Românii suportă abuzurile din străinătate pentru că nimeni nu i-a învățat în țară că au drepturi

Tăcerea a fost primul lucru care ne-a izbit atunci când am ajuns la Nürnberg: nici muncitorii români, nici fermierii germani nu voiau să stea de vorbă cu o echipă de jurnaliști.   

Am traversat Knoblauchsland (Ținutul Usturoiului), una din cele mai mari zone agricole din Germania, împreună cu Marius Hanganu, consilier la Faire Mobilität, o organizație germană care apără drepturile muncitorilor migranți. De la începutul pandemiei, Marius s-a ocupat de muncitorii români exploatați și a semnalat în presa românească și internațională abuzurile din agricultura germană, despre care am discutat cu el aici. 

Marius ne-a avertizat că muncitorii nu vor să vorbească despre problemele lor, o situație cu care se confruntă când merge pe teren, în câmpurile unde lucrează românii. Dar nu ne imaginam că va fi atât de complicat – chiar și pe timp de pandemie – și că niciunul dintre fermierii pe care i-a contactat în germană, în numele nostru, nu va răspunde la e-mail.

Așa că ne-am hotărât să mergem, pur și simplu, pe câmpurile de lângă Nürnberg și să vorbim cu oamenii. Un german ne-a gonit de la ferma lui, unde lucrau 45 de români și unde am descoperit mai târziu trei cazuri de exploatare, dar altul a acceptat să parcăm autorulota la el în curte, lângă cazărilor muncitorilor români, și să rămânem acolo o săptămână.

Recomandări

Rufin Zamfir, expert în dezinformare rusească: „Este obligatoriu ca instituțiile competente să verifice dacă Rusia a interferat în procesul electoral din România”

Viața e suspendată și singurul rol al timpului e „să treacă”

E întotdeauna complicat să explicăm că trăim și lucrăm într-o autorulotă, că vrem să fim alături de oamenii despre care scriem și pe care-i fotografiem și că vom intra în viețile lor pentru o perioadă limitată. Deși părem excentrici la început și răspundem la multe întrebări despre traiul în mașină (cum ne încălzim, dacă avem baie, cât de mare e frigiderul), probabil că asta îi deschide pe oameni și îi face să aibă încredere în noi.

Așa ne-am apropiat de românii de la ferma Höfler Gemüse din Nürnberg și am început să discutăm despre problemele lor – sărăcia, distanța de copii, provizoratul vieții de muncitor migrant – într-o serie de portrete ale muncitorilor sezonieri.

Recomandări

Mircea Geoană, când ocupa funcția de ministru de externe, l-a angajat pe Călin Georgescu drept consilier personal

Unii dintre ei lucrează la ferma Höfler Gemüse doar trei-patru luni pe an, alții, din februarie până în noiembrie. În lunile acestea stau mai mult închiși în fermă, chiar și duminica, atunci când e singura lor zi liberă. Cei mai mulți nu au mașini, iar câmpurile sunt departe de oraș, așa că orice deplasare costă. Românii au venit aici ca să câștige bani, nu ca să-i cheltuie și am auzit multe povești despre asta, ca aceea despre muncitorul care a mâncat doar pâine cu Nutella până s-a îmbolnăvit.

180.000 de români lucrează câteva luni pe an în Germania

Dorința lor de a economisi nu este de blamat, pentru că de banii aceștia depind copiii și bunicii care-i așteaptă în România. De blamat este țara care, de ani, permite modelul acesta economic: 180.000 de români lucrează câteva luni pe an în agricultură în Germania, pentru ca ei și familiile lor să poată trăi în România, o situație pe care am întâlnit-o și printre românii care culeg căpșuni în Spania.   

Recomandări

Mulțumim, Klaus! Aroganța, lăcomia și servilismul au produs, în mod uimitor, speranță

Viața românilor de la ferma Höfler Gemüse înseamnă muncă și așteptare

În timpul petrecut alături de ei, am auzit adesea „mai e puțin” și „o să treacă”. Muncitorii români așteaptă să treacă zilele și lunile, apoi să se întoarcă la copiii lor, la casa pe care și-o construiesc în România, la pădurea care începe din spatele curții lor, la singura viață pe care și-o doresc, dar pe care o suspendă câteva luni pe an ca să muncească 10-12 ore pe zi în Germania și să aștepte timpul „să treacă”.

M-am gândit mult dacă să folosesc comparația pe care mi-am notat-o în agendă în timp ce eram pe teren, pentru că mi-a fost teamă să nu exagerez. Dar acesta e adevărul: starea asta de continuă așteptare, în care viața e suspendată și singurul rol al timpului e „să treacă”, am mai întâlnit-o doar în penitenciare. 

Provizoratul definește viața muncitorilor sezonieri

Românii se strâng, de obicei, la fermele din Germania în funcție de zonele din care provin, pentru că toți își cheamă prietenii și rudele; întâlnești familii întregi – părinți și copii, frați, unchi și verișori. La ferma Höfler Gemüse am cunoscut zeci de muncitori din Borlova, un sat din Caraș-Severin cu 1.400 de locuitori.

Locuiesc la cazările din fermă, aproape în aceeași vecinătate ca acasă, pentru că își împart camerele și etajele după grade de rudenie și prietenii. Culeg din câmpurile în care lucrează țelină, roșii, castraveți, vinete, salată, mărar – au voie să consume orice legume din fermă – și seara fac schimburi cu vecinii: româncele care lucrează la câmp le aduc celorlalte varză și conopidă, iar cele de la sere împart roșii și castraveți. Lumea e strâmtă: câmpul, camerele, magazinul.

Locuințele lor sunt provizorii, la fel și locurile de muncă, pentru că au contracte sezoniere, pe perioadă determinată, cu care n-ar putea să-și închirieze un apartament în Nürnberg, cel mai apropiat oraș. Unii dintre ei migrează dintr-o țară în alta și lucrează vara la flori în Olanda, iar toamna, în agricultură în Germania. Din cauza asta mulți nici nu încearcă să învețe germana: pentru că știu că nu vor rămâne aici. 

Sărăcia îți lasă puține opțiuni

Majoritatea românilor au plecat din țară din cauza șomajului și a sărăciei, iar plecarea în străinătate nu a fost o aventură, așa cum e pentru alți români din diaspora, ci o corvoadă. Atunci când am discutat cu politicieni și fermieri spanioli și germani, ei au invocat cetățenia europeană și dreptul la libera circulație: nu-i obligă nimeni să muncească în străinătate. Dar adevărul e că sărăcia îți lasă prea puține opțiuni. 

Mulți nu ies din fermă decât o dată sau de două ori pe săptămână, când merg la supermarketul din apropiere. Cei mai tineri, care nu au în țară familii care depind de ei, mergeau înainte de pandemie la păcănele sau „la puf”, în zona cu lucrătoare sexuale, dar și acolo se întâlnesc cu alți muncitori sezonieri români, polonezi sau indieni, nu cu germani. Chiar dacă unii dintre ei stau în Germania 10 luni pe an, ei nu ies, de fapt, din comunitatea lor. 

Izolarea a crescut pe timp de pandemie, pentru că fermierii se tem să-i lase pe români să-și viziteze rudele sau prietenii de la fermele din apropiere. De exemplu, la Höfler Gemüse muncitorii sunt împărțiți pe grupuri: românii care lucrează la sera de ardei locuiesc împreună în același pavilion și nu trebuie să interacționeze cu cei de la sera de castraveți (regulile nu sunt mereu respectate). E o măsură de precauție ca, în cazul în care izbucnește un focar de infecție cu coronavirus, să intre în carantină doar câțiva muncitori, fără să se închidă ferma și proprietarul să fie afectat financiar.

Eșecurile statului român

În primele zile petrecute cu muncitorii sezonieri români, am înțeles de ce se feresc să stea de vorbă cu jurnaliștii sau cu asistenții sociali care vor să-i ajute, cum e Marius Hanganu. Nimeni nu i-a ajutat în România atunci când lucrau cu ziua, la negru, și câștigau 20 de lei pe zi, așa cum mi-a povestit Oana, care culegea cartofi. Au fost nevoiți să-și caute de lucru în altă parte și atunci presa i-a numit „sclavi”, iar comentatorii de Facebook le-au reproșat că își fac case prea mari și își lasă copiii singuri acasă.

Mă uluiesc și acum motivele care i-au făcut pe români să migreze dintr-o țară în alta în căutare de muncă, deși anul trecut, când am lucrat la două proiecte jurnalistice ample despre românii care culeg căpșuni în Spania și despre cei care lucrează pe câmpurile din Germania, am discutat cu zeci de muncitori. Ei ne-au spus că și-au dorit o baie în casă, pentru că se săturaseră să se spele la lighean și să meargă la WC în fundul curții, că au vrut un acoperiș nou, lemne de foc, jucării pentru copiii lor, o casă în care să nu mai locuiască la comun, împreună cu rudele.

Majoritatea celor care lucrează la Höfler Gemüse au abandonat școala după clasa a VIII-a pentru că nu aveau bani de navetă și nu puteau merge la liceu. Acesta e subiectul despre care nu discutăm atunci când ne concentrăm pe kitsch-ul și arhitectura caselor goale din localitățile în care mai întâlnești doar bunici și nepoți.

Analfabetismul înseamnă vulnerabilitate

O parte dintre femeile pe care le-am cunoscut la Höfler Gemüse au născut primul copil când erau adolescente, iar acum fiicele lor, care au rămas singure acasă, riscă să repete destinul mamelor. 

În câmpurile de la marginea orașului Nürnberg, am cunoscut români care nu știu să scrie și să citească, o consecință a problemelor din sistemul de educație românesc. O fermieră germană ne-a povestit că una dintre angajatele române nu știa să numere și nu putea să verifice banii când primea salariul. Analfabetism înseamnă vulnerabilitate și din cauza asta mulți români riscă să fie exploatați, așa cum i s-a întâmplat familiei Moldovan, despre care am scris aici. 

Sunt tineri care, deși au avut șansa să meargă la liceu, au abandonat studiile ca să muncească în Germania, pentru că în România educația nu-ți garantează bunăstarea. Denisa, 18 ani, e cea mai mică dintr-o familie cu opt copii și e singura care a terminat 12 clase. A absolvit liceul în 2020, dar nu și-a dat examenul de bacalaureat pentru că a venit să lucreze la ferma Höfler Gemüse. 

Sorina, 19 ani, și Raluca, 28, și-au lăsat copiii în grija bunicilor, așa cum au făcut și părinții lor. Sorina, cea mai mare dintr-o familie cu șapte copii, a născut la 17 ani, în timp ce tatăl ei era la muncă în Austria. Raluca avea 13 ani când părinții ei au plecat în Italia și înțelege cât de greu e pentru fiica ei de 4 ani să crească fără părinți. Dar Sorina și Raluca n-au avut de ales, pentru că în comunitățile lor plecarea în străinătate e cea mai bună opțiune.

În România, sunt comunități întregi de copii singuri acasă, iar despărțirea de părinți s-a normalizat, chiar dacă asta nu reduce trauma pe care o resimt copiii, așa cum explică psihologa Mihaela Dinu de la Salvați Copiii. 

În pandemie, distanțele au devenit mai amenințătoare

Mulți îi acuză pe muncitorii sezonieri că își lasă copiii singuri acasă, dar m-am întrebat adesea, vorbind cu oamenii aceștia, ce e mai rău pentru copii: foamea și frigul sau despărțirea de părinți? România nu are opțiuni pentru adulții fără școală, deși în perioada 2011-2019 au abandonat școala 451.895 de copii, iar 278.000 de tineri între 18 și 25 de ani nu au studii elementare (sursa: Salvați Copiii, care citează Institutul Național de Statistică, 2020). 

Aceștia sunt viitorii muncitori necalificați, o muncă plătită prost și, de multe ori, la negru în România, unde muncitorii nu beneficiază de asigurări medicale și de niciun fel de protecție. 

Românii care lucrează în agricultură în țările bogate ale Europei nu sunt „sclavi”. Dar poate că au fost sclavi în România, unde au muncit la negru câte 10-12 ore pe zi pentru 50-100 de lei, prețul unei zile de muncă, și unde Stelian, un tânăr care are acum 38 de ani, și-a pierdut un deget pentru că în fabrică nu s-au respectat normele de protecție a muncii. 

În Germania, muncitorii români se miră că merg la doctor sau la dentist „gratis”, pentru că au asigurare medicală. Câștigă între 1.500 și 2.000 de euro pe lună, în funcție de câte ore lucrează și câte tone de legume culeg.

Copiii lor primesc alocația din Germania, unde părinții lor muncesc și plătesc taxe: 219 euro pe lună pentru un singur copil, iar dacă familia e numeroasă, suma crește (familiile cu trei copii primesc câte 225 de euro, iar cele care au mai mult de patru copii, câte 250). În România, alocația e 214 lei pe lună pentru un copil. 

O viață care înseamnă doar muncă

Oana, 28 de ani, și Stelian, 38, care și-au lăsat fetița în grija bunicii când aceasta încă sugea la sân, spun că munca în Germania a fost singura soluție pentru ei. „Sunt mulțumit până peste cap că ne-o ajutat Dumnezeu să ieșim și noi din sărăcie”, ne-a spus Stelian.

Sentimentele de vinovăție îi apasă pe muncitorii sezonieri care trăiesc cu grijile, dorul și monotonia unei vieți care înseamnă doar muncă. Atunci când cineva se îmbolnăvește acasă, iar tu ești la muncă în Germania, totul pare mai grav, pentru că nu poți să te întorci în țară. Anxietatea asta a fost adâncită de pandemie, iar distanțele au devenit mai amenințătoare.

Uneori, mamele se întorc în țară ca să aibă grijă de copilul care a răcit și e internat în spital sau care a căzut și și-a fracturat mâna, dar fermierii germani nu privesc cu ochi buni aceste plecări, pentru că au nevoie de muncitori.

Nu avem un plan care să-i protejeze pe muncitorii sezonieri începând din România

Cel mai greu e pentru femei, mamele care își lasă copiii singuri acasă și care sunt judecate mai aspru decât tații. În comunitățile tradiționale din care provin, lor le revine rolul de a-și crește copiii și de a-și îngriji familia, iar rolul acesta se păstrează și atunci când lucrează în Germania, cot la cot cu bărbații lor. În timpul interviurilor, bărbații ne-au declarat că le e mai ușor să meargă la muncă împreună cu soțiile lor, pentru că are cine să le facă „o curățenie, o mâncare”. 

Alte femei sunt mame singure, care poartă pe umerii lor responsabilitatea de a-și întreține copiii și vina că nu pot fi lângă ei, așa cum e povestea Liviei. 

Românii lucrează de ani pe câmpurile din Europa, în abatoare sau în fabrici și uneori drepturile lor nu sunt respectate. Locuiesc în camere înghesuite, în care vara e prea cald și iarna, prea frig, departe de familii. Problemele muncitorilor sezonieri au fost ignorate ani întregi de autoritățile din România, până când pandemia le-a răscolit și ne-a obligat să le ascultăm: abuzuri, firme intermediare care-i exploatează, condiții proaste de cazare.

În afară de o vizită în Germania a fostului ministru al muncii Violeta Alexandru, și de câteva declarații în presă ale politicienilor, nu avem un plan care să-i protejeze pe muncitorii sezonieri începând din România, deși localitățile din care aceștia au plecat sunt cele în care întâlnești toate problemele noastre sociale – abandonul școlar, mamele minore, sărăcia, violența domestică, șomajul.

Sunt câteva detalii care au rămas cu noi după săptămâna petrecută la fermă, printre muncitorii sezonieri: mirosul de ciorbă și leuștean duminica, la cazări; chipurile copiilor care vorbesc cu părinții lor pe WhatsApp; imaginea Oanei care culege castraveți cu sânii umflați și dureroși, pentru că în urmă cu câteva zile și-a înțărcat fetița și a plecat la muncă în Germania; copiii care nu se dezlipesc de mamele lor nici la toaletă, de teamă că o să plece din nou după vacanța de iarnă, un detaliu pe care ni l-au povestit mai multe românce; zgomotul de lăzi aruncate una peste alta în depozitul fermei; mâinile care spală rucola și ghimbirul în apă rece; viteza cu care Sorina culege castraveții și ridică lăzile de 10 kilograme; umezeala și căldura din serele în care vara temperaturile depășesc 50 de grade Celsius; glumele, melodiile fredonate și replica pe care Florin i-o spune soției lui, Stana: „Nu mai plânge, acu trece și asta”. 

Acest articol face parte dintr-o serie despre muncitorii sezonieri români care lucrează lângă Nürnberg, în Ținutul Usturoiului din Germania. Citește un reportaj despre o familie de români exploatată de fermierul german pentru care lucra, istoria unui cuplu care și-a lăsat copiii mici în grija bunicii, un interviu cu Marius Hanganu, românul care-i ajută pe muncitorii sezonieri să-și apere drepturile în Germania, portretul unei mame care de 16 ani lipsește în fiecare an de la ziua fiului ei, poveștile cuplurilor care lipsesc câte 8, 9 luni pe an de lângă copiii lor, interviul cu o psihologă de la Salvați Copiii despre copiii care cresc fără părinți și cel cu un fermier german care vorbește despre istoria muncitorilor migranți în Germania. 

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 8

Urmărește-ne pe Google News