Două filme de Cannes pe care să nu le ratezi la București
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Câștigătorul Palme d'Or și filmul care a primit Premiul pentru scenariu la Cannes 2021 se află printre recomandările criticului Iulia Blaga la festivalul care aduce anual filmele de la Cannes la București. Documentarul ucraineanului Serghei Loznița prezintă, în imagini de arhivă, funeraliile liderului sovietic Iosif Stalin, reamintind de cultul personalității, dar și de milioanele de victime din timpul regimului său.
Cuprins:
- Lista este deschisă de câștigătorul Palme d'Or
- Un personaj ca un metal dur, rezistent la coroziune
- Carcasa horror ambalează un amalgam de emoții și vulnerabilitate
- „Drive My Car”, o adaptare după Haruki Murakami
- Un film cât o călătorie spre adevărurile dureroase
- „State Funeral” sau cultul personalității unuia dintre cei mai mari criminali din istorie
- Lacrimi și butaforie la dispariția lui Stalin
- Ce români au fost la Moscova pentru a-l duce pe ultimul drum pe liderul sovietic
- Loznița s-a inspirat din „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”
Criticul de film Iulia Blaga recomandă trei producții cinematografice care vor fi proiectate în cadrul Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest 2021. Evenimentul se va desfășura în perioada 22-31 octombrie și va fi găzduit de mai multe spații din București: Cinema Elvire Popesco, Cinema Muzeul Țăranului, Sala Auditorium a Muzeului Național de Artă al României, Cinemateca Union și Grădina Verona. De asemenea, filmele vor putea fi urmărite și online, pe platforma Orange TV Go.
Cinematografele funcționează la capacitate de 50%, iar accesul se face pe baza certificatului verde, care atestă imunizarea împotriva COVID, trecerea prin boală sau un test negativ.
Lista este deschisă de câștigătorul Palme d'Or
Cel mai așteptat film din selecția Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest este, desigur, „Titane”, de Julia Ducournau, câștigătorul marelui trofeu în acest an. Nerăbdarea de a vedea acest film controversat, semnat de o regizoare care nu se număra printre favoriți, este stimulată de un trailer care nu spune nimic, așa cum remarcă cinefilii pe YouTube.
Anunțată de Independența Film pentru noiembrie, lansarea „Titane” în sălile de cinema din România a fost amânată pentru 3 decembrie 2021, din cauza pandemiei. Chiar și așa, nici această dată nu este încă sigură.
Un personaj ca un metal dur, rezistent la coroziune
Filmul Juliei Ducournau face apel la mitologia greacă, în care Titanii – șase fii și șase fiice – s-au născut din împreunarea lui Uranus (reprezentând cerul) cu Gaia (pământul). În film, titanul devine o metaforă, pe care franțuzoaica în vârstă de 37 de ani o folosește pentru a defini un tip aparte de feminitate. Regizoarea consideră feminitatea ceva fluid, iar asta se răsfrânge asupra poveștii și asupra stilului filmului.
Eroina este o tânără pe nume Alexia (Agathe Rouselle), căreia i se implantează o bucată de titan în cap, după ce suferă un accident auto provocat de tatăl ei când era o copilă. Fata a crescut ignorată de tată, tânjind mereu după afecțiunea lui, și în timp dezvoltă o pasiune erotică pentru mașini. Ajunge să-și câștige existența ca dansatoare erotică în car show-uri și duce o viață secretă de ucigaș în serie, omorând bărbați și femei deopotrivă.
Când are deja prea multe scalpuri în bandulieră și poliția intră în alertă, Alexia se refugiază într-o altă identitate: băiatul dispărut în copilărie al unui pompier (Vincent Lindon). Bărbatul este un singuratic și își ascunde rana sub vesta de salvator. Nu e nici tânăr și nici fericit, așa că își alimentează masculinitatea și forța cu steroizi.
Carcasa horror ambalează un amalgam de emoții și vulnerabilitate
Filmul îi cere privitorului să accepte mai multe convenții, fără să le chestioneze prea mult. Întâi, pompierul nu-și dă seama că Alexia nu e fiul lui demult pierdut. Apoi, eroina este lăsată gravidă de o mașină. Și cea mai mare problemă a ei nu e să fie credibilă în postura de băiat, ci să-și ascundă burta crescândă.
Știu că rândurile de mai sus pendulează între ridicol și horror. Așa mi s-au părut și mie citind cronicile înainte de a vedea filmul la Cannes. Dar ulterior am înțeles că ce i-a ieșit nesperat de bine lui Ducournau a fost să conceapă horror-ul ca pe o carcasă. Nu-mi dau seama cât a fost plănuit și cât stare de grație, dar lucrurile se leagă și pe orizontală, și pe verticală. Iar în spatele acestei carcase de duritate și violență e carne moale. Filmul e intens și visceral, dar cu multă senzitivitate în adânc.
Aceasta este, probabil, feminitatea de care vorbește regizoarea: un amestec de duritate și blândețe.
Eroina deghizată în băiat învață să-și accepte feminitatea. E interesant cum, dramaturgic și stilistic, filmul trece treptat de la întuneric (ecranizat prin scene horror, cu sex și violență) la lumină (acceptarea vulnerabilității).
„Drive My Car”, o adaptare după Haruki Murakami
„Drive My Car”, de Ryusuke Hamaguchi, a fost distins cu Premiul pentru scenariu la Cannes 2021 și nu are încă distribuție în România. Așadar, cu atât mai mult trebuie văzut unde și când se poate. La 42 de ani, Hamaguchi este deja un regizor consacrat și a avut un an foarte bun, după ce filmul său „Wheel of Fortune and Fantasy” a luat Ursul de Argint la Berlinala 2021.
Adaptând o nuvelă de Haruki Murakami, „Drive My Car” se construiește lent, pe o dramaturgie relativ simplă, ce acumulează mult pe dedesubt. Invariabil, trimite la altă adaptare reușită după Murakami, „Burning”, regizat de Lee Chang-dong, care e unul dintre cele mai bune filme din 2018. E încă o dovadă că atunci când adaptezi un text cristalin e nevoie ca, mai mult decât să ilustrezi cuvintele cu mijloace cinematografice, să scoți în evidență ce se află printre rânduri.
Un film cât o călătorie spre adevărurile dureroase
Conceput ca o melodramă desfășurată pe structura unui fel de road movie, „Drive My Car” urmărește un regizor de teatru care își pierde soția, care lasă în urmă un secret. După doi ani, bărbatul merge la Hiroshima să monteze „Unchiul Vanea”. Obligat de conducerea teatrului să accepte un șofer pentru superbul lui Saab 900, pe care îi plăcea atât de mult să-l conducă, regizorul e nemulțumit de postura de pasager, dar încet, încet se apropie de tânăra șoferiță, care e la fel de interiorizată și marcată de viață ca el.
Numai un Saab 900 s-ar fi potrivit cu acest film elegant, lung și tihnit, în care emoțiile profunde răzbesc la suprafață prin ecouri, niciodată prin gesturi extravagante. Viața nu pare aici o colecție de puncte, ci un fluviu care colectează aluviunile fiecărei zile, toate cuvintele și toate gândurile, pe care le poartă încet spre o concluzie pe care n-o vom afla cât suntem în plină curgere.
„State Funeral” sau cultul personalității unuia dintre cei mai mari criminali din istorie
„State Funeral” este inclus într-un grupaj de trei documentare semnate de Serghei Loznița, alături de „Austerlitz” și „Babi Yar. Context”. „Austerlitz” a rulat în România în 2017, iar despre reușitul „Babi Yar. Context” am scris după Cannes, când am publicat interviul acordat de Loznița cotidianului Libertatea.
La fel ca celelalte două filme, „State Funeral” e un documentar found footage, care asamblează fără niciun fel de comentariu imagini filmate în cele trei zile cât cadavrul îmbălsămat al lui Stalin, decedat în 5 martie 1953, a fost expus la Casa Sindicatelor din Moscova. După ce a fost vizitat de zeci de mii de oameni, a fost depus în Mausoleul lui Lenin din Piața Roșie.
Lacrimi și butaforie la dispariția lui Stalin
„State Funeral” nu e un film despre Stalin, ci despre cultul personalității lui, care a culminat cu un mare show, regizat la perfecție. Cadavrul e expus în penumbră, printre brocarturi roșii, plante exotice și flori. În dreapta lui, o orchestră și un cor interpretează live bucăți simfonice funerare, în vreme ce oamenii trec plângând prin prin fața sicriului. Fiecare privește din mers, în același punct din afara cadrului, unde se află sicriul lui Stalin. Chiar și ofițerii plâng, iar oficialii statului comunist se opresc câteva clipe în fața catafalcului.
Nu vedem cadavrul liderului sovietic de prea multe ori. Nu el contează pentru Loznița, ci miile de fețe înlăcrimate, prăbușite în durere, părăsite de „tătuc”, care caută sprijinul în fața sicriului sau în piețe. Caută ceva de care să se agațe în difuzoarele care transmit non-stop cuvântări, poezii și texte despre Stalin, care „va rămâne în inimile noastre cât timp va curge sânge în vene”.
Vorbesc Malenkov, Molotov și Beria – greii Uniunii Sovietice, care se luptau atunci pentru putere. La final, Loznița inserează un carton cu numărul victimelor lui Stalin: 27 de milioane de cetățeni sovietici executați, deportați, trimiși în pușcării sau în Gulag, și 15 milioane de oameni morți prin înfometare.
Și din celelalte documentare din trilogia lui Loznița se vede interesul regizorului ucrainean pentru istoria ridicată pe spinările anonime a milioane de oameni, însă lasă interpretările la latitudinea privitorului.
Ce români au fost la Moscova pentru a-l duce pe ultimul drum pe liderul sovietic
Printre delegațiile venite să-i aducă un ultim omagiu lui Stalin s-a aflat și cea a României. A fost filmată, împreună cu alte delegații oficiale, la sosirea pe aeroport și apoi la Casa Sindicatelor din Moscova. Scena de la Casa Sindicatelor e puțin mai lungă și pentru noi e aproape un film în sine.
Liderul român Gheorghe Gheorghiu-Dej și Iosif Chișinevschi, secretar cu propaganda și cultura, erau urmați de fostul premier Petru Groza și de Mihail Sadoveanu. Marele scriitor mergea cu mâinile în buzunare. Nicolae Ceaușescu e singurul în uniformă militară și face figură separată. Pare să mimeze tristețea, deși se uită cu curiozitate la ce se întâmplă.
Loznița s-a inspirat din „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”
În „State Funeral”, pe care l-a făcut în 2019, Loznița s-a inspirat, se vede asta, din „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” (2010), de Andrei Ujică. Nu e exclus să fi făcut o reverență acestui film, insistând puțin pe figura lui Ceaușescu. Dar această punte cinematografică, care e interesantă în sine, face ca istoria să devină și mai intrigantă. Ar fi fost altul cursul istoriei dacă Ceaușescu n-ar fi făcut parte din delegația de la înmormântarea lui Stalin? Rămânem cu această întrebare.
Cine nu prinde filmul în Festival îl poate închiria. Pe Vimeo, costă doar cinci dolari. Are și avantaje vizionarea pe Internet: de pildă, îți dă posibilitatea să dai stop pe imaginea lui Ceaușescu din fața catafalcului lui Stalin și să încerci să pătrunzi nu doar în culisele istoriei, ci și în subconștientul ei, acolo unde se răsucesc marile ape și acolo unde comunică trecutul, prezentul și viitorul.
Filmul e disponibil în cadrul festivalului pe Orange TV Go, unde va fi arătat împreună cu celelalte două documentare ale lui Loznița.
Aici găsiți mai multe informații despre Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest.
![Aici se duc banii din televiziune! Intrați în vila de lux cu 7 camere a familiei Fodor: Au un măslin uriaș în curte și bucătărie de 22 mp [30 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/p_Wk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL2U4bU1CcVB3RzU2S2txdDk1ck1xVmdoQ05RTzgxYTg5U2sxemUwWE4uanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
![Raiul pe pământ! Cum arată casa cu 5 camere a Mirelei Vaida: Living cu perete de sticlă spre pădure și piscină de 30.000 € [27 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/zgXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlLzlocWV1SVFQTU5YSGFPdVJ5dEhmRnhFdU5tZWk1cmNRUWR1YzZzYlcuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
