„Voiam să aibă de toate”. O mamă care muncește la o fermă din Germania povestește cum trăiește cu dorul de fiul ei
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
O femeie care muncește sezonier de 16 ani în Germania povestește ce a însemnat pentru ea despărțirea de copil și cum au trăit amândoi cu absența și dorul. La fel ca alte sute de mii de părinți români aflați peste granițe, femeia a plecat dintr-o comună din nord-estul țării, pentru a-i oferi un trai mai bun fiului ei.
Cuprins:
- În jur de 180.000 de muncitori sezonieri români lucrează în fiecare an în agricultură în Germania, conform Asociației Integro Mittelfranken e.V.;
- Veniturile lor înseamnă aproximativ 300-350 de euro pe săptămână.
Era o zi frumoasă de toamnă târzie când Livia l-a condus la gară pe fiul ei, Ovidiu, care se întorcea la liceu în Bistrița.
- Mie așa îmi place anotimpul toamna..., a spus el.
- De ce, Ovidiu?
- Pentru că știam că atunci vii tu din Germania. Te așteptam să vii.
- Ovidiu, da’ de ce nu mi-ai spus până acuma?
- Păi, nu ți-am spus, mamă, ca să nu te mai necăjesc. Am știut că trebuie să mergi, că n-aveam bani.
„Eu i-aș fi cumpărat orice. Voiam, dacă lipsesc eu, să aibă de toate”
Livia avea 32 de ani atunci când a divorțat de un soț violent și s-a mutat la mama ei, în Miceștii de Câmpie, o comună din județul Bistrița-Năsăud. Până atunci, locuise și lucrase în Bistrița, dar fabrica unde era angajată s-a închis. Nu avea cu ce să-l crească pe Ovidiu, fiul ei, pentru că, după divorț, tatăl lui nu i-a plătit niciodată pensie alimentară.
În 2004, când avea 36 de ani, Livia a plecat la muncă în Germania, la una dintre surorile ei, iar pe Ovidiu l-a lăsat în grija bunicilor. „Să știți că copiii suferă și câteodată nu spun; mi-a zis acuma, mare, că suferea. Număra zilele (până să vin acasă): «Mami, mai ai cinci zile, mai ai trei zile, mai ai două zile»”.
Câmpurile din Ținutul Usturoiului (n.r. - Knoblauchsland) în Germania sunt pline de muncitori sezonieri români care și-au lăsat copiii mici în grija bunicilor. Mulți sunt cupluri, iar copiii lor cresc fără ambii părinți. Unii lipsesc două, trei luni pe an, cât durează sezonul de cules sparanghel sau căpșuni, alții, la fel ca Oana și Stelian, lucrează în Germania aproape tot anul.
Au venit să strângă bani pentru acoperiș, pentru centrală sau pentru că voiau să-și construiască o „baie modernă”, cu duș și WC în casă. Câștigă în jur de 330-350 de euro pe săptămână (venitul net), iar în lunile de vară, când fac multe ore suplimentare, pot ajunge la 400-500 de euro pe săptămână. Trăiesc în provizorat, în cazările puse la dispoziție de fermierii germani, uneori înghesuiți în camere friguroase, alteori în condiții mai bune decât acasă.
<strong>Asociația Integro Mittelfranken e.V., înființată de un grup de români din Nürnberg, estimează că în jur de 180.000 de muncitori sezonieri români lucrează în fiecare an în agricultură în Germania.</strong><br>
Livia are astăzi 52 de ani și lucrează de patru ani la ferma Höfler Gemüse din Nürnberg, în Ținutul Usturoiului, unde toamna trecută am petrecut o săptămână alături de muncitorii sezonieri români. E mulțumită de condițiile din fermă, după ce în ultimii 16 ani a locuit în camere mici și aglomerate, cu băi comune pentru bărbați și femei.
Stă într-o cameră de două persoane, cu baie proprie, pe care a împărțit-o până de curând cu o altă româncă; femeia s-a întors în țară pentru că fiica ei de 5 ani plângea încontinuu. „Atâta plângea fetița aia, de i-o fost frică că se îmbolnăvește”, spune Livia.
Munca în sere și dorul de copiii lăsați în România
Toate cele patru românce care lucrează în sera de ardei sunt mame și toate și-au lăsat copiii mici în grija bunicilor. Câștigă 5,5 euro pe oră, iar Livia spune că e bine, pentru că în primii ani de muncă în agricultură în Germania lua 3 euro pe oră.
Discuțiile despre maternitate, dor, sentimente de vinovăție, lipsuri și sărăcie acompaniază sunetul codițelor rupte de ardei. Îmi arată pe telefoane fotografii cu copiii lor: fețe zâmbitoare la serbări, aniversări și sărbători, evenimente la care ele nu au fost, dar despre care vorbesc ca și cum ar fi participat.
Fiul Liviei e născut în luna mai și ea n-a fost niciodată acasă de ziua lui în ultimii 16 ani. Nu a fost nici la majorat, nici la absolvirea facultății, nici când a fost bolnav.
Ovidiu n-a fost niciodată genul de copil care să-și dorească lucruri scumpe. „Eu i-aș fi cumpărat orice”, spune Livia. „Nu că mă simțeam vinovată, dar voiam să se simtă bine, să fie fericit. Voiam, dacă lipsesc eu, să aibă de toate. Dar nu mi-o cerut. Mă duceam să-i cumpăr de la mall: «Mamă, am. Pantaloni am». Mergeam în magazin, întreba - și era copil: «Mami, da-i scumpă aia? Îi scumpă?». Eu cred că totuși își dorea ca eu să nu mai vin la lucru”.
Munca la o fermă veche de 250 de ani
La Höfler Gemüse lucrează primăvara și vara, în vârful campaniei de cules, 100 de muncitori, din care 70 români și 30, polonezi și germani. Majoritatea românilor sunt sezonieri și nu au contracte de muncă pe perioadă nedeterminată, așa că mulți migrează între România, Germania și alte țări europene.
Ferma are 250 de ani și a fost moștenită din tată în fiu, iar primele sere există din 1965. Astăzi, se ocupă de afacere cei trei fii ai familiei, Thomas, Peter și Simon Höfler, care cultivă roșii, castraveți, ardei, rucola, salată, ceapă, ridichi, țelină, morcovi, sfeclă, păstârnac, broccoli, gulii, varză și multe altele, pe care le vând la marile lanțuri de supermarketuri din Germania.
Este una din fermele unde românii sunt tratați corect și probabil de aceea ne-au permis să intrăm și să vorbim cu muncitorii. În sere, la depozite, în băi și în curte găsești dispozitive cu substanțe dezinfectante, iar muncitorilor li se ia temperatura săptămânal și li se cere să poarte măști (chiar dacă, atunci când nu îi văd patronii germani, cei mai mulți le scot sau și le trag sub bărbie).
„Mamă, cum poți tu să lucrezi aici atâta timp, mamă, e greu”
Livia mai are doi frați și o soră care lucrează în Germania, iar câțiva nepoți sunt, de asemenea, plecați în străinătate. Din cinci frați, o singură soră a Liviei a rămas în România, alături de părinți. Mama Liviei, care l-a crescut pe Ovidiu, îi spune mereu: „Vino acasă, nu mai sta”. Fiul ei, Ovidiu, care are acum 24 de ani și lucrează ca programator în Cluj-Napoca, unde a terminat facultatea, îi spune: „Mamă, hai acasă, că știi că mie nu mai îmi trebuie bani. Hai acasă”.
Când era student, Ovidiu a fost de două ori în Germania să muncească alături de mama sa: prima oară și-a cumpărat un laptop, iar a doua oară, o mașină second-hand. „Mamă, cum poți tu să lucrezi aici atâta timp, mamă, e greu”, i-a spus.
De-a lungul anilor, Livia s-a gândit să se stabilească în Germania împreună cu băiatul ei, dar Ovidiu n-a vrut niciodată să plece din țară. Nu vrea nici acum, când e adult. De când a crescut, nu mai acceptă niciun ajutor de la mama lui și îi spune mereu să se întoarcă, deși ea ar vrea să-l ajute să-și cumpere un apartament în Cluj.
„De ce mai lucrez? Pentru că încă pot. Și acasă ce să fac? Să mă angajez undeva, nu m-aș duce”, spune Livia. „Și am zis cât mai pot lucra, să mai vin. Deja anii s-au adunat și o să am pensie de-aicea”.
„Singurul lucru care-l regret e că n-am fost lângă copil. Și am pierdut”
Livia e cea mai în vârstă femeie din sera de ardei și le spune mereu colegelor ei că măcar unul dintre părinți ar trebui să rămână acasă, cu copiii.
„Adevărul e că te înveți cu banii”, spune Livia. „E de ajuns o dată să vii aici, că dai de niște bani și vrei să-ți faci, să cumperi una-alta. N-aș mai fi lucrat în țară pe 15 milioane. Când am fost mai tânără, am și câștigat mai puțin, și atuncea trebuia să trimit și mai mulți bani acasă: și la copil, și pentru facultate, și cheltuieli, și lemne de foc iarna la țară. Dar, nu știu, parcă e greu și să-ți lași copilul”.
„Nouă luni am stat cel mai mult fără să-l văd”, povestește Livia. „Vorbeam la telefon - de pe mobil, că nu era atunci așa, cu internetul. Sau mergeam la Internet café, că era mai ieftin. Și o trecut. Singurul lucru care-l regret e că n-am fost lângă copil. Și am pierdut. Și el cât de mult și-o dorit, mai ales la școală, de 1 Martie, de 8 Martie”.
Când e la muncă în Germania, Liviei îi e dor de satul Miceștii de Câmpie, acolo unde locuiește împreună cu mama sa, la 50 de kilometri distanță de Bistrița. „Mie îmi place România. Îmi place să ies, să văd satul, să mă plimb la pădure. Mi-e dor de bătrâni, să povestesc cu bătrânii. Nu-i săracă zonă Micești, dar nu-i mult tineret. Sunt și plecați din țară - îs multe căși părăsite. Mi-am pus întrebarea asta: ce-aș fi făcut (dacă aș fi rămas în țară)?”
Acest articol face parte dintr-o serie mai amplă de articole despre muncitorii sezonieri români care lucrează lângă Nürnberg, în Ținutul Usturoiului din Germania. Primul reportaj a urmărit o familie de români exploatată de fermierul german pentru care lucra, partea a doua este povestea unui cuplu care și-a lăsat copiii mici în grija bunicilor, iar partea a treia este un interviu cu Marius Hanganu, românul care-i ajută pe muncitorii sezonieri să-și apere drepturile în Germania.
