărțile mele sunt în fruntea rafturilor supermarketurilor. Și asta, aș spune, este evident foarte important, pentru că ei sunt cei care vor face ca un autor să vândă sute de mii de cărți, desigur. Dar, evident, ei nu au neapărat aceeași intimitate, poate, cu cărțile mele. Așa că este amuzant să văd că există mai multe niveluri de cititori care îmi citesc cărțile.

„Este minunat că rețelele sociale și târgurile desacralizează scriitorul”

– Rețelele sociale și târgurile literare au desacralizat scriitorii și cărțile. Cum a schimbat această desacralizare peisajul literar?
– Da, este adevărat că există două fenomene. Există fenomenul rețelelor sociale, ceea ce înseamnă că practic toți scriitorii sunt obligați să fie pe rețelele sociale în diferite moduri. Există scriitori, și în special multe femei scriitoare în zilele noastre, care își pun viața în scenă, care vorbesc despre copiii lor, despre problemele lor de cuplu pe rețelele sociale, toate părerile. 

Și va exista o legătură între ceea ce scriu și romanul lor. De exemplu, vor scrie un roman despre tatăl lor bolnav și apoi vor posta știri despre acest tată bolnav pe rețelele sociale. Așadar, există o extensie a ceva care este foarte nou, deoarece acest tip de relație cu un scriitor nu a existat înainte. Deci există rețelele sociale.

Și mai există și ideea că, fără îndoială, există mai multe târguri literare, festivaluri și sesiuni de autografe decât oricând. Iar dacă unui cititor îi place un scriitor, în mod normal îl va putea întâlni la un moment dat, cu excepția câtorva cazuri speciale în care scriitorii nu își semnează niciodată lucrările. Așadar, și acest lucru este un pic nou.

Personal, cred că este minunat că rețelele sociale și târgurile desacralizează scriitorul, pentru că nu desacralizează neapărat cartea. Cititorii pe care îi întâlnesc, uneori sunt foarte intimidați pentru că mi-au citit cărțile și nu prea au ce să-mi spună. Se vede că sunt timizi.

Așa că, de fapt, există ceva foarte impresionant în a întâlni un scriitor în viață pe care l-au citit. Poate că desacralizează puțin lucrurile pentru că, până la urmă, el pare drăguț, uman, zâmbește, arată normal.

Nu cred că este vorba integral despre o desacralizare, pentru că, de exemplu, Victor Hugo era deja cineva foarte popular, chiar dacă nu existau atunci rețele sociale. Au existat foarte mulți oameni care au ajuns să îi cunoască viața. Pe de altă parte, ceea ce mi se pare important este linia pe care o tragem între viața privată și scris.

Eu cred, pe de altă parte, că trebuie să păstrezi o parte din viața ta privată, ceea ce înseamnă că poți iubi cărțile fără să știi nimic despre scriitor. Pentru că eu scriu literatură de ficțiune, creez aventuri și personaje în care nu sunt eu. Și astfel simt că și cartea mea poate fi citită și apreciată fără ca și cineva să știe cine sunt sau să-mi vadă fața și așa mai departe.

Cred că este foarte important să respecți asta, chiar dacă după aceea faci jocul publicității și așa mai departe. Iar tendința care m-ar speria puțin ar fi ca scriitorii să înceapă să vorbească despre viața lor privată în același mod în care o fac actorii, vedetele și cântăreții, și dacă ar fi obligați să facă fotografii cu cuplul și copiii lor și așa mai departe. Iar eu refuz să fac asta, nu am făcut-o niciodată.

În acest caz, ar putea fi un pic ca și cum ai transforma scriitorii în ceva ce nu trebuie să fie, adică, în ultimă instanță, în vânzare. 

Și cred că trebuie să fim foarte atenți la asta. Un scriitor, comparativ cu alți artiști, este cineva a cărui viață nu contează prea mult, al cărui aspect nu contează prea mult și care poate rămâne misterios.

– „A scrie o carte este ca și cum ai alerga un maraton”, ați spus odată. Care carte a fost cel mai greu maraton?
– Sunt mai multe. O carte publicată în limba română, Au soleil redouté, care nu este neapărat cea mai cunoscută carte, se petrece în Insulele Marquesas, o insulă foarte izolată din Polinezia Franceză. Și a fost foarte dificil pentru că răsturnarea de situație finală a fost extrem de complicată de construit.

Iar pentru mine, acea carte este poate cea mai dificilă din punct de vedere literar. De altfel, nu știu cum a fost tradusă. M-ar interesa să mă întâlnesc cu traducătorul pentru a afla cum a reușit să o traducă, pentru că sunt foarte multe detalii care aveau permanent un dublu sens.

Și astfel, chiar și în franceză, a fost dificil. Dar ca să o traduci în română, trebuia să alegi cuvinte care puteau avea de fiecare dată un dublu sens. 

 „Este foarte important ca lectura să fie disponibilă pentru mulți oameni”

– De ce, în opinia dumneavoastră, literatura ar trebui să fie un liant și nu un factor de excludere?
– Asta este foarte important astăzi. Opinia este că, pentru foarte mult timp, literatura a fost rezervată unei clase sociale foarte restrânse. Și chiar și atunci când ne uităm la marii scriitori ai secolului al XIX-lea sau la marii poeți ai secolului al XIX-lea, aceștia se adresau adesea doar unei mici părți a populației. Pentru că marea majoritate a populației, fie că lucra în agricultură sau în fabrici, nu citea. Poate citeau puțin ziare, dar oamenii nu citeau cărți sau poezii. Deci se adresa unei categorii mici.

Și apoi după Al Doilea Război Mondial, oamenii au început să citească mult mai mult, pentru că exista, în sfârșit, libertatea de a citi, de a învăța și așa mai departe. Romanele polițiste, de exemplu, au devenit foarte populare pentru că nu exista încă televiziunea.

Televiziunea abia sosise, nu existau videoclipuri, desigur, nu existau seriale, nu exista Netflix. Așa că romanele tipărite, thrillerele, science fictionul și toate celelalte au cucerit cu adevărat, au devenit parte a culturii populare. Și acela a fost un moment foarte important, cu foarte mulți autori.

Iar astăzi, vedem că, odată cu noile tendințe culturale, jocurile video, serialele, televiziunea, internetul etc., lectura scade din nou, scade brusc, în special în rândul tinerilor. Iar riscul ar fi să ne întoarcem la o situație în care lectura și literatura sunt limitate la o clasă socială restrânsă care are un nivel ridicat de educație sau care are părinți la rândul lor educați și așa mai departe. Acest lucru ar fi periculos, deoarece știm că lectura are multe beneficii pentru creier, pentru imaginație, pentru construcție, pentru gândire.

Așadar, cred că este foarte important ca lectura să fie disponibilă pentru mulți oameni. Și atunci, celălalt risc, poate, ar fi să existe o literatură, să spunem, de calitate, exigentă, uneori dificilă, care să fie rezervată unui număr restrâns de cititori și o literatură, de exemplu, care să vină din Statele Unite anglofone, care să fie la fel peste tot în lume, care să fie vândută ca un produs comercial, nu peste tot în lume, care să fie chiar, mâine, poate, construită de inteligențe artificiale sau de echipe de marketing. 

Ori citești un produs comercial, ori citești un autor foarte dificil. Și cred că marea majoritate a cititorilor, a oamenilor, vor ceva între. Ei nu doresc neapărat să aibă doar produse comerciale standardizate și nu doresc neapărat să aibă doar lucruri care sunt extrem de dificil de citit.

De asemenea, uneori vor să citească cărți bune, cu autori în spatele lor, oameni care au construit o lume, care vor să spună lucruri. Putem vorbi de o serie întreagă de genuri, printre care se numără romanele polițiste, distopii, literatura politică, teze și așa mai departe, și literatura socială. Și toate acestea au un loc pentru că trebuie să vorbească oamenilor. De asemenea, literatura trebuie să iasă și să întâlnească oameni.

Iar această literatură poate hrăni și restul. Cu alte cuvinte, este ceea ce alimentează serialele TV, este ceea ce alimentează de multe ori seriale bune la televizor, pe platforme. Oamenii vin din cărți, apoi se duc și își asumă riscuri pentru că o astfel de carte abordează o temă într-un mod nou.

Deci și acest tip de literatură trebuie să existe, iar scriitorii trebuie să fie capabili să hrănească imaginația filmelor. 

– De ce refuzați să vă ascundeți în spatele personajelor dumneavoastră? Nu vă place să aveți un alter ego?
– Cred că, în special în romanul polițist, este destul de comun să folosești un erou recurent.

Problema este că acest erou recurent trebuie să fie aproape întotdeauna un polițist, eventual un detectiv particular sau un jurnalist. În fine, trebuie să fie cineva care are ocazia să rezolve un anumit număr de cazuri sau căruia, în viața lui, i se întâmplă un anumit număr de lucruri ce alimentează o mulțime de romane. Și, în afară de faptul că este polițist, cred că este destul de rar în viață, dacă ai o mamă, dacă ai pe cineva, ca de zece ori să se confrunte cu crime și alte lucruri.

Așa că nu ar fi chiar realist. Iar eu prefer, în romanele mele, să am personaje obișnuite. Pentru că, în toate romanele mele, vorbesc despre personaje obișnuite cărora li se va întâmpla ceva extraordinar.

Dar se va întâmpla o singură dată în viața lor. Și, în general, în cazul personajelor mele, voi povesti și copilăria lor timpurie, care este adesea foarte importantă pentru a afla cum sunt, și le voi spune adesea povestea până la bătrânețe sau chiar până la moarte. În orice caz, voi trasa un destin cel puțin pentru personajele mele principale.

Și astfel nu văd cum s-ar putea întoarce după aceea, pentru că simt că le-am spus destinul. Iar atunci când scriu, mi se pare mai interesant să construiesc întregul personaj. Uneori regret și îmi doresc ca acel personaj să se întoarcă.

Dar, de fapt, nu ar avea niciun sens, pentru că, în afară de simpatia pe care o am pentru cineva pe care urmează să îl întâlnesc, să îmi spun că vreau să îl revăd, de fapt, am deja de gând să îi spun povestea. Iar celălalt avantaj este că se poate întâmpla orice. Cu alte cuvinte, atunci când un cititor citește o carte cu personaje noi pe care nu le cunoaște, se poate întâmpla orice.

Personajul sau eroul poate muri după zece pagini sau se poate dovedi a fi un criminal, sau se poate îndrăgosti, și așa mai departe. Și dacă el cunoaște deja personajul, va afla ce poate și ce nu poate să facă personajul. Așa că asta îmi oferă mult, mult mai multă libertate.

Foto: Denis Grigorescu

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro