CORESPONDENȚĂ DE LA CANNES 2022: Un documentar extraordinar despre lupta pentru viață a ucrainenilor în Mariupolul acestor zile
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Prezentat postum vineri la Festivalul de la Cannes documentarul lui Mantas Kvedaravičius „Mariupolis 2” nu e doar o mărturie impresionantă despre viața oamenilor obișnuiți din orașul ucrainean Mariupol, dar și o meditație filosofică despre ce ne determină să luptăm pentru viață.
Prin definiție, cinemaul – chiar și documentarul- vorbește despre realitate postfactum. Există un timp în care filmezi (mai lung sau mai scurt), altul în care montezi, iar până termini filmul între tine și evenimente se stabilește o distanță care nu e doar temporală.
La masa de montaj, evenimentele se leagă și se filtrează după o logică ce uneori pare să se scrie singură și pe care o descoperi revăzând materialul, căutând firul care să lege povestea, înțelegând tot mai bine intuițiile care te-au împins să filmezi anumite lucruri.
„Mariupolis 2” e un caz special. Autorul lui a murit la câteva zile după ce a filmat ce vedem azi pe ecran și nu a apucat să treacă prin procesul de interpretare a materialului.
Tragedia regizorului care a fost ucis documentând lupta pentru viață din Mariupol e resimțită cu atât mai puternic cu cât războiul din Ucraina e în plină desfășurare. Aproape că vedem în timp real viața oamenilor ascunși în biserica baptistă din cărămidă, care așteaptă nu se știe ce în vreme ce mai aproape sau mai departe se aud obuze și împușcături.
Lituanianul Mantas Kvedaravičius a filmat aproape toată luna martie 2022 într-un adăpost din Mariupol, improvizat într-o biserică baptistă, unde se refugiaseră bătrâni, femei și copii. Într-o incursiune prin oraș a fost răpit de soldați ruși și împușcat (la 2 aprilie 2022, se pare.).
Logodnica lui, Hanna Bilobrova (foto), care era cu el în Mariupol, i-a scos cadavrul și materialul filmat din Ucraina, punându-și și ea viața în pericol. Le-a dus în Lituania (trecând prin Rusia), unde a montat împreună cu editorul documentarului „Mariupolis” (2016), filmat de Kvedaravičius în 2014-2015 (și despre care „Libertatea” a scris aici).
„Mariupolis 2” (coproducție între Lituania, Franța și Germania) a fost introdus în ultimul moment în Selecția Oficială și a avut premiera la Cannes în subsecțiunea necompetitivă Séances spéciales (Proiecții speciale), în prezența Hannei Bilobrova și a altor membri ai echipei.
E atât de pe bune tot ce vezi în el, încât multă vreme de acum înainte orice film de ficțiune despre război va mirosi a mucava. Dacă documentarul din 2016 trăda un migălos proces de montaj, „Mariupolis 2” continuă într-un fel să se monteze singur în spectator, cu ajutorul acestuia. E greu de exprimat sentimentul timpului pe care îl dă și care e creat și de imagini, și de montaj (Hanna Bilobrova are credit de co-regizor pe genericul final.).
Cum oamenii stăteau în acea biserică tot timpul, Kvedaravičius a filmat mai ales în interior sau de la geamurile bisericii, iar montajul te face să înțelegi atât locul și vecinătățile – după unghiurile de filmare, cât și faptul că timpul nu curge după rațiuni comprehensibile.
De pe un geam se vede o casă roz cu un aparat de aer condiționat. O ghenă verde. Un câine oploșit pe lângă oameni. Uneori se aud gângurind turturele. Decupaje dintr-o existență obișnuită în alt context, dar sunt atâtea lucuri care indică o altă lume, printre care ruinele caselor de vizavi distruse de suflul unei bombe sau două cadavre bărbătești dintr-o curte unde oamenii se duc să ia un generator electric.
Oamenii ies din biserică doar pentru necesități fiziologice ori să fumeze ori să măture molozul din curte ori să facă focul sub cazanul cu ciorbă. Două femei la o țigară: „Abia am apucat să fac pipi, că au început bombele”, spune cea mai tânără, cu glasul tremurând. „Măcar azi e vreme frumoasă”, zice cealaltă.
Ce poți spune când viața obișnuită a fost aruncată peste noapte în haos și n-ai nicio garanție că mâine vei mai fi în viață? Conștientizezi asta sau intri pe pilot automat, căutând să te agăți de rutină ca de o cârjă? Imaginile cu femei în vârstă mergând ca-n transă, abia ținându-se pe picioare, când li se spune că biserica nu-i mai poate ține și să se ducă în altă parte, sunt poate cele mai dureroase.
Un cuplu de porumbei – unul alb, celălalt negru tot vin în curtea bisericii, iar oamenii le dau de mâncare. Nu departe de ghenele de gunoi revărsat e un mormânt proaspăt cu flori deasupra. Vecinul de vizavi, a cărui casă e una cu pământul, spune că a crescut 300 de porumbei și că i-au mai rămas 20. Uneori, când bombele se aud mai aproape, unii oameni fug înapoi în biserică, dar alții nici nu mai clipesc.
De mai multe ori pe zi oamenii se roagă. „Mulțumim lui Dumnezeu că am avut o noapte liniștită, că am supraviețuit zilei de ieri, că avem azi ce mânca”, spune preotul. „Dumnezeu nu i-a protejat pe cei care nu s-au rugat, de aceea au murit”, zice cineva.
Când bate vântul, jaluzele verticale dintr-un birou de la etaj, rupte de suflul exploziilor, se lovesc una de alta clămpănind. E altfel de zgomot față de acompaniamentul aproape constant al bubuiturilor.
Într-o zi, cineva spune că rușii au minat strada. Kvedaravičius înaintează câțiva pași spre poartă, dar se oprește. Îi simțim prudența.
„Mariupolis 2” nu vorbește azi doar despre cei din fața aparatului de filmat, ci și despre autorul lui. Nu există cadru aproape la care să nu te gândești la bărbatul a cărui voce calmă și fermă o auzi de câteva ori, dar pe care nu-l vezi. Deși filmul nu e despre el, Kvedaravičius e prezent permanent, îl simți mai ales în cadrele nepregătite, mișcate, când nu e regizor, ci un om care se ascunde la fel ca ceilalți.
Prezența lui e puternică mai ales când filmează în cadre lungi orașul de la înălțimea bisericii. În zare pare să se vadă Combinatul Azovstal, pe care îl surprinde la apus ori la răsărit, în imagini de o frumusețe dureroasă (soarele văzut printre coloane de fum), a căror durată parcă preia aproape în timp real și gândurile cineastului. Ce se întâmplă acolo departe, cât va mai dura acest prăpăd, ce se va întâmpla cu orașul, cu noi? Durata acestor scene e un comentariu în sine. Nu întâmplător, în montaj ponderea scenelor cu oameni și a celor cu peisajul postapocaliptic din jur e aproape egală.
„Știți ce e extraordinar la Mariupol? Nici unul dintre locuitori nu s-a temut de moarte, nici când era prezentă. Moartea era acolo și nimeni nu dorea să moară aiurea. Oamenii se ajutau punându-și propria viață în pericol. Fumau și povesteau afară, în ciuda bombelor. Nu mai erau bani și viața devenise prea scurtă pentru a fi rememorată, dar erau mulțumiți cu ce aveau. Nu mai existau nici trecut, nici viitor, nici judecăți de valoare, nici lucruri sugerate. Era raiul dinăuntrul iadului, aripile delicate ale fluturelui bătând tot mai aproape una de alta, mirosul morții în cea mai frustă dimensiune a lui. Era bătaia de inimă a vieții”, scria Mantas Kvedaravičius în timpul filmărilor. În citatul care ne-a fost pus la dispoziție de festival, nu știu dacă producătorii filmului au pus verbele la trecut sau așa le-a scris lituanianul.
De formație antropolog, Mantas Kvedaravičius știa că moartea face parte din viață, dar era interesat de viață. Documentând pentru restul lumii existența locuitorilor din Mariupol a încercat să înțeleagă ce înseamnă de fapt să fii viu - dincolo de respirație și bătăile inimii. Cum funcționează instinctul de supraviețuire, acel motoraș discret care ne face să luptăm pentru viață?
În timpul filmului ai de câteva ori sentimentul că intuiești răspunsul, dar e probabil greu să înțelegi atâta timp cât ești viu, atâta timp cât ești înăuntrul pielii.
Industria de film ucraineană nu stă pe loc
După cele scrise mai sus, faptul că există un interes pentru cinema într-o țară în război sună puțin neverosimil. Dar e adevărat. Membri ai industriei ucrainiene de film sunt prezenți la Cannes cu proiecte care nu au neapărat legătură cu războiul, încercând să asigure un punct de plecare atunci când războiul se va încheia.
„Când vom câștiga, căci vom câștiga cu siguranță, vom avea probleme economice imense. Nu vor fi bani pentru filme, nu vor fi bani pentru cultură, așa că trebuie să ținem legătura cu fondurile de cinema și să venim cu mai multe inițiative”, a declarat pentru publicația „Variety” Natalie Movșovici, director de programe cinematografice la Institutul Ucrainean. Ea a mai spus că în Ucraina nu poate exista un Noul Val Românesc pentru că fiecare are un stil diferit.
De pildă, Oleh Sentsov e în dezvoltare cu primul său film de limbă engleză, „Shining World”, o poveste despre o mamă și fiul ei în America anilor 60. Producătorul lui ar fi dorit ca filmările să aibă loc în această toamnă, dar Sentsov, care e cu arma în mână din primele zile ale războiului, a spus că nu are de gând să filmeze până nu iese Ucraina victorioasă din război.
Alt proiect, „Lucky Girl”, de Marisia Nikitiuk, prezentat la Cannes cu scopul de a atrage finanțări, vorbește despre o vedetă de televiziune a cărei viață fericită e dată peste cap când află că are cancer.
Cineaștilor ucrainieni festivalul le-a organizat un program Focus Ukraine (21-22 mai) în cadrul pieței de film (Marché du Film), ocazie în plus ca presa anglo-saxonă de cinema să vorbească despre cinematografia ucraineană. Aflăm astfel din „Variety” că Agenția Ucraineană de Film împreună cu Ministerul Culturii și cu Ministerul Afacerilor Externe din Ucraina lucrează la o variantă care să le permită cineaștilor ucrainieni care nu pot filma în țară să lucreze peste granițe.
Ucrainienii prezenți la Cannes sunt însă reticenți la ideea festivalului de a selecționa filmul rusului Kiril Serebrennikov, „Ceaikovski s Wife”, în Competiție. „Nu este etic să aduci pe covorul roșu un film finanțat de un oligarh (n.r. - Roman Abramovich) în timp de război”, a declarat pentru „Variety” producătorul lui Oleh Sentsov, Denis Ivanov.
La conferința de presă de la Cannes, Serebrennikov a răspuns acuzațiilor că a fost finanțat de fondul lui Abramovich, Kinoprime, spunând că Abramovich „susține arta modernă” și că „fără el nu ar fi existat cinema de autor” în Rusia. Kinoprime a finanțat și „Febra lui Petrov”, precedentul film al lui Serebrennikov prezentat anul trecut în Competiție la Cannes. Aflat pentru mai mulți ani în arest la domiciliu, Serebrennikov se află acum în Germania.
La rândul lui, Serebrennikov și-a declarat la Cannes dezaprobarea față de ideea de boicot asupra culturii ruse: „Cultura rusă vorbește despre fragilitatea vieții, despre oameni oprimați, care luptă pentru adevăr și dreptate. Asta e adevărata cultură. Nu cultura ideologică. Nu propaganda.”
O altă personalitate prezentă în presă în aceste zile e producătorul ucrainean Alexander Rodnianski, care a locuit 30 de ani în Rusia, fiind lansat și peste Ocean. Rodnianski a părăsit și el Moscova după ce ministrul de Interne a dat ordin să fie tras pe linie moartă. (Libertatea a scris aici).
La Cannes, Rodnianski a declarat că își închide afacerile din Rusia. „Nu vreau să fiu plătitor de taxe pentru că să contribui azi la economia Rusiei înseamnă să alimentezi mașina de război”, a declarat el pentru „Variety”. Prin compania sa din Los Angeles, AR Content, Rodnianski lucrează la mai multe proiecte, printre care primul film de limbă engleză al rusului Andrei Zviaghințev, noul film al lui Kantemir Balagov (plecat și el din Rusia), dar și un serial despre ascensiunea lui Putin.
„All the Kremlin s Men”, anunțat ca un „House of Cards” rusesc, pleacă de la bestseller-ul jurnalistului rus Mihail Zigar, fost redactor-șef al postului independent TV Rain (închis de autoritățile ruse la începutul războiului din Ucraina). Cartea folosea interviuri cu apropiații lui Putin, iar serialul va arăta cum un simplu KGB-ist, odată ajuns în vârf, e tot mai acaparat de teoriile conspirației alimentate de anturaj și hrănite de teama sa profundă față de valorile occidentale, scrie „Variety”.
FOTO: Foto: Festivalul de film de la Cannes
