Sunt în stare de război cu amanta soțului meu

Am aflat, mai întâi de la diferite persoane, unele chiar din anturajul bărbatului meu, că sunt o soție înșelată și că Paul și această Lăcrămioara se întâlnesc în diferite locuri din oraș, între care și un hotel de mâna a doua. Trebuie să ai mare ghinion ca să te vadă cu amanta la hotel cineva care te cunoaște…

Am verificat, înaintând oarece șpagă, registrele hotelului și informația s-a confirmat. La hotel, în ziua de azi, nu te poți caza dacă nu prezinți documentul de identitate și dacă nu completezi un formular amănunțit. Cei doi fuseseră acolo de mai multe ori. Individa se numește Lăcrămioara M. (nu-i dau numele de familie în revistă), are treizeci și trei de ani și e născută la Giurgiu.

Paul, bărbatul meu, nu e la prima aventură extraconjugală, a mai călcat strâmb o dată, dar atunci a fost ceva de scurtă durată (într-o delegație), ceva întâmplător, nu a avut o relație propriu-zisă. Despre această primă faptă adulterină a lui Paul – pe care eu n-am dramatizat-o și n-am comentat-o în niciun fel, nici nu i-am zis că știu despre ea – am aflat tot de la „discreții” lui colegi. Uneori, dacă ai colegi, nu-ți mai trebuie dușmani. Am considerat escapada din delegație un accident, gândindu-mă că bărbații însurați pot avea astfel de scăpări. Dar acum e ceva serios…

După ce mi s-a spus în mai multe rânduri că Paul are o amantă, am fost foarte curioasă s-o văd. Mă întrebam: „Oare e mai frumoasă decât mine?

Mai rasată? Mai elegantă? Mai sexy?” știam deja când soțul meu are „program de serviciu prelungit”. Așa mă mințea el, că lunea și joia trebuie să lucreze până seara târziu, dar unul dintre colegii grijulii ai lui Paul, dintre cei pe care i-am pomenit anterior, un tip care îmi face curte și vrea să-mi câștige bunăvoința, mi-a zis că nu-i adevărat. Lunea și joia, ca și în celelalte zile lucrătoare, Paul are program normal, termină serviciul la ora șaisprezece. Am hotărât ca, într-una dintre aceste zile „cu program prelungit”, să-l pândesc când iese de la lucru și să-l urmăresc.

Paul lucrează la o agenție de stat care își are sediul în centrul orașului. Într-o zi de joi, m-am postat în apropierea ieșirii, cu treizeci de minute înainte de ora șaisprezece, temându-mă că poate să plece de acolo mai devreme. Soțul meu a ieșit din clădire la șaisprezece și cinci, cu servieta lui maronie în mâna dreaptă și cu un pachet frumos ambalat, cu panglică, sub brațul stâng. Carevasăzică era un cadou. „Nemernicul, mie nu-mi aduce cadouri decât de ziua mea!” mi-am zis eu, mânioasă. In acel moment nu știam că pachetul de sub brațul lui e tot un dar aniversar.

Paul s-a uitat la ceas și a pornit agale spre stația de autobuz din apropiere. Din momentul în care s-a oprit Paul în stație, au mai trecut vreo zece minute până a ajuns și amanta lui. N-am văzut de unde a apărut tipa. A răsărit lângă el parcă din pământ. Probabil din rezervorul de preacurvie al omenirii…

Paul a sărutat-o fugitiv pe bot, desigur umplându-se de rujul abundent, și i-a înmânat solemn pachetul legat cu fundă roșie. Ea a zis ceva, probabil i-a mulțumit, a zâmbit radioasă și a vârât pachetul – lung de aproape o jumătate de metru – într-o poșetă mai mare decât orice poșetă pe care am văzut-o vreodată. Mi-am spus că și-ar putea ține acolo și lenjeria de schimb intimă, și cămașa de noapte, și chiar vreo lenjerie de pat curată pentru hotelurile insalubre prin care bântuie împreună cu soțul meu.

Doamne, ce femeie! Seamănă cu o vedetă cunoscută de film. Dar vedeta la care mă gândesc eu, comparativ, e actor, nu actriță. Individa e foarte înaltă, slabă, lată în umeri și are un nas mai mare decât e frumos și decent să porți pe stradă. Sânii nu știu unde și-i ține, pentru că nu se observă. Poate că în poșeta aceea mare. Dacă unii bărbați sunt mai ciudați din cauza gusturilor lor ciudate în materie de femei, Paul al meu (și al ei), care totuși e un bărbat prezentabil, e nebun de-a binelea sau are latente și confuze porniri homosexuale. Tipa era îmbrăcată cu o fustă asemănătoare para-șutei pe care o folosea la aterizare, pentru frânare, naveta spațială: largă, lungă, creață (total nepotrivită cu trupul ciolănos), cu dungi late, verticale, de culori țipătoare.

Muierea însăși era vopsită țipător, pe față și la păr. In sus, purta o bluză demodată, pe care ori o are de mulți ani, de când se purta așa ceva, ori o cumpărase de la second-hand.

In locul ei, aș fi desfăcut imediat pachetul primit de la Paul, în speranța că aș găsi acolo ceva de îmbrăcat.

Pantofii și coafura completau imaginea ridicolă a paparudei. Părul roșu și scurt, care nu părea spălat prea recent, îi stătea ca personajelor din desene animate care se electrocutează la rețeaua de înaltă tensiune. Nu cumva persoana pe care o priveam cu uimire era… un travestit? Nu, exclus, Paul nu agreează acest gen de oameni, cel puțin declarativ, iar în cazul în care, cumva, a căpătat de curând anumite… porniri, acestea sunt cel mai probabil neconștientizate.

Probabil că, în ansamblu, am exagerat puțin la descrierea individei, dar acest lucru este lesne de înțeles, având în vedere situația dificilă în care mă aflu.

Amanta soțului meu era încălțată cu niște pantofi extrem de botoși, cu tocuri late și grosolane. L-a apucat autoritar pe Paul de mâna rămasă liberă și l-a tras după ea. Evident, am trecut imediat la urmărirea lor.

In ziua aceea eram perfect deghizată. Aveam niște ochelari de soare care îmi acopereau aproape jumătate din figură, mă îmbrobodisem cu un șal ce îmi schimba complet înfățișarea și purtam niște haine pe care nu cred că Paul le văzuse vreodată. Cred că arătam, vestimentar, la fel de ridicol precum amanta soțului meu, dar eu măcar nu venisem la o întâlnire galantă.

Cei doi iubiți au traversat pe partea cealaltă a străzii, unde au intrat într-un bar. Mi-am luat inima în dinți și – cu maxime măsuri de precauție -am intrat și eu acolo, gândindu-mă că de asta nu prea mai aduce Paul bani acasă, pentru că umblă prin baruri scumpe și le tace cadouri tartelor.

Noroc că în local era semiîntuneric. Am găsit o masă liberă chiar lângă aceea la care se așezaseră „porumbeii” și m-am așezat și eu, cu fereală, cu spatele la ei, cu intenția de a trage cu urechea la conversația lor. Paul nu m-a observat când m-am așezat, preocupat până peste cap de partenera sa, iar dacă mă postasem cu spatele la ei, nu mai era niciun pericol să fiu recunoscută. Aproape în șoaptă, i-am comandat unui ospătar, care se înființase prompt la masa mea, o cafea amară. Ca sufletul meu. Ei doi își luaseră niște băuturi…

Auzeam distinct vocea lui Paul, care spunea:

— La mulți ani, draga mea! Hai să ciocnim paharele în sănătatea ta!

Aha! Draga lui, deci ea era țiitoarea! De fapt, îmi fusese clar dinainte totul, căci se ținuseră de mână pe stradă. și sărbătoreau ziua ei. Desigur că tipa împlinea o frumoasă… înălțime de un metru și nouăzeci de centimetri, precum și ani îndelungați de curvăsărie, căci avea mutră de cocotă.

Eu n-am mai stat mult în bar. Ce să văd? Cum se sărută pătimaș? Ce să aud? Cum se alintă și-și promit marea cu sarea? Am plecat înaintea lor. Eram edificată. M-am dus direct la adresa tipei, pe care o aflasem din registrul hotelului despre care v-am spus și pe care o notasem pe un bilețel, pentru orice eventualitate. Locuiește într-un bloc jegos dintr-un cartier mărginaș. Am urcat la etajul trei și m-am oprit în dreptul apartamentului ei. Pe drum, cumpărasem niște cremă de ghete neagră, cu care am mânjit partea posterioară a clanței de la ușa apartamentului respectiv. știu din copilărie această naivă dar nostimă metodă de răzbunare. Era doar începutul represaliilor. Apoi, profitând de faptul că scara blocului era pustie în acele momente, mi-am pus în aplicare o idee care îmi venise spontan. Văzând că ușa metalică a tabloului electric nu e încuiată (gravă imprudență; de obicei, se pun broaște sau lacăte, unii pun chiar sigilii), am deschis această ușă și, scoțând siguranța pe care era aplicat un abțibild cu cifra 40 numărul apartamentului ei, i-am deconectat de la curent apartamentul.

Când am coborât, am scris cu ruj (căci n-aveam altceva mai bun la îndemână) pe cutia de scrisori a individei: „Târfă!”. Apoi am plecat acasă plină de noi gânduri de răzbunare.

I-am preparat lui Paul cina, știind că o să vină, ca de obicei joia și lunea -mă refer la ultimele zece-unsprezece luni – pe la ora zece seara, și i-am dizolvat în mâncare numeroase purgative. După aceasta, am frecat aparatul lui de ras de un creion, ca și cum aș fi vrut să-l ascut bine. apoi l-am șters și l-am pus la loc, în dulăpiorul din partea dreaptă a băii.

Terminând aceste acțiuni, am sunat o prietenă care știam că poate lua legătura cu un detectiv particular. Tipul lucrează neoficial, e fost ofițer de Securitate. Avusese și ea probleme conjugale, care au dus-o la divorț. Alexandra, prietena mea, mi-a dat numărul de telefon al detectivului și m-a întrebat:

— Mihaela, dar pentru ce-ți trebuie un detectiv?

— Tocmai m-am convins că soțul meu are o amantă.

— Mda… Crezi că merită să-ți irosești banii pe detectiv? Mai bine i-ai da papucii lui Paul și gata! ți-am zis de mult că nu te merită…

— Nici nu mă gândesc!

— Păi… la ce ți-ar fi de folos detectivul, dacă tot te-ai convins singură de adulter? Nu înțeleg de ce să plătești pe cineva, și nu cu puțin, pentru ceva ce știi deja.

— Vreau să-i aflu tipei toată biografia și toate punctele vulnerabile. Vreau s-o distrug! Relația ei cu Paul durează, din câte mi-au zis unii, de aproape un an de zile. Dar și eu sunt periculoasă…

— Îmi pare rău… Dacă pot să te mai ajut cu ceva…

— Sigur că poți, Alexandra! Am să apelez la tine la momentul potrivit, când îți voi da și anumite instrucțiuni.

— știi că sunt alături de tine!

Discuția noastră a mai durat vreo jumătate de oră, după care prietena mea mi-a urat succes. L-am sunat imediat pe detectiv. Omul s-a arătat disponibil. I-am dat întâlnire a doua zi, când Paul urma să fie plecat la serviciu.

Soțul meu nu știe nimic din ceea ce am făcut și din ceea ce fac pentru a-i distruge amanta. Poate află acum, deși mă îndoiesc că are el timp de citit reviste, dacă înțelegeți ce spun.

În dimineața zilei în care m-am întâlnit cu detectivul, Paul s-a tăiat rău pe față când s-a bărbierit, după ce toată noaptea făcuse curse la closet, bodogânind, căci pastilele pe care i le-am pus în mâncare au avut efectul scontat.

După ce m-am văzut cu detectivul și i-am dat tema de lucru, oferindu-i o sumă de bani în avans, am luat cartea de telefon cu abonații din Timișoara și – pe baza numelui și a adresei – am descoperit că amanta are și telefon fix. Avusesem noroc, așadar… Mi-am notat numărul. Apoi m-am dus la o agenție de publicitate și am dat anunț la un ziar de mare tiraj, la rubrica „Matrimoniale”, care ar trebui să se numească „Prostituțiale”. Textul anunțului era următorul: „Giurgiuveancă fierbinte, satisfac orice fantezii ale domnilor generoși și ale doamnelor amatoare de senzații speciale”. În finalul anunțului am dat prenumele și numele tipei, Lăcrămioara M., vârsta, adresa ei completă și numărul de telefon pe care îl găsisem în cartea de telefon și pe care îl verificasem personal, convingându-mă că e alocat și că la acest număr răspunde chiar ea. Anunțul a apărut chiar a doua zi și s-a publicat toată luna, căci plătisem pentru a fi reluat zilnic până la sfârșitul lunii. Dai un ban, dar face!

Acum, aștept ca detectivul să-mi aducă noi informații utile. Mi-a adus deja câteva date interesante, bune de exploatat, și un set de fotografii cu cei doi în ipostaze „romantice”. Mă gândesc cum să le folosesc cât mai dureros!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE