Falsa problemă a „idiocrației”. De ce democrația ne propune singurii lideri posibili în timp real

După un secol de istorie sociologică turmentată, opoziția dintre „elite” și „mase” a cam obosit. Cei doi termeni au o definiție variabilă și se mențin doar în opoziție reciprocă. Adică ori ești un individ din masa anonimă, care apare doar ca o fantomă statistică, ori ești, vezi Doamne, membru al „elitei”, adică ai bilet de intrare în clubul gardienilor cetății, inaugurat odată cu dialogul platonic Republica.

Elita conduce, masele sunt conduse, cam asta ar fi repartiția rolurilor. Unii sunt bogați, deștepți, competenți, vizionari, responsabili și privilegiați, iar alții se mulțumesc să fie cum i-a lăsat Dumnezeu, adică pe dos…

Evident că lucrurile nu stau atât de simplu în realitate. Democrația modernă egalizează legal și tinde totodată să egalizeze „șansele”. Ea traduce idealist ceea ce regimul comunist căuta să aplice brutal: de la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi. Sună bine, oricât ar fi de utopic, sau tocmai de aceea. 

Meritocrația e o doctrină etică și socială bazată pe parabola evanghelică a talanților. Din această parabolă deducem că, oricare ne-ar fi înzestrările native (și condițiile sociale în care ne începem viața) singurul lucru care contează e să le înmulțim. Să fim capitaliștii propriilor date ereditare, samsarii capabili să primească un ban și să facă din el doi. Acolo unde socialismul cere uniformitate – sau mobilitate pe verticală decisă politic – meritocrația cere selecție obiectivă pe temeiul unei exigențe fixe.

Recomandări

Misterioasa dispariție a lui Ionuț Bulgaru, pe miriștea de lângă Cuibul Vulturilor, dintr-o căruță trasă de o „iapă cu năluc”. Care e singura ipoteză a poliției

Stânga pretinde redistribuirea periodică a resurselor, în numele dreptății sociale, dar tot ea spune că doar selecția pe merit corectează nedreptatea privilegiilor moștenite. Dreapta pariază pe acumulare și pe naturalețea inegalității, ca fundal al structurilor ierarhice fără de care societatea se dezorganizează. Refrenul corporatist al „maximizării potențialului” încearcă să găsească media acestor perspective. 

În democrații, elita e reprezentativă, adică e formată din ce e mai bun pe piață, oricât de proastă ar fi piața de unde se extrag „aleșii” din toate domeniile. Drama românească recentă e legată de iluzia că elitele aflate la putere sufocă adevăratele elite, marginalizate. Mulți par convinși că majoritatea mediocră propulsează o elită mediocră: pentru aceștia, numai votul cenzitar, bunăoară, ar fi instalat la butoane pe cei cu adevărat foarte buni.

Cred că, dacă vrem democrație, trebuie să acceptăm că singurul mod de a crește nivelul elitei e acela de a crește – oricât de lent – nivelul mediu de educație. Nu ne aflăm sub asaltul mereu criticat al idiocrației pentru că am fi o națiune mai slabă de minte, ci pentru că nivelul mediu e încă jos, în comparație cu statele UE mai dezvoltate. 

E drept, avem excelente resurse umane nefolosite, din pricina populismului antielitist (prelungire a mentalității comuniste), agravat prin exodul de creiere spre Vest și tribalismul politic exacerbat. Vestea proastă e că aceste resurse umane calificate și risipite prin strecurătoarea largă a unui sistem clientelar sunt mult mai puține decât credem. Am dubii că stoparea acestor „scurgeri” ar modifica dinamica mare a performanței și productivității autohtone. 

Recomandări

Prins cu diplomă falsă de studii și dat afară din CNAIR, fostul director regional Bogdan Bratu a cerut în instanță reangajarea și despăgubiri financiare. Cum s-a terminat procesul

Altfel spus, nu poți obține 25 de talanți decât dacă ai deja cinci. Noi avem, probabil, trei. Un guvern „Harvard” (ca în Bulgaria și, parțial, Republica Moldova) nu e panaceul visat, ci doar vitrina elitistă care poate fi spartă destul de ușor. Găsim aici, încă o dată, paradoxul democrației: dacă distanța intelectuală dintre lideri și electorat e prea mare, puntea se surpă.

Poți instala un guvern „Harvard” durabil doar atunci când grosul electoratului știe ce înseamnă educația în primele o sută de universități ale lumii și face din ea un vis îndrăgit. La noi, educația în acea stratosferă (unde se produc elitele globale) e privită chiorâș, detestată ca fandoseală și imaginată superficial, în retorica unei parodii provinciale.

Vom ajunge să o apreciem fără complexe și cu argumente raționale abia când tranziția postcomunistă va lăsa loc unei națiuni democratice complet maturizate. Un atare stadiu istoric nu se atinge prin proiecte pe planșetă, ci printr-un proces socio-cultural și economic organic, nespectaculos, care devine vizibil doar atunci când e zărit în retrovizor. 

foto: 123rf.com

Urmărește-ne pe Google News