Recalibrarea americană nu e abandon, ci un test: cât de bine știe România să conteze în Washington?

Vestea retragerii unei părți din contingentul de militari americani de pe teritoriul României a provocat emoții legitime în spațiul public românesc. Într-o țară care privește SUA ca pe garantul securității sale, reacția e pe deplin înțeleasă, mai ales pe fondul războiului din Ucraina și al agresivității rusești. Sub o administrație americană pentru care prioritare sunt economia și zona Indo-Pacificului, asistăm la o recalibrare a priorităților americane în contextul competiției globale cu China, una care pune în lumină o întrebare incomodă: cât de vizibilă și relevantă este România în ochii Washingtonului? 

Între lunile mai și iulie 2025, am realizat în Washington opt interviuri cu experți americani și NATO de prim rang, de la foști ambasadori și oficiali de la Pentagon până la analiști de la Atlantic Council, Heritage Foundation și American Enterprise Institute. Discuțiile s-au purtat înainte de recentul anunț al retragerii de trupe, dar perspectivele lor oferă o radiografie onestă a percepțiilor americane despre România și despre Marea Neagră. 

Concluzia lor este unanimă: România face lucruri bune, dar în „lumea” lui Trump, unde politica externă înseamnă afaceri, vizibilitate, interacțiune constantă și influență, cartea diplomației proactive este determinantă. Jucată bine, ar putea oferi premisele unui viitor strategic mult mai robust, în pofida valului de îngrijorare prezent.

Aceste constatări sunt cu atât mai relevante cu cât pe 12 noiembrie a fost lansată noua Strategie Națională de Apărare a Țării, aflată timp de două săptămâni în dezbatere publică.

Dihotomia americană: China sau Europa?

În contextul strategic din 2025, la Washington cele două mari priorități sunt competiția sistemică cu China și managementul resurselor din ce în ce mai limitate, în contextul datoriilor federale și deficitului bugetar tot mai mari. Viziunea dominantă în actualul Pentagon, articulată de actualul subsecretar de Război pentru Politică, Elbridge Colby, cel care a contribuit substanțial la strategia de apărare națională (NDS) din 2018, este aceea că SUA trebuie să se concentreze pe China ca amenințare principală. 

În intervențiile sale, Colby a pledat constant pentru restrângerea forțelor convenționale americane din Europa și pentru concentrarea pe Indo-Pacific. În tot acest timp, el susține ferm menținerea (chiar sporirea) componentei de descurajare nucleară a SUA în Europa, acolo unde liderii europeni trebuie să fie pregătiți pentru o participare mult mai activă și pentru o „autoapărare sporită” în cadrul NATO pentru compensarea scăderii de forțe convenționale americane.

Tot ce vine de la Casa Albă trebuie înțeles, așadar, în această cheie strategică, mi-a spus și Michael C. Ryan, fost adjunct al secretarului american al Apărării pentru Europa și NATO în prima administrație Trump. De fapt, această concentrare prioritară asupra Indo-Pacificului nu e nouă. A început cu „pivotarea către Asia” al lui Obama, s-a întrerupt temporar odată cu invazia Rusiei în Ucraina, dar revine acum cu forță sporită.

Ian Brzezinski de la Atlantic Council mi-a confirmat, la rândul său, această tendință: prima administrație Trump a emis o strategie de securitate națională care acordă prioritate Indo-Pacificului față de Europa, iar Departamentul Apărării (actualmente, de Război) a lansat o așa-numită „revizuire a posturii globale” a forțelor SUA, care va fi comunicată oficial curând, foarte probabil împreună cu noua strategie de apărare națională. 

Dar această realitate nu este menită să surprindă, ci validează un trend mai vechi al recalibrării americane în Europa. Cum observă Robert Peters de la Heritage Foundation în interviul pe care mi l-a acordat, ceea ce observăm este revenirea în prim-plan a Indo-Pacificului ca teatru primar, cu Europa pe rol secundar. Asta nu înseamnă că Europa devine neimportantă, ci că va trebui să poarte o povară mai mare din propria apărare convențională, în timp ce garanția nucleară americană ar putea fi chiar întărită.

Dar iată paradoxul și, totodată, disonanța strategică: de fiecare dată când America a încercat să pivoteze spre Asia, Putin a constituit un „obstacol”. Invazia Ucrainei a demontat pivotul lui Obama. Agresivitatea rusească menține Europa relevantă strategic. Brzezinski e convins că, pe termen scurt și mediu, interesele americane în Europa rămân. Problema e că această realitate strategică nu se traduce automat în atenție politică pentru toate țările europene. Și aici intervine diferența crucială între cum ești perceput la Washington și cât contezi efectiv.

Problema vizibilității și lecția poloneză 

Dacă există un fir comun în toate cele opt interviuri, aceasta este: dacă Polonia știe să fie vizibilă în Washington, nu același lucru îl pot spune experții despre România. De altfel, comparația cu Polonia revine obsesiv în conversațiile pe care le-am avut.

Daniel Fried, fost ambasador american în Polonia, acum la Atlantic Council, consideră că, deși, de-a lungul timpului, România a făcut multe lucruri pozitive, „trebuie [în continuare] să muncească din greu la Washington, să fie mai prezentă și mai activă. Polonezii sunt. Românii ar trebui să fie și ei”. 

Fried identifică și mecanisme concrete: think tank-urile asociate cu administrația Trump, așa cum ar fi Heritage Foundation, American Enterprise Institute, Hudson Institute, dar și Atlantic Council, trebuie să vadă cercetători, oficiali români, parlamentari care să interacționeze constant cu sistemul american („to work the system”, așa cum s-a exprimat Fried), în timp ce Congresul trebuie să audă vocea României. „Nu stați deoparte și așteptați” („Dont sit back and wait”). „Polonezii sunt proactivi. Ar trebui să fiți și voi”, conchide Fried. 

Polonia nu așteaptă să fie invitată, ci creează oportunități, propune inițiative, oferă soluții. De exemplu, atunci când Germania reduce prezența militară americană, Polonia se oferă imediat să preia trupele și să plătească pentru staționarea lor. Când se discută despre securitatea Mării Baltice, Polonia e în mijlocul conversației. Când se negociază ajutorul pentru Ucraina, Polonia e la masa discuțiilor.

Dalibor Rohac de la American Enterprise Institute sugerează și el că Bucureștiul, comparativ cu Varșovia, are o activitate mai puțin vizibilă de autopromovare. Totuși, reamintește Rohac, România e percepută la Washington drept „cel mai consecvent și de încredere aliat al SUA din regiune” dintre toți membrii NATO din Europa de Sud-Est. 

Jamie Shea, fost Deputy Assistant Secretary General la NATO, a făcut o observație importantă despre dinamica alianțelor în era Trump: acolo interlocutorii Washingtonului sunt aleși și pe baza relevanței și nivelului lor de implicare. România nu a fost suficient de vizibilă în discuțiile despre „coaliția de voință” pentru sprijinirea Ucrainei. O explicație ar fi contextul politic intern volatil din România ultimului an. Totuși, susține Shea, se formează din ce în ce mai multe coaliții ad-hoc și parteneriate de apărare între statele europene (oferind exemplul formatului „Weimar extins”, alcătuit din Germania, Franța, Marea Britanie, Italia, Spania și UE), iar riscul este ca România să nu facă la timp saltul în noile formate, adaptate provocărilor prezentului, pentru a avea mai multă influență. „Cu cât te alături mai târziu la ceva, cu atât ai mai puțină influență”. 

Întrebarea lui Shea este incomodă: este Bucureștiul mulțumit ca Polonia să fie reprezentantul est-europenilor sau e nevoie de un loc suplimentar pentru Europa de Est, pe care să îl ocupe România? 

Michael C. Ryan privește situația printr-o lentilă pragmatică: „Statele Unite reacționează la crize, nu la liniște. Dacă totul merge bine, dar nu primești atenție (de exemplu, un acord special bilateral, o întrevedere la nivel de președinți), asta nu înseamnă automat un semnal de abandon, ci de rutină strategică”. Totuși, o diplomație activă românească în SUA este esențială. În acest sens, Ryan atrage atenția asupra unui parteneriat adesea ignorat în discuțiile publice: programul de parteneriat cu statul american Alabama, activ din 1993. Acesta nu e doar un parteneriat militar, ci unul care s-a dezvoltat între timp într-un canal „de la stat la stat” pentru relații civile și economice. 

În contextul recalibrării prezenței americane din Europa ce va cuprinde și țara noastră, lobby-ul românesc pe lângă congresmenii și senatorii americani ai statului Alabama, majoritari republicani, ar putea conta.

Atuurile României: poziție geografică și rol de descurajare

Vestea bună este că România are active strategice reale în ochii SUA, dar pe care trebuie să știe cum să le joace.

Robert Peters subliniază valoarea geografică în arhitectura de descurajare: actuala administrație americană vede România oferind valoare reală prin poziția sa geografică, din care se poate genera putere de descurajare în zona Mării Negre și pe flancul de sud-est al Europei. 

Din perspectiva lui Peters, bazele militare românești prezintă astăzi un atu operativ de prim rang pentru că pot oferi posibilități de proiecție a puterii pe care Germania, de exemplu, nu le poate furniza. 

În opinia sa, România este un nod logistic esențial pentru securitatea aliată: porturi, baze, spațiu aerian și coridoare maritime care permit proiecția rapidă a forței în Marea Neagră. Într-un context în care Washingtonul și NATO își reevaluează postura militară în Europa, România ar putea deveni, astfel, un beneficiar natural al acestei reconfigurări. „Aș vedea baza de la Marea Neagră devenind un centru real de comandă, comparabil cu bazele Ramstein din Germania sau Osan din Coreea de Sud”. 

Peters e explicit: „majoritatea americanilor, în special această administrație, cred că ar trebui să recompensăm și să lucrăm cu țările care iau problemele de securitate foarte în serios, precum România, precum Polonia, precum țările baltice, precum Finlanda, și nu să continuăm să recompensăm Spania, Italia, Germania care nu fac suficiente investiții de apărare”.

Dar cel mai interesant element din analiza lui Peters, și care ar putea beneficia de atenție sporită din partea liderilor români, privește posibila reconfigurare a posturii nucleare NATO. De altfel, într-un raport special pentru Heritage Foundation, Peters, unul dintre cei mai influenți experți în descurajare nucleară din cercurile conservatoare americane, și coautorul raportului, Alexander Velez-Green (actualul consilier a lui Colby în cadrul Departamentului de Război), susțin necesitatea consolidării umbrelei nucleare americane în Europa pentru descurajarea Federației Ruse. 

Peters sugerează că în următorii cinci ani am putea vedea mai puține forțe convenționale americane în Europa, dar mai multe arme nucleare americane în poziții avansate („forward-deployed”) în Europa de Est. Recomandările sale sunt Polonia, Finlanda și „potențial” România, iar scenariul propus de acesta constă într-o traiectorie de cinci ani („five-year glide path”), ce ar presupune construirea facilităților necesare și pregătirea piloților pe F-35 care pot livra muniții nucleare. 

Această idee, deși surprinzătoare, nu este una absolut nouă. Literatura de specialitate despre postura nucleară NATO confirmă că au existat discuții serioase în cercurile de securitate americane despre importanța extinderii umbrelei nucleare americane către est. 

Un studiu din 2019 a analizat reacțiile europene la documentul de „revizuire a posturii nucleare” a SUA din 2018, în care prima administrație Trump a iterat nevoia sporirii și diversificării armelor nucleare în apărarea Europei, în contextul în care adversarii sistemici (China, Rusia, Coreea de Nord) și-au sporit arsenalele. În ultimele luni, și alte think-tankuri americane au discutat despre necesitatea „revizuirii posturii nucleare”, care să fie adaptată noii realități de securitate, iar în martie 2025, președintele polonez Andrzej Duda a cerut public transferul de arme nucleare americane în Polonia, numind ideea „evidentă” având în vedere extinderea frontierelor NATO către estul Europei în ultimele două decenii și jumătate. 

Contextul strategic face propunerea mai puțin radicală decât pare la prima vedere. Din 2023, Rusia și-a desfășurat arme nucleare tactice în Belarus, iar Moscova și-a scăzut pragul pentru utilizarea nucleară și amenință regulat cu atacuri nucleare împotriva statelor NATO.

Asta înseamnă că în viziunea unor factori de decizie americani, România ar putea trece de la a fi un aliat convențional important la a fi parte din infrastructura nucleară NATO, ceea ce ar reprezenta o întărire dramatică a garanțiilor de securitate. Dar asta necesită dialog strategic activ cu Washingtonul și în cadrul NATO, acolo unde o astfel de decizie poate fi luată. Peters crede că „[SUA] trebuiau de mult să-și actualizeze postura nucleară în Europa”.

Ian Brzezinski adaugă două puncte critice în acest context: instalația de apărare balistică de la Deveselu, precum și baza militară aeriană Mihai Kogălniceanu sunt esențiale pentru infrastructura NATO, contribuind nu doar la apărarea teritoriului României, ci și la flancul de est al NATO (și, implicit, la promovarea intereselor strategice ale SUA), prin supravegherea permanentă a spațiului aerian din regiune.

Bazele rotaționale: avantajul modelului românesc

Retragerea parțială de trupe din România (aprox. 700-800) nu e despre marginalizarea noastră, ci despre optimizarea prezenței americane în Europa. Jamie Shea, care a petrecut decenii la NATO, explică redimensionarea în primul rând din perspectiva constrângerilor bugetare cu care SUA se confruntă. „Bazele din România (ce excepția celei de la Deveselu) sunt concepute pentru rotații de șase luni, nu pentru desfășurări permanente ca în Germania. Nu există familii, școli americane, comunități stabilite. Sunt baze flexibile, adaptabile, exact ce dorește Pentagonul pentru viitor”. 

„Cred că modelul românesc este mai probabil să fie viitorul NATO decât modelul de bază militară (costisitoare) din timpul Războiului Rece”, spune Shea. Robert Peters de la Heritage Foundation e și mai direct: bazele din Germania sunt „relicve ale Războiului Rece care s-a încheiat acum 35 de ani”, în timp ce facilitățile din România permit „generarea de putere de luptă” imposibilă din Germania.

La aceste explicații se adaugă, în opinia lui Peters, și modul diferit în care Washingtonul percepe riscul pe flancul estic al NATO. Pentru majoritatea decidenților americani, amenințarea imediată pe flancul estic al NATO este considerată în special o problemă a Europei de Nord-Est, mai precis a țărilor baltice, care sunt dificil de apărat militar față de Rusia. Polonia, Finlanda și Suedia sunt văzute drept state robuste, capabile să se apere. România și flancul de sud-est al Europei sunt privite cu mult mai puțină îngrijorare. Motivul principal este acela că actuala administrație consideră că, atât timp cât Ucraina rezistă ca stat independent, militarizat și nealiniat, ea joacă rolul de tampon strategic („buffer”) între Rusia și restul Europei. 

Tocmai de aceea, există reticență față de integrarea Ucrainei în NATO. Din perspectivă realistă, statutul său de buffer servește descurajării ruse și reduce presiunea asupra României.

Aceasta înseamnă că retragerea recentă de trupe nu e neapărat un semnal negativ, ci parte din modelul flexibil de rotație care caracterizează viitorul prezenței americane în Europa. 

Scott Cullinane, analist de politică externă la Washington, face o sugestie provocatoare care merită luată în serios. România este văzută ca un aliat productiv, un stat care-și respectă angajamentele de apărare. De aceea ar putea face o mișcare îndrăzneață și propune părții americane „să nu scoată trupe din Europa, ci să le redirecționeze către România, iar noi [românii] vom plăti integral pentru șederea lor”. 

În contextul în care Trump vorbește constant despre partajarea echitabilă a costurilor și responsabilităților în cadrul NATO („burden sharing”) și despre cum aliații europeni nu plătesc suficient, o astfel de ofertă ar putea avea un impact psihologic și politic major la Washington, deoarece ar transforma narativul din „americanii se retrag” în „românii vor mai multe trupe americane și sunt dispuși să plătească pentru ele”. În logica tranzacțională a lui Trump, asta ar putea cântări mult. Evident, o astfel de propunere ar avea un grad ridicat de complexitate pentru a fi pusă în aplicare. Dar merită măcar explorată ca opțiune strategică, mai ales dacă România își propune să fie diferită de alți aliați europeni în ochii acestei administrații.

Rohac temperează însă eventualul entuziasm generat de astfel de propuneri și ne readuce cu picioarele pe pământ. „Realitatea este că această administrație nu petrece prea mult timp gândindu-se la România sau la regiunea Mării Negre”. Sfatul lui e pragmatic: să nu încercăm să dedicăm energii doar pentru a fi „în grațiile lui Trump”. Nu asta ar trebui să fie „forța motrice a gândirii strategice românești în acest moment”, ci, în același timp, să ne asigurăm securitatea „în conjuncție cu alți aliați din regiune și din Europa”, recunoscând că o Mare Neagră dominată de țări UE/NATO și o Ucraină puternică sunt „în primul rând un interes românesc, nu american”.

Iar asta înseamnă inițiative concrete, propuneri îndrăznețe și bine fundamentate, și prezență constantă și sistematică în locurile unde se iau deciziile care ne afectează. Fried recunoaște realist că promovarea importanței strategice a regiunii ei nu e o misiune ușoară pentru România. Polonia are „o geografie mult mai bună” cu Germania, țările baltice și scandinave ca parteneri naturali în jurul Mării Baltice și aliați în multe dosare, în timp ce România are „Ungaria și Serbia la spate”, doi vecini complicați din perspectivă strategică, și alți doi aliați NATO la Marea Neagră, mai puțin angajați în proiecte comune – Bulgaria și Turcia. Dar geografia nu poate fi o scuză pentru inactivitate, ci, dimpotrivă, o provocare care necesită mai multă creativitate diplomatică și strategică, nu mai puțină.

John Herbst, fost ambasador american în Ucraina, acum la Atlantic Council, subliniază și el că nu există îndoială că NATO nu este la fel de puternică în Marea Neagră cum este în Marea Baltică. Însă din postura sa de cel mai solid aliat al SUA de la Marea Neagră, România ar trebui să demonstreze perseverență în a încuraja Turcia să urmărească o politică NATO pozitivă privind securitatea Mării Negre. „Controlul lor asupra strâmtorilor este foarte important, plus că au o armată serioasă”.

În acest sens, Brzezinski mai adaugă ceva crucial: nevoia de a transforma Marea Neagră dintr-o „zonă de contestare într-un spațiu mult mai sigur din punct de vedere securitar”. Asta înseamnă investiții majore în capacități navale, supraveghere maritimă cu drone și tehnologie modernă, cooperare strânsă cu Turcia (chiar dacă e un partener complicat), și coordonare cu Bulgaria, Marea Britanie și Franța.

Energia și reconstrucția Ucrainei: oportunități economice concrete

Daniel Fried vorbește despre oportunitățile de parteneriat dintre SUA și România în domeniul economic, insistând în primul rând pe cooperarea energetică în Marea Neagră. Astfel, „interesul nostru american în securitatea Mării Negre nu ar trebui stimulat în termeni abstracți, ci în termeni materiali direcți. Există energie. Companii americane sunt poziționate să exploateze această energie [gazul natural din Marea Neagră]. Nu vrem ca rușii să poată închide sau sabota acest lucru”. 

Reconstrucția Ucrainei și securitatea post-conflict reprezintă o oportunitate masivă, dar și o necesitate strategică. Fried sfătuiește concret: afacerile private românești ar trebui să lucreze „cât mai repede posibil” cu omologii ucraineni  în producția de armament, în dezvoltarea infrastructurii în oblasturile Odesa și Mykolaiv, în mod ideal, în parteneriate cu firme americane. A aștepta conferințe ale donatorilor internaționali pentru sprijinirea Ucrainei, conferințe care „nu se știe sigur ce vor produce”, tergiversează inițierea de relații de afaceri concrete și poate duce la ratarea unei poziționări vizibile în contextul investițiilor care vor veni. 

Totodată, Fried vede România jucând un rol major în securitatea Dunării, în dezvoltarea infrastructurii portuare și fluviale, ce va putea aduce beneficii economice suplimentare prin facilitarea exporturilor ucrainene.

Aici Brzezinski are și o critică: România a fost „foarte discretă” în modul în care a sprijinit Ucraina, ceea ce a fost „o greșeală”, deoarece e important nu doar să oferi asistență, ci să anunți lumea că oferi asistență. Vizibilitatea și comunicarea asertivă a rolului nostru în sprijinirea Ucrainei contribuie atât la combaterea dezinformării în societatea românească, cât și la consolidarea profilului nostru de țară în regiune și în relația cu aliații (argumente pe care le-am oferit și eu într-un articol publicat anterior în Libertatea).

România, între loialitate și relevanță

Toate aceste voci conturează aceeași imagine: România e privită cu simpatia cu care tratezi o rudă îndepărtată. Într-un moment în care SUA își reevaluează prezența globală, alianțele nu se mai mențin doar prin loialitate, ci prin utilitate vizibilă. România are de partea ei geografia și un profil pro-american puternic. Dar pare că îi lipsește adesea capacitatea de a transforma aceste atuuri în influență la Washington.

Pentru că, în definitiv, răspunsul la întrebarea crucială „cât contează România pentru America?” depinde mult mai puțin de ce decide sau face Donald Trump la Casa Albă și mult mai mult de ce facem noi înșine la București, la Washington, la Bruxelles, în formatele euroatlantice, în regiunea noastră. Testul adevărat al utilității și relevanței unui aliat nu vine în vreme de pace relativă, când totul merge lin, pe pilot automat, ci în momentele de reconfigurare strategică și de realiniere a priorităților. 

În acest context, lansarea noii Strategii Naționale de Apărare a Țării face cu atât mai utilă analiza parteneriatului strategic România-SUA.

Teodor Lucian Moga este conf. univ. dr. la Centrul de Studii Europene, Facultatea de Drept, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași. 

Foto: Hepta

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE