INTERVIU. Un mare regizor și o poveste de dragoste cu iz polițist pe care nu ar trebui să o ratați: „M-am îndrăgostit și asta mi-a distrus ancheta”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Premiat pentru regie la Cannes, noul film al lui Park Chan-wook, „Decizia de a pleca”/„Decision to Leave”, face parte din selecția celei de-a XIII-a ediții a Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest (21-30 octombrie). Aparte pentru universul violent cu care sud-coreeanul și-a obișnuit fanii, filmul e o poveste de dragoste imposibilă dintre un polițist și suspecta principală dintr-un caz de crimă. Libertatea a stat de vorbă cu Park Chan-wook în urmă cu cinci luni, la Cannes.
Cuprins:
Iubirea e cu atât mai imposibilă (!) cu cât polițistul e un profesionist cu vocație, mândru de meseria lui. O pasiune de acest gen nu-i poate aduce decât dezastrul. Între datorie și atracție, rigurosul profesionist trădat de ochii lui blânzi nu poate face decât mișcări fine, care să-l deruteze și pe spectatorul care nu-i poate interpreta nici el curtoazia în termenii sentimentelor interzise ori ai abilității profesionistului.
Hrănindu-se din clasica poveste de dragoste imposibilă dintre doi oameni căsătoriți din „Scurtă întâlnire”/„Brief Encounter” (1945) de David Lean, Park Chan-wook a neliniștit și jurnaliștii de la Cannes, care n-au mai găsit nici sex, nici violență și care s-au întrebat ce s-a întâmplat. „Decizia de a pleca” poate fi văzut ca o replică la filmul lui Lean care folosește fundalul de film noir și unde piedicile în calea pasiunii neprevăzute necesită o stilistică diferită.
În interviul pe care Park Chan-wook l-a acordat cititorilor Libertatea în luna mai, la Cannes, acesta a mărturisit că filmul e, paradoxal, 100% film de dragoste și 100% poveste polițistă, dar că, dacă ar fi să aleagă, ar alege love story-ul.
„Decizia de a pleca” poate fi văzut sâmbătă, 22 octombrie, de la ora 20.30 la Muzeul Țăranului din București și duminică, 23 octombrie, de la ora 17.00 la Cinema Elvire Popesco, urmând să fie distribuit de Independența Film în cinematografe începând din 10 februarie 2023.
Libertatea: Ați spus că acest film marchează o schimbare în cariera dumneavoastră. De ce ați simțit nevoia unei schimbări?
Park Chan-wook: „Decizia de a pleca” este o schimbare în comparație cu celelalte filme ale mele, dar asta nu înseamnă că maniera mea de a regiza s-a schimbat. Am vrut să apropii foarte multe lentila de sentimente și de schimbările subtile care se petrec odată cu ele. De aceea am vrut să atenuez orice alt detaliu care ar fi derutat spectatorul și l-ar fi împiedicat să privească adânc în inima omului. Această schimbare a avut loc pentru că era nevoie de ea, dar nu știu dacă în următorul meu proiect nu voi folosi și mai multă violență ca până acum.
- Ideea de iubire tragică amintește de „Vertigo” (1958). V-ați gândit la filmul lui Hitchcock atunci când ați imaginat povestea?
- E foarte interesant ce spuneți, pentru că nu m-am gândit la „Vertigo”, în schimb i-am recomandat coscenaristului să vadă „Scurtă întâlnire”, al lui David Lean. Înțeleg unde bateți însă, pentru că am fost influențat de Hitchcock și de „Vertigo” când eram mai tânăr, la început de drum și chiar și în studenție. Probabil că filmele lui mi-au rămas în subconștient și mă influențează fără să-mi dau seama. Mă bucur că e așa, pentru că, dacă aș fi intenționat să îi aduc un omagiu lui Hitchcock, acesta ar fi fost probabil prea pregnant și ar fi stricat echilibrul filmului. De pildă, scena cu cei doi polițiști care o urmăresc pe eroină. Dacă aș fi gândit-o ca pe un omagiu, ar fi sărit în ochi.
- Ce anume v-a marcat la „Scurtă întâlnire” încât să doriți să vă referiți la el?
- Îmi place felul cum surprinde dragostea în cel mai elegant mod posibil, arătând cum dorința e controlată, suprimată, înfrânată. Totul mi se pare exprimat într-un mod atât de elegant.
- Polițistul din film e un perfecționist în profesie, dar e și atent la cum mănâncă, cum se îmbracă ș.a.m.d. Pare să se potrivească stilului filmului, care și el e foarte precis și elegant. Regăsiți ceva din dumneavoastră în personaj?
- Nu există urme din mine însumi nici în film, nici în personajul polițistului, dar la un moment dat aveam probleme cu somnul și am folosit acea mașină care te ajută să respiri. Este exact cea din film, de fapt. Acea experiență a mea s-a regăsit și în film.
- Faptul că protagonistul e insomniac a influențat stilul filmului, montajul, atmosfera?
- Am încercat să nu includ acest element în forma filmului. Poate e din cauza limitărilor mele regizorale, dar dacă aș fi insistat prea mult cred că filmul ar fi arătat prea adormit.
- Fiind prima dată când faceți dintr-un polițist personaj principal, m-ar interesa cum ați conceput acest personaj care ar trebui să fie garantul moralității.
- E amuzant ca Park Hae-il a devenit faimos după ce a jucat rolul principalului suspect în „Memories of Murder” (2003) de Bong Joon-ho, unde până înainte de final nu ne putem lămuri asupra adevărului. Mie și colegilor ni s-a părut amuzant ca el să devină acum un polițist a cărui demnitate vine tocmai din mândria meseriei lui. Asta și spune în film: „M-am îndrăgostit și asta mi-a distrus ancheta”. Aici e miezul a ceea ce vreau să comunic.
Celelalte filme ale mele tratau despre răzbunarea individuală, dar acești oameni, chiar dacă știu că actele lor de răzbunare nu pot fi justificate, tot le înfăptuiesc cu prețul unor mari dileme morale. Această dilemă morală constituia miezul lor, nu răzbunarea în sine. În acest film am modificat ocupația personajelor, dar filosofia primă e tot acolo.
- Cum ați construit personajul feminin - o chinezoaică pentru care limba coreeană pune probleme de exprimare?
- Nu avea nicio formă la început, era ca o pânză complet albă peste care am lipit doar naționalitatea chineză, deoarece doream să o folosesc pe Tang Wei. Nu am avut niciun alt motiv. Dacă acest film va fi refăcut în SUA, eroina ar putea fi mexicană, oricum naționalitatea nu contează. Nu puteam face din ea nici o nord-coreeană pentru că bariera lingvistică era foarte importantă.
- Ați gândit personajul ca pe o femeie fatală?
- Nu aș spune că eroina e o femeie fatală, dar înțeleg de ce vi s-a părut așa în prima jumătate a filmului. Până la final însă, iubirea ei se dovedește reală și o exprimă deschis polițistului. Nu încearcă să-l seducă, să-l folosească ori să-l prindă în capcană. Personal, nu aș considera-o o femeie fatală.
- Ați spus la un moment dat că vă place să vă petreceți timpul cu soția dumneavoastră și că reușiți prin ea să cunoașteți mai bine femeile. V-a ajutat acest lucru în realizarea filmului?
- Nu prea sunt sigur că relația cu soția mea poate influența felul meu de a scrie povești de dragoste, dar „Decizia de a pleca” este, după „Old Boy” și „Lady Vengeance”, filmul cu cea mai puternică reprezentare feminină. Totuși, nu e vorba doar despre relația pe care o am cu soția (n.red. - Kim Eun-hee, scenaristă de televiziune), dar și despre faptul că între timp am făcut un copil (n.red. - See Woo, care e actriță), o fată pe care am văzut-o crescând și cu care am avut multe conversații pline de miez, iar asta cu siguranță m-a ajutat.
- Filmul dumneavoastră e 50% poveste de dragoste și 50% film polițist. Ce a primat, totuși?
- Eu aș spune că procentul e 100% în ambele cazuri. Cele două planuri se amestecă. Dacă te uiți dintr-un unghi pare thriller, dacă schimbi perspectiva e o poveste de dragoste. Însă dacă mă obligați să aleg un singur plan, atunci aleg love story-ul.
- Credeți că relațiile de dragoste și ură sunt esențiale?
- Depinde de situații. Sunt situații care necesită 100% iubire, 100% ură sau altele care permit coexistența simultană a iubirii și a urii. Depinde de caz. E foarte greu să găsești situații unde să fie sută la sută iubire pură sau sută la sută ură. Nici apa pe care o bem nu e sută la sută curată.
- De la „Lady Vengeance” și „Old Boy” încoace lumea s-a schimbat foarte mult. Aveți oare senzația că și sensibilitățile s-au schimbat? Țineți cont de asta când faceți un nou film?
- Nu știu. Nu că nu aș fi atent la ce se întâmplă în lume, dar intenția mea nu e să reflect ceea ce se întâmplă în jurul meu. Prefer să mă întorc la lucruri esențiale, la limbajul primar al cinemaului și să văd cum îl pot folosi pentru a ajunge la inima spectatorilor. Asta am încercat să fac. De fapt, acest film ar putea fi văzut ca unul care merge împotriva curentului actual, dar chiar și așa nu a fost ceva intenționat. Pur și simplu am ales forma cea mai potrivită și sinceră pentru povestea pe care doream să o spun.
- Ce părere aveți despre remake-urile americane după filmele dumneavoastră? Știm ce s-a întâmplat cu „Old Boy” (n.red. - Spike Lee a realizat un remake în 2013, cu Josh Brolin în rolul principal), așteptăm să se facă „Lady Vengeance” cu Charlize Theron. Vă pasă de ele?
- Nu îmi pasă, dacă nu mă obligă să le și regizez.
- Au fost oferte?
- Într-o fază foarte incipientă a discuției despre remake-ul la „Old Boy” mi s-a propus să regizez, dar am spus pe loc nu. Asta era imediat după premiera lui „Old Boy” de la Cannes, deci cu mult înainte ca Spike Lee să înceapă să lucreze la un remake. Am spus nu și asta a fost tot.
Oriunde ai trăi, ești capabil să înțelegi acest film
- Spuneați că filmul de gen e folosit pentru a vorbi despre societatea contemporană. Ce anume din societatea de azi vi se pare interesant pentru cinema?
- Nu poți evada din societatea contemporană atunci când faci cinema, dar filmul de față are mult mai puțin de-a face cu societatea de azi decât alte filme ale mele. El are calități care pot fi considerate universal valabile oriunde în lume și în orice epocă. Oriunde ai trăi ești capabil să înțelegi acest film, iar dacă va fi refăcut în altă țară, va fi cu atât mai ușor pentru spectator să nu perceapă unele elemente ca fiind nefamiliare, chiar dacă, peste câțiva ani, telefoanele mobile și alte gadgeturi vor fi demodate.
Publicul coreean e, firește, într-o poziție specială datorită limbii. Eroina vorbește foarte bine coreeană, dar o face într-o manieră deosebită, ceea ce o face și mai fermecătoare pentru un coreean. Publicul străin cred că înțelege ce se întâmplă, dar nu e aceleași lucru. Oricum, nu e o problemă esențială.
- Experiența pe care ați acumulat-o regizând miniserii (n.red. - „The Little Drummer Girl”, 2018 și „The Sympathizer”, în producție) v-a schimbat percepția asupra filmelor de lungmetraj?
- N-aș spune că m-au influențat foarte mult, mai degrabă lucrul la ele mi s-a părut că aduce cu lucrul la un film foarte lung. Însă acum, când mă gândesc, descopăr o mare diferență: la sfârșitul fiecărui episod trebuia să găsesc un cârlig. Aveam nevoie absolută de el ca să păstrez spectatorul curios. Când eram mic și mă uitam la seriale, eram mereu pe marginea scaunului, superentuziasmat de tensiunea de la final. Multă lume ar putea spune că e un truc ieftin, nu și pentru mine. În același timp, în seriale am putut explora protagonistul în profunzime și, de asemenea, am putut acorda grija cuvenită și personajelor secundare. Altfel, nu aș spune că există o diferență fundamentală între filme și seriale.
Fără un succes comercial nu va exista un nou proiect
- Cum vedeți industria coreeană de film azi?
- Nu e nicio îndoială că cinematografia coreeană a fost influențată de filmele europene, americane, chineze, japoneze ori hongkongeze. Cât despre specificul estetic al cinematografiei coreene, nu sunt în stare să generalizez, dar pot spune ce am observat. Cineaștii coreeni fac foarte bune filme de gen, dar filmele lor iau elemente și convenții din filmul de gen pe care le prelucrează, permițând spectatorilor să aibă o imagine a societății de azi, a existenței umane și a modului cum ne trăim viața. De pildă, dacă într-un thriller polițist poți găsi elemente de umor și ironie, filmul se poate sfârși într-un mod foarte emoționant. E un amestec foarte plăcut de elemente.
- Cât de importantă e popularitatea pentru dumneavoastră? Vă doriți mai mult să fiți un cineast popular sau să vă exprimați într-un mod cât mai apropiat de ființa dumneavoastră intimă?
- Mă interesează să fac filme interesante pentru public și care să fie văzute și plăcute de cât mai multă lume. Nu mă interesează atât de mult să mă exprim pe mine însumi, nu ăsta e obiectivul meu. De obicei, filmele mele nu sunt nici filme cu buget redus, nici blockbustere, dar totuși costă mult și sunt nevoit să iau în calcul și aspectul comercial. Fără un succes comercial nu va exista un nou proiect, așa că trebuie să fiu foarte atent cu asta.
Foto: Hepta/ Regizorul, încadrat de protagoniștii filmului
