TOP 10 Libertatea: Cele mai bune filme străine ale anului 2022. Locul întâi e, probabil, o surpriză
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Iulia Blaga, criticul de film al Libertății, scrie că, în 2022, lumea cinematografică mondială a început să își revină din pandemie, deși box office-ul nu a ajuns la cifrele din 2019. Revirimentul e mai degrabă subtil. Cineaștii au devenit mai personali, mai conștienți că filmele lor pot schimba conștiințe și parcă și mai fascinați de jucăriile lor. O dovedesc și filmele din clasamentul de mai jos, alese (cu o singură excepție) dintre titlurile proiectate în cinematografele și festivalurile românești. Iată cum arată topul Libertatea cu cele mai bune 10 filme străine ale anului.
Cuprins:
- 10. „Mame paralele” / „Madres paralelas”
- 9. „Corset” / „Corsage”
- 8. „Alcarrás”
- 7. „Mariupolis 2”
- 6. „Triunghiul tristeții” / „Triangle of Sadness”
- 5. „The Novelist's Film”
- 4. „Fabelmans: Povestea unei vieți aparte” / „The Fabelmans”
- 3. „Decizia de a pleca” / „Decision to Leave”
- 2. „Close”
- 1. „Top Gun: Maverick”
10. „Mame paralele” / „Madres paralelas”
„Morții sunt persoane invizibile, nu absente”. Cuvintele Sfântului Augustin se potrivesc filmului lui Pedro Almodóvar, care vorbește despre urmele Războiului Civil din Spania legând istoria eroinei (pentru care Penélope Cruz a fost premiată în 2021 la Veneția) de istoria colectivă.
Nu am idee cât de interesat e cineastul de psihogenealogie, dar scenariul are o adâncime care se revelează după ce filmul s-a așezat în spectator. De-abia după ce cusătura poveștii s-a resorbit (eroina devine mamă, dar e în același timp interesată de excavarea unei gropi comune unde s-ar putea afla străbunicul ei), adevăratul film începe să dospească.
Așa cum scriam în cronica de întâmpinare, „«Mame paralele» nu e doar un elogiu adus maternității (deloc primul la Almodóvar), ci o demonstrație inteligentă că rănile trecutului se transmit și că putem rupe cercul vicios conștientizându-le.”
9. „Corset” / „Corsage”
Cineasta Marie Kreutzer nu doar că face primul film interesant despre împărăteasa Elisabeth a Austriei, dar găsește în personalitatea acesteia, cât a rămas păstrată în arhive, punctele de joncțiune cu prezentul. Nu știm cât de feministă a fost Sisi, mai degrabă reacțiile ei de nesupunere (fuma, făcea sport și refuza să se conformeze etichetei) se datorau disperării date de un mariaj fără scăpare. A fost un spirit liber care nu s-a lăsat domesticit.
Dincolo de politică și ajutat de strania lui frumusețe vizuală, „Corset” propune un mod de raportare la trecut care elimină și superioritatea prezentului, și jena de a vorbi despre ceva la care n-am avut acces direct. Dacă timpul într-adevăr nu există iar trecutul și prezentul se desfășoară concomitent, atunci suntem pe același plan și cu Sisi, și cu Cleopatra sau cu cei care vor veni după noi. Asta ar trebui să facă înțelegerea mai ușoară.
Cronica, aici.
8. „Alcarrás”
Film de ficțiune cu actori neprofesioniști, dar plecând de la o poveste reală, câștigătorul Ursului de Aur la Berlinala 2022 are naturalețea unui documentar și trădează inteligența emoțională de a găsi în faptul cotidian nervurile existenței ideale.
Acțiunea se petrece într-o singură vară, ultima vară obișnuită a unei familii care ține o livadă de piersici. Urmașii proprietarului revendică locul și livada urmează să dispară, la fel și viața pe care personajele o cunoșteau. Regizoarea catalană Carla Simón (care a plecat de la povestea familiei ei) umple aerul văratic cu toate verile trăite până atunci și fiecare moment capătă încărcătura emoțională a termenului de garanție.
Filmul se desfășoară pe muchia dintre prezent și amintire, dând spectatorului încrederea că, în fața impermanenței vieții, faptul că nu suntem singuri, ci trăim în comunități, poate fi o supapă de siguranță.
Cronica peliculei poate fi citită aici.
7. „Mariupolis 2”
Documentarul lui Mantas Kvedaravičius, care a fost prezentat la Cannes 2022 la doar câteva luni după uciderea cineastului în Ucraina, nu e doar o mărturie la prima mână din miezul invaziei din Ucraina, dar și o încercare filosofică de a înțelege cum funcționează instinctul supraviețuirii, acel motoraș discret care ne face să luptăm pentru viață, așa cum scriam în cronica de la Cannes.
Faptul că autorul a plătit cu viața pentru filmul lui face și mai impresionantă existența celor care încearcă să respire normal în mijlocul bombardamentelor, neștiind dacă în secunda doi vor mai fi în viață. Singura armă a cineastului și antropologului care s-a dus cu ajutoare în Mariupol, dar și cu dorința de a filma o continuare a documentarului său „Mariupolis” din 2016, e aparatul de filmat care de multe ori îi preia întrebările retorice.
În numeroasele scene fără oameni, camera își plimbă privirea peste dezolarea din jur și peste frumoasele apusuri cu combinatul de la Azovstal, pe fundal încercând să înțeleagă ceea ce alți cineaști au încercat prin filme de ficțiune, nu direct în mijlocul morții. „De unde vine acest rău imens?”, se întreba și Terrence Malick în „The Thin Red Line”. Nimeni nu a aflat încă răspunsul.
6. „Triunghiul tristeții” / „Triangle of Sadness”
În filmul cu care a câștigat trofeul la Cannes în 2022 Ruben Östlund păstrează discuția despre inegalitatea socială din satira „Pătratul” / „The Square” (2017), dar mută tunurile de pe arta contemporană pe modelling.
Totuși, partea principală a acestei povești în trei capitole e cea de-a doua, desfășurată pe puntea unui iaht de lux – corespondentul clasei privilegiate de azi, compuse din industriași, bogătași de viță, producători de armamanent și, nu în ultimul rând, influenceri (cum e personajul interpretat de Charlbi Dean, tânăra actrița sud-africană decedată tragic în 2022.).
În fața perspectivei păstrării inegalității sociale oricum ai răsuci ierarhiile, Östlund propune o apocalipsă veselă în care citează din clasici - „Corabia nebunilor” (de Stanley Kramer, 1965), „Titanic” (James Cameron, 1997), „Farmecul discret al burgheziei” (Luis Buñuel, 1972) sau „Marea crăpelniță” (Marco Ferreri, 1973), dar pe care îl înșurubează în epoca lui: isteric, pestriț, provocator până la greață (cine l-a văzut înțelege.).
Citiți aici mai multe despre film, iar aici, interviul acordat de Ruben Östlund cititorilor „Libertatea”.
5. „The Novelist's Film”
Prezentat la Berlinală în 2022, de unde a plecat cu Marele Premiu al Juriului, filmul lui Hong Sang-soo e o nouă variație minimalistă pe tema hazardului, deși mai intimă ca de obicei (poate datorită pandemiei). Ars poetica e evidentă dar, altfel, Hong Sang-soo a filmat din nou în alb-negru, cu câțiva actori care au mai jucat la el, o poveste care pare să se creeze din mers, pe baza întâlnirilor spontane dintre personaje. Urmărit în dispoziția cuvenită, e aproape hipnotic. Volatilitatea regiei aproape că îți poate da sentimentul că îi determini cursul în funcție de dispoziție.
Hong Sang-soo are batalionul lui de fani, leali ca un soldat pe front, care nu sunt deranjați de faptul că adaugă cu fiecare titlu un nou capitol la același film, încercând să distileze ceea ce probabil are sentimentul că-i fuge printre degete.
Mai multe, aici.
4. „Fabelmans: Povestea unei vieți aparte” / „The Fabelmans”
În cel mai nou și mai personal film al său, Steven Spielberg rememorează momentul zero al descoperirii cinemaului și a dorinței de a deveni regizor. „The Fabelmans” dezvăluie însă și marele lui secret – descoperirea la 16 ani că mama sa iubea un prieten de familie. Revelația a venit tot prin intermediul filmului, dovadă că pentru el viața și cinemaul au fost legate în moduri mai complexe decât am crede.
„The Fabelmans” emoționează și pe cineva care nu știe ce filme a mai făcut Spielberg, dar pentru fanii acestuia e o ocazie unică de a pătrunde într-o zonă care l-a influențat creativ. „The Fabelmans” te face să vezi filmele acestui cineast legendar într-o lumină nouă.
Cronica, aici.
3. „Decizia de a pleca” / „Decision to Leave”
Reverența pe care Park Chan-wook o face clasicului „Brief Encounter” (de David Lean, 1945) se păstrează în universul popularului regizor sud-coreean, deși lipsesc din meniu scenele de violență ori sex, ca și trama unei revenge story. Love story-ul imposibil dintre un polițist și principala suspectă a unei crime e o rafinată poveste de-a șoarecele și pisica terminată printr-o scenă antologică.
Cum cel care trebuie să fie garantul moralității sfârșește prin a face în propriii ochi un pas interzis, finalul trebuie să aducă mai multă grandoare și disperare existențială decât fumul alb al trenurilor din filmul lui Lean, ai cărui eroi nu aveau alte greutăți pe cântar în afara verighetelor.
Mai multe despre film aici e interviul acordat de Park Chan-wook cititorilor „Libertatea”.
2. „Close”
Această incizie fină în sufletele a doi adolescenți e cu atât mai importantă azi, când tot mai multă lume înțelege că bullying-ul e o problem reală. Filmul belgianului Lukas Dhont, distins cu Grand Prix la Cannes 2022, vorbește despre doi prieteni care trăiesc într-o lume perfectă (e vară, e vacanță, zburdă printre flori, părinții sunt înțelegători) până când colegii îi întreabă la școală dacă sunt împreună.
Sunt de ajuns câteva miștouri benigne pentru ca psihicul unuia dintre băieți să spiraleze spre tragedie. „Close” e cu atât mai răvășitor cu cât arată că nu e nevoie de bullying hardcore pentru a distruge o plantă în formare. (Părinții unuia dintre copii cultivă flori și Dhont le dă eroilor aerul plăpând al unor mlădițe.).
Mai multe, aici.
1. „Top Gun: Maverick”
După doi ani de pandemie, filmul lui Joseph Kosinski - pe locul întâi în box office-urile mondial și american ale anului, ne-a făcut să simțim în stomac (prin motoarele avioanelor) plăcerea de a vedea un spectacol pursânge la cinema. A fost singurul film din 2022 al cărui trailer îți vine să-l revezi în buclă, cu sonorul la maxim și de fiecare dată cu același rezultat. Nu doar pielea de găină, ci și sentimentul că a captat perfect trecerea de la o placă turnantă la alta - de la trecutul hitului din 1986 la prezent, de la viața de dinaintea pandemiei la cea de acum, plus speranța că, oricât de mare presiunea, miezul rămâne nealterat. („Top Gun: Maverick” a fost filmat în 2018-2019, dar a avut premiera amânată de mai multe ori.).
O fi Maverick dintr-o specie pe cale de dispariție dar, așa cum spune și el, nu i-a sunat încă ceasul. Nici lui, nici lui Tom Cruise, nici cinemaului și nici nouă.
„Top Gun: Maverick” ar putea deveni în timp ce a fost „Titanic”-ul lui James Cameron în 1997, când unii se temeau de un (nou) sfârșit al lumii. Un film despre reziliență cu un mesaj care atinge sute de milioane de oameni.
Cronica, aici.
Și trailerul din 2020, mult mai bun ca cel din 2022:
ivryernest 24.12.2022, 17:25
Am o sugestie : ce-ar fi dacă s-ar difuza din nou, după atâția ani, filmele "Vagabondul" și "Articolul 702", și să se analizeze reacția publicului românesc ACUM ? Fiindcă în urmă cu mai bine de 60 de ani, românii luau cu asalt cinematografele unde rulau aceste filme, luni de-a rândul ! Stăteau și doi pe un loc, iar unii priveau filmele stând în picioare. Apropo : mai există cinematografe în România ? "Se duce dracului giudețul !" (Citat din piesa de teatru "O scrisoare pierdută" de Caragiale).
CompetentulCapabil 24.12.2022, 19:52
Stiam ca ciorba de potroace se da de Revelion. Sa fie topu cu "di toati" si mot sa troneze mediocritatea suprema Top Gun Maverick. Jale cu criticii astia iesiti din spuma marii.