Un film care chiar îți taie respirația. De ce merită să vedeți Top Gun: Maverick
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Împachetat în extraordinare scene de acțiune autentice, „Top Gun: Maverick” are, la fel ca eroul și imaginea lui Tom Cruise, aerul că e „ultimul alb din mileniul acesta care e ultimul” (Gellu Naum). Geme de adrenalină, dar e în același timp elegiac și melancolic. De neratat.
Cuprins:
„Nu e vorba de ceea ce sunt, ci de cine sunt” („It's not what I am, it's who I am”), spune Pete „Maverick” Mitchell când e invitat („de fapt, e un ordin”) să pregătească cei mai tari piloți din lume pentru o misiune aproape sinucigașă.
Continuarea lui „Top Gun” (1986) e despre cum poți fi un maestru pentru ceilalți când excelența nu vine din manual ori din experiență. Devii un model nu prin ce faci, ci prin ce ești.
Nesupusul Maverick a ajuns în peste 30 de ani un adept nemărturisit al mindfulness-ului. E prezent în fiecare clipă a vieții lui și își sfătuiește insistent elevii: „Nu te mai gândi, acționează”, „Uită manualul, ascultă-ți instinctele”. Totuși, există un moment din trecut cu care trebuie să se confrunte.
Internetul abundă de detalii despre cât de adevărate sunt scenele aeriene, despre antrenamentul actorilor, despre CGI-ul minim care a intervenit mai ales în a face ca avioanele F/A-18 E/F Super Hornet să pară monoloc, astfel încât actorii care s-au aflat pe scaunul din spatele pilotului (cu reacțiile reale date de G-uri) să pară că pilotează ei înșiși.
Coordonatorul cascadoriilor aeriene Kevin LaRosa Jr a povestit pe larg despre cele trei luni de antrenament organizate de Tom Cruise care le-au permis actorilor să se obișnuiască cu zborul, începând pe un Cessna 172s, continuând pe un avion de acrobație (Extra EA-300), apoi pe un jet, L-39 Albatross, și terminând pe F-18 Super Hornet, despre cele patru minicamere de filmat din interiorul carlingii (pe lângă cele de pe fuselaj) sau despre faptul că în aer actorii trebuiau nu doar să joace, ci și să fie propriii lor machiori, regizori și operatori. (Detalii: aici).
Alte informații se referă la faptul că Tom Cruise, care și-a luat licența de pilot prin anii ’90, pilotează el însuși doar în scena în care-și plimbă iubita, crâșmărița Penny (Jennifer Connelly), cu Mustangul (P-51 Mustang fiind, de fapt, propriul lui avion). De asemenea, oricine poate citi pe net cum piloții reali de pe F-18 au zburat într-adevăr prin canioane, uneori la 30 de metri deasupra stâncilor și cu 926 kilometri la oră, sau cum operatorii care filmau din alte avioane urmăreau uneori F-18 – urile de la trei-cinci metri distanță. (Producătorii au semnat un parteneriat cu Ministerul Apărării, în condițiile în care un F-18 costă aproape 68 milioane de dolari.).
Când superproducțiile se fac azi mai mult pe calculator, cineva care are ambiția nu doar să-și facă singur periculoasele cascadorii, dar și să condiționeze prezența în film de autenticitatea scenelor de acțiune (care implică pe toată lumea) nu dovedește doar dramul necesar de nebunie, dar și multă onestitate.
Dar pare să fie, totuși, mai mult de atât.
Deși în interviuri Tom Cruise pare să spună același lucru, scria Anne Thompson în IndieWire de la Cannes, unde masterclass-ul acestuia a dezamăgit-o prin banalitate, e ceva fascinant în imaginea acestui om a cărui preocupare îndoielnică pentru scientologie e completată de dorința de a elimina bariera dintre ecran și realitate. Ce te poate determina să-ți riști viața cățărându-te pe Burj Khalifa, agățându-te de un elicopter sau de un avion în zbor sau sărind de pe o clădire pe alta?
Relansarea unei cariere
Kevin LaRosa Jr vorbește în interviuri despre perfecționismul lui Cruise, dar limita dintre a face lucrurile cât mai bine și utopica dorință de a face din adevăratul Cruise un personaj în sine pare să fie fragilă.
În orice caz, rolul din „Top Gun: Maverick” i-a relansat cariera lui Cruise, care face 60 de ani și pe care Festivalul de la Cannes l-a omagiat de curând, sugerând involuntar că există o bornă pe care acesta a atins-o și că timpul lui poate a cam apus.
Și filmul lui Joseph Kosinski (născut în 1974, deci crescut cu „Top Gun”) pune limite între trecut și prezent. „Rasa ta e pe cale de dispariție”, îi spune lui Maverick amiralul Cain (Ed Harris), care profețește dispariția piloților atunci când singurele avioane de luptă vor fi dronele.
„Viitorul e pe drum, iar tu nu ești în el”, îi spune cu răutate și viceamiralul Simpson (Jon Hamm), care îi dă să pregătească o mână de piloți pentru o misiune riscantă doar pentru că a ordonat amiralul „Iceman” Kazansky (Val Kilmer).
Omagiu regizorului care s-a sinucis și lui Val Kilmer
„E vremea să renunți”, îi scrie și vechiul prieten Iceman pe ecranul computerului. Val Kilmer, care a insistat să fie luat în film în ciuda cancerului de esofag care i-a închis cariera, contribuie substanțial la doza de melancolie a filmului.
„Top Gun: Maverick” e dedicat la final regizorului Tony Scott, care s-a sinucis în 2012, când continuarea lui „Top Gun” era în dezvoltare, dar îl omagiază și pe Kilmer, care a devenit un star, la fel ca Tom Cruise, odată cu „Top Gun”, și care luptă cu demnitate pentru viață. (Vocea lui Kilmer din film a fost reconstruită digital pentru că actorul nu mai poate vorbi.).
Lucrând pe axa trecut-prezent și măsurând distanța dintre acceptarea destinului și revoltă, scenariul îl pune pe Maverick în situația de a revizita trecutul nu doar pentru a arăta că mai are vână de mare pilot, ci și pentru a închide o rană. Moartea colegului său Goose din primul film i-a pricinuit un sentiment de vinovăție care nu s-a stins și care e răscolit de prezența fiului lui Goose, Rooster (Miles Teller), în echipa de piloți pe care trebuie să-i instruiască.
Imaginea tatălui bântuia și în „Top Gun”, pentru că Maverick își pierduse tatăl pilot într-un accident, și bântuie și în „Top Gun: Maverick” deoarece eroul lui Cruise se simte ca un tată față de Rooster, în a cărui nesupunere se regăsește și pe care are tendința să-l protejeze pentru a nu repeta trauma cu Goose.
Fiind, e de presupus, îndeaproape supravegheat de Cruise, regizorul Joseph Kosinski reușește ca la atâta amar de vreme distanță de primul film să facă un sequel care îi păstrează aerul și care dozează nostalgia cu multă intuiție. De fapt, totul e dozat atât cât trebuie pentru ca rezultatul să fie copleșitor la suprafață și cald, moale în interior.
Scenele aeriene nu se compară cu nimic
Scenele aeriene, când simți motoarele în stomac, nu se compară cu nimic din ce ai mai văzut, poate doar, păstrând proporțiile, cu filmele de acum un secol unde luptele aeriene se realizau cu avioane și piloți reali - de pildă, cu „Wings”, de William A. Wellman (1927), care a fost produs, la fel ca „Top Gun: Maverick”, de Paramount. Deși folosește avioane și tehnică de ultimă generație, „Top Gun: Maverick” e ca un film de altădată.
E și un soi de împăcare cu destinul care ține de felul cum înțelege fiecare să lucreze la propria consistență. Gonind cu de zece ori viteza sunetului (Mach 10), cum face Maverick la începutul filmului, sau predând ștafeta unor tineri piloți și demonstrând pe propria piele că, indiferent că e un biplan din 1927, un F-14 Tomcat sau un avion de luptă de a cincea generație, „nu e vorba de avion, ci de pilot”. Iar asta presupune nu atât aptitudini, cât integritate în aer și la sol – sau pe ecran și în spatele lui, ar putea adăuga Cruise.
„Top Gun: Maverick” îți taie respirația fără să mai fie nevoie să reia (slavă Domnului!) hitul „Take My Breath Away”. Mult mai bun ca filmul din 1986, el pare conștient că nostalgia e un rival puternic, dar are înțelepciunea să și-l apropie.
Trailer „Top Gun: Maverick”:
