Un film emoționant al unui mare cineast a intrat în sălile din România. „The Fabelmans”, de Steven Spielberg, ne învață cum să ne împăcăm cu părinții
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Va împlini 76 de ani pe 18 decembrie. A făcut 33 de filme. Abia în acesta s-a decis să facă ceva complet diferit.
Cuprins:
„Fabelman: Povestea unei vieți aparte” / „The Fabelmans” (în România din 25 noiembrie) nu e doar despre cum s-a născut în Steven Spielberg pasiunea pentru cinema, ci mai ales despre secretul de familie pe care, cum spunea recent în interviul pentru The New York Times, nu l-ar fi mărturisit nici într-o carte de memorii.
Cum ajungi să dai credit părinților tăi, limitărilor lor și cum ajungi să faci un film despre asta?
Nu a mers la psiholog
Pandemia a reașezat lucrurile după importanță și, în lungile plimbări cu mașina pentru că nu putea lucra, Spielberg a avut timp să mediteze la proiectele pe care ar fi regretat să nu le facă. (Mulți cineaști au fost ghidați de pandemie spre proiecte foarte personale și, oricum, nu doar pe artiști i-a apropiat pandemia de ei înșiși.).
Spre deosebire de mulți colegi, Spielberg nu a fost niciodată la psiholog pentru că, după cum spunea în interviul de mai sus: „Filmele, relația mea cu Kate (n.red. Kate Capshaw, soția), cu copiii, prietenii apropiați și poveștile pe care aleg să le spun au fost probabil mai terapeutice decât ar fi reușit orice terapie freudiană sau junghiană.”
Cele 33 de filme pe care le-a regizat începând cu „Duel” (1971), atât de diverse, păstrează detalii personale ascunse, dar de-abia la 75 de ani (va împlini 76 în 18 decembrie) cineastul a hotărât să facă un film despre propria persoană.
„Cu cât negam mai mult că vreau să fac un film despre mine, cu atât mai mult mă întrebam de ce mă bântuie atât de mult”, mărturisește el în interviul pentru Time, cunoscuta publicație punându-l pe coperta ultimei ediții. (Ambele interviuri sunt semnate de apreciații critici de film A.O. Scott și Stephanie Zacharek, semn că presa americană a simțit importanța momentului.)
La coadă la farmacie
„The Fabelmans” nu e, așa cum s-ar putea crede, filmul generic pe care un cineast respectat, ajuns la o anumită vârstă, îl face ca o încununare a carierei și poate și ca o reglare de conturi cu ce a rămas nerezolvat din viață. Mai degrabă e nevoia de a se elibera de un secret sau, mai bine zis, de o traumă – că nu degeaba îl bântuia.
E fascinant cum lucrează psihicul uman. Iată un exemplu personal: am realizat recent că de fiecare dată când merg la farmacie, repet de mai multe ori în cap, cât stau la coadă, numele medicamentului pe care vreau să-l iau și de cele mai multe ori îl uit la ghișeu.
Știu de ce: în copilărie am mers cu mama să luăm Clorocalcin (tata nu mai trăia), am vrut să cer eu, am tot repetat Clorocalcin, Clorocalcin în cap, dar l-am uitat exact când să-l cer, iar mama m-a repezit și mi-a fost foarte rușine. Prin urmare, 40 de ani mai târziu încă refac scenariul (poate pentru că mă aștept la același rezultat).
Asta e o întâmplare benignă, dar una care a continuat să lucreze. Mă întreb ce ecou pot avea amintiri mult mai potențial traumatizante, cum ar fi doliul ori separarea părinților. Nu poți să nu te întrebi dacă punctul de plecare al filmului „E.T. The Extra-Terrestrial” (1982) n-a fost cumva autobiografic, dar tot ce se știa până azi era că părinții lui Spielberg divorțaseră când el avea 20 de ani (în 1966).
Să descoperi că mama ta e îndrăgostită de cine nu trebuie
„The Fabelmans” te face să-l înțelegi pe Spielberg mai bine decât ar fi făcut-o o carte de memorii, unde cineastul nu s-ar fi putut exprima mai bine decât prin imagini. Când avea 16 ani, Spielberg a descoperit că mama sa, care era artista familiei și de care era foarte legat, era îndrăgostită de un prieten de familie.
Descoperirea a fost făcută de Spielberg urmărind rolele pe care le filmase într-o excursie cu familia și cu respectivul prieten. Descoperirea pe care Sammy (alter ego-ul interpretat de Gabriel LaBelle) o face montând filmul amintește de momentul când eroul din „Blow-up” (de Michelangelo Antonioni, 1966) descoperă crima din parc mărind fotografiile, dar Spielberg spune azi că lucrurile chiar așa au stat.
Fiul i-a promis mamei că nu va spune nimănui ce a descoperit și a fost atât de cuminte, încât nu a făcut filmul până când ambii părinții nu s-au dus. (Mama lui, Leah, a murit în 2017, iar tatăl, Arnold, în 2020). Probabil că nici nu a putut conștientiza cât de profund a perceput trădarea mamei al cărei secret s-a oferit singur să-l păstreze și de care a rămas apropiat toată viața.
Pasiunea născută odată cu primul film văzut cu părinții la cinema, în 1952 („The Greatest Show on Earth”, de Cecil B. DeMille), pasiune care l-a făcut să înceapă să filmeze cu aviditate home movies și apoi westernuri și filme de război cu colegii cercetași, nu doar că i-a hrănit creativitatea, dar l-a ajutat în viața reală.
Pentru Spielberg, cinemaul a fost literalmente mijlocul prin care a înțeles realitatea. Rememorând pentru Time descoperirea de la 16 ani, el spune: „A fost ciudat că nu am crezut ce vedeam cu ochii mei, am crezut doar ce îmi spunea filmul.”
Mai târziu, când tatăl (inginer electronist) s-a mutat cu serviciul la General Electric și familia a lăsat Arizona pentru California, faptul că știa să filmeze i-a dat un ascendent moral în fața bullyingului antisemit cu care s-a confruntat la liceu - altă sursă de traumă de care s-a eliberat făcând filme și de care tot recent (2021) s-a eliberat în remake-ul la „West Side Story”.
Una din scenele-cheie din „The Fabelmans” (pe lângă cea a descoperirii cinemaului și cea a descoperirii relației extraconjugale a mamei) e descoperirea propriei puteri de a influența prin cinema sentimentele celorlalți (și de a-i face eventual mai buni.).
Când infatuatul Logan, cel mai frumos băiat din liceu, se vede ironizat pe ecran de imaginile din competițiile sportive de pe plajă, care îl arătau de fapt așa cum era - frumos și superficial, se produce un declic. Logan se vede în oglindă și nu se place.
Cinefilii se pot gândi aici și la manipularea pe care o poate realiza cinemaul și poate chiar și la filmul de propagandă nazistă al lui Leni Riefenstahl, „Olympia” (1938), filmat în timpul Jocurilor Olimpice de la Berlin din 1936. Probabil că Spielberg nu știa pe atunci filmul lui Riefenstahl, dar momentul când a perceput forța imaginilor în mișcare asupra spectatorilor a fost pentru el schimbător de soartă.
Așa că azi, văzând „The Fabelmans”, nu mai pare ciudat că în „E.T.” mama e cea care rămâne alături de copii, și nici că ea e interpretată de o actriță luminoasă și blondă (Dee Wallace) la fel ca mama reală. Blondă și luminoasă e și Kate Capshaw, cu care Spielberg e căsătorit de 31 de ani și cu care Michelle Williams (interpreta mamei din „The Fabelmans”) seamănă atât de bine.
Rezistența despre care vorbea Spielberg referindu-se la dificultatea de a face un film despre descoperirea iubirii mamei pentru alt bărbat nu avea probabil legătură, așa cum spunea el, cu faptul că părinții lui erau sau nu în viață, ci cu propria capacitate de a înțelege că în adâncul ființei sale cinemaul și imaginea mamei au fost mereu legate.
Această descoperire târzie, adusă de înțelepciunea unei vieți și cariere în care, după cum i-a spus mama odată, a ascuns adesea secretul în metafore, face din „The Fabelmans” poate cel mai important film al său.
În orice caz, e filmul care unește cele două mari iubiri care l-au făcut să fie ceea ce e. Dacă tatăl său (interpretat pe ecran de Paul Dano) i-a pus aparatul de filmat în mână, mama a fost cea care l-a încurajat când tatăl îi spunea să lase hobby-ul și să se apuce de o meserie serioasă.
Imaginile mamei lăcrimând la vederea filmelor lui Sammy (Michelle Williams are o sensibilitate infinită) transmit spectatorului o emoție cu atât mai intensă cu cât știe că e vorba de amintiri reale. Contactul nostru cu sufletul lui Spielberg e direct și intens.
Relatările din presă ale lui Seth Rogen (interpretul prietenului pentru care mama îl lasă pe tată) despre cât de eficient, de „inuman”, spune el, lucrează Spielberg pe platou - faptul că ia decizii (lumina, mișcările actorilor șamd) într-o secundă când alți regizori pierd ore întregi sau că nu repetă cu actorii completează acest film al începuturilor în cinema, făcându-ne și mai mult să credem că acest om care n-a mers niciodată la o școală de film are filmul în sânge. Probabil că, oricum i s-ar fi răsucit destinul, Spielberg tot la cinema ar fi ajuns.
Credit pentru părinți
El reușește să închidă o traumă cu infinită delicatețe, dând credit fiecăruia dintre părinți și acceptând că limitările lor erau cea mai bună decizie în situația dată.
Faptul că în altă scenă-cheie, fratele bunicii (mereu fermecătorul Judd Hirsch) îi predă lui Sammy, cu forța unui erou civilizator, un adevăr de care orice adolescent are nevoie - să creadă în talentul lui indiferent ce zice familia - echilibrează talgerele.
Ajutat la scenariu de Tony Kushner, care a adus o privire detașată într-o poveste atât de intimă, Spielberg reușește echilibrul perfect între propriul adevăr și adevărul celorlalți, demonstrându-și în primul rând lui că poate emoționa chiar dacă îi e jenă să se expună.
Trailer:
Crisiana 28.11.2022, 04:02
Frumoasa prezentare a filmului si a autorului lui! Multuesc.Il voi viziona sigur.