Mergi direct la conținut »
Românii din Spania vorbesc despre rușinea de-a fi “căpșunari”: “Ne tratează ca și cum am face ceva umilitor” Galerie foto
19imagini
Știri Externe Libertatea > Ştiri > Știri Externe

Românii din Spania vorbesc despre rușinea de-a fi “căpșunari”: “Ne tratează ca și cum am face ceva umilitor”

De Elena Stancu, Cosmin Bumbuț (foto), Teleleu.eu, . Ultimul update Vineri, 26 iunie 2020, 11:30

Acest articol face parte dintr-o serie de portrete despre muncitorii sezonieri români care lucrează la căpșuni în sudul Spaniei. Jurnaliștii Elena Stancu și Cosmin Bumbuț au petrecut o lună în câmpurile de căpșuni din Palos de la Frontera, provincia Huelva, de unde au plecat la începutul lui martie, înainte ca granițele să se închidă. Românii din Huelva vorbesc despre rușinea de-a fi “căpșunari”, despre speranțele cu care au plecat din țară și despre viața pe care și-au construit-o în Spania.

Ad placeholder

Cizmele de cauciuc se afundă în noroiul și bălțile din solarii. Dimineața e frig și umezeală în Palos de la Frontera, dar peste câteva ore femeile vor transpira sub plasticul care acoperă rândurile de căpșuni, își vor da jos gecile și hanoracele și vor rămâne în bluzele cu mânecă lungă care le protejează pielea de soare.

Mâinile lor se mișcă cu repeziciune, desfac frunzele, găsesc căpșunile coapte, le culeg și le așază în lădițe: cele mici dedesubt, cele mari deasupra. Fructele putrezite le aruncă într-o găleată. Spinările lor încovoiate înaintează printre rânduri – nimeni nu se îndreaptă de spate până când lădițele de 10 kilograme nu s-au umplut. Atunci femeile se ridică și le duc la camion, unde Adi, șeful de câmp, le aranjează pe paleți.

Românii din Spania vorbesc despre rușinea de-a fi “căpșunari”: “Ne tratează ca și cum am face ceva umilitor”
Românce la lucru în solariu. Palos de la Frontera, Spania

Alina, Mihaela, Mariana, Dana, Elena, Irina, Stela, Vali, Iuliana și toate celelalte românce din câmpul de căpșuni se vor îndrepta astăzi de spate de 15 ori – în medie, o muncitoare culege 150 de kilograme de căpșuni într-o zi obișnuită.

Femeile sunt vesele și vocile lor se aud de la capătul câmpului. Multe poartă fard de pleoape, rimel, ruj și un strat gros de fond de ten, care le protejează fața de soarele puternic din Andaluzia.

Ad placeholder
Ministrul sportului, surprins la mare într-o mașină pe cheltuiala Registrului Auto Român
Recomandări
Ministrul sportului, surprins la mare într-o mașină pe cheltuiala Registrului Auto Român
 

În dialogul lor se-amestecă, firesc, grijile legate de sănătate și satisfacția adusă de ziua de salariu, pălăvrăgelile despre mâncare și curățenie și grija pentru colegele care se îmbolnăvesc din cauza muncii grele.

– Mie spatele mi s-a tras de la greutatea aia. Duceam două lăzi, de proastă ce eram. Ce făcea? Mă trimetea acasă? Să mă trimită! Atâta durere – pentru ce?
– Sunt care-s uitați din Sclava Isaura: au impresia că dacă am venit aici, trebuie să-mi pună și biciul la cap.
– Eu am fost la unul care-și punea la capătul rândului niște lăzi, stătea așa cu piciorul pe ele și se uita la oameni, să nu cumva să tragi o gură de aer.
– Fata aia care are copil cu negru a zis “Nu mai pot”, era terminată. Căra două lăzi.

– Spatele nostru e setat până la două jumate să nu doară.
– Nu ne doare, că amorțește
– Mai luăm o pastilă, mai ne trece.

– Da când o să vezi la sfârșitul lunii bănișorii…
– Uite-așa mi-am pierdut anii pe-aici. Am pierdut mult.
– Crezi că doar tu lucrezi pentru bani? Crezi că mie îmi place? Lucrez de drag?

Ad placeholder
Epidemia COVID accelerează din nou în mai multe țări. Autoritățile revin la restricții
Recomandări
Epidemia COVID accelerează din nou în mai multe țări. Autoritățile revin la restricții
 
Românii din Spania vorbesc despre rușinea de-a fi “căpșunari”: “Ne tratează ca și cum am face ceva umilitor”
Solariu cu căpșuni. Palos de la Frontera, Spania

– Mâine îmi iau liber, trebuie să spăl baia.
– Auzi, dacă speli baia, nu câștigi bani.
– Am luat ieri crenvurști de la magazinul românesc. Mamă, ce-mi plac! Și o brânză telemea.

– Mă înțeapă inima, nu știu ce-am azi.
– Uite-o și pe-asta. Veniși răcită la muncă?
– Da ce vrei ? Să stea acasă, să piardă 40 de euro?

În câmpurile de căpșuni din provincia Huelva o să întâlnești două feluri de români: muncitorii sezonieri care vin în Spania trei-patru luni pe an, în timpul campaniei de cules, și pe cei care s-au stabilit aici împreună cu familiile lor.

Am documentat acest material în perioada februarie-martie, când coronavirusul încă părea un pericol îndepărtat pentru românii din Palos de la Frontera.

Ad placeholder
Care sunt activitățile care ne expun cel mai mult la îmbolnăvirea cu COVID-19. Cât de riscante sunt aceste activități
Recomandări
Care sunt activitățile care ne expun cel mai mult la îmbolnăvirea cu COVID-19. Cât de riscante sunt aceste activități
 

Toți prietenii ei munceau în Spania

Alina avea 24 de ani când a venit în Spania, în 2004. “Jumătate din viață mi s-a dus aici”, spune ea. “Aici mi s-au dus tinerețile, aici l-am cunoscut pe mi vida.”

A plecat din Vaslui pentru că toți prietenii și toate cunoștințele ei mergeau la muncă în Spania.

Românii din Spania vorbesc despre rușinea de-a fi “căpșunari”: “Ne tratează ca și cum am face ceva umilitor”
Alina duce lădițele cu căpșuni la camion. Palos de la Frontera, Spania

În primii ani, a locuit la cazările din câmpuri.

Când am văzut ce condiții erau, am plâns o săptămână: gratii la geam, sârmă ghimpată. Aveam impresia că mă ține sechestrată. Era și rău patronu, urât și fioros, ziceai că e din filme de groază. Striga la noi – avea o voce urâtă și te speria. Până la urmă, am rămas, cu chiu, cu vai, dar cu durere, atâta am plâns.

Alina:

Astăzi, Alina și soțul ei, care e șofer de TIR, locuiesc într-un apartament închiriat din Palos de la Frontera.

Mihaela era în clasa a opta în Vălenii de Munte, județul Prahova, când mama ei a plecat în Spania. Tatăl ei a urmat-o la scurt timp, după ce a fost dat afară de la rafinăria din Ploiești, cumpărată de austrieci.

Mihaela a avut grijă de sora ei mai mică, de gospodărie, de păsări și de iepuri și a învățat întotdeauna bine.

Ad placeholder
Românii din Spania vorbesc despre rușinea de-a fi “căpșunari”: “Ne tratează ca și cum am face ceva umilitor”
Mihaela își spală ghetele de noroi, la sfârșitul zilei de muncă

Avea 21 de ani și era studentă la Universitatea Ecologică din București când a venit în Spania să-și viziteze părinții. În vacanța petrecută în câmpurile de căpșuni s-a îndrăgostit de fiul patronului, a abandonat facultatea și a rămas în Palos – relația celor doi tineri a durat cinci ani. “Acum, după 10 ani, îmi pare rău”, spune Mihaela. “Mi-e mai greu să învăț, mai ales în spaniolă”.

De anul acesta, urmează o școală de secretariat și vrea să se angajeze într-un birou. A renunțat la serviciul din depozitul de fructe, unde lucra peste program, și s-a întors în câmpul de căpșuni, unde ziua de lucru e mai scurtă. Face trei cursuri pe săptămână, de la șase la nouă seara, cu un profesor universitar din Sevilla.

A rămas singură în Spania – părinții ei lucrează ca muncitori sezonieri în Anglia, Scoția și Danemarca din 2013, iar sora ei locuiește în România și se pregătește să devină asistentă medicală.

Ad placeholder

De multe ori mă gândesc cum ar fi fost viața mea dacă terminam facultatea.

Mihaela, care are acum 31 de ani:

“Cred c-aș fi avut o viață mai bună, poate nu mai munceam în agricultură.” Îi invidiază pe verișorii ei, care au studiat la București și au rămas în țară. “Câștigă cam la fel cât câștig eu în Spania”, spune ea. “La depozit luam între 1.000 și 1.600 de euro, dar lucram 12 ore pe zi.”

“Sună urât când spui căpșunar”

La prânz, când soarele încinge plasticul care acoperă solariile, femeile încep să obosească și să se plângă de dureri de spate. Camionul e plin de lădițe și miroase a fructe proaspete. Femeile poartă bluze sau cămăși, iar Adi, șeful de câmp, spune: “Poartă mânecă lungă ca să nu se vadă că-s bronzate. Când se întorc în țară, nu zic că lucrează la căpșuni”.

Românii din Spania vorbesc despre rușinea de-a fi “căpșunari”: “Ne tratează ca și cum am face ceva umilitor”
Muncitoarele românce duc lădițele cu fructe la camion, în Palos de la Frontera, Spania

– Mie mi-e cam rușine față de familia mea și de lume să-mi zică cineva “căpșunar”. Nu mă simt bine.
– Sună urât când spui “căpșunar”. Nu știu, spune altfel: “muncitor în câmp”.
– Fiu-meu: am făcut teme cu el la ciencia [științe] și era o poză cu rândurile de căpșuni și oameni care culegeau și altă poză cu oameni la birou. Și zice: “Mami, asta ești tu la căpșuni și astea sunt surorile tale la birouri”. Și zic: “Aoleu, mamă, ce rușine”. Da fiu-meu: “Hai, lasă, nu te preocupa”.

Ad placeholder

– Sună urât, ca și cum am face ceva josnic.
– Pe internet, când angajează, mai pune și poze cu mamaia cu basma pe cap. Nu mă pune pe mine, pune o femeie bătrână.
– Și au fost la căpșuni și persoane care sunt studente.

– Fraza și concepția de “căpșunari” sună urât.
– E faptul cum tratează situația de “căpșunar” și cum o bagă în seriale și în glume proaste, cu Bendeac. Dacă te uiți la ăsta, Las Fierbinți, are faze în serialele lor în care ne tratează ca și cum am face ceva umilitor. Dar mie nu mi se pare umilitor. Ce facem? Culegem căpșuni ca și cum am culege mere, pere.

Ad placeholder

– Da la ăia care culeg ciuperci cum le zice? Ciupercari?
– Și ăia care fac un scenariu sunt oameni deștepți, nu? Dacă ăla face o glumă în serial să râdă de căpșunari, atunci percepția mea e că toți râd și glumesc așa.

– Tatăl meu, când sună, îmi spune: “Ce faci, căpșunică?”.
– În general, când apare la televizor o știre și spune “căpșunarii” e ceva negativ. Și cred că de-asta s-a implementat în cap că nu e frumos.

– Câți bani vin în România de-aici! Câți bani! Mii de euro intră în țară.
– Că și de românii care lucrează în Italia și au grijă de babe – când dau știrea asta pare negativ că ești “badantă”, ca și cum ar fi ceva de rău. Nu e rău, că doar câștigăm banii cinstit.

Ad placeholder

15 ani de viață în câmp

Mariana pune ciorba de fasole în farfurii și taie în patru o ceapă mare. Rupem pâinea și mâncăm cu poftă, înfometați. Suntem în bucătăria lui Adi, 34 de ani, și a Marianei, 44, care locuiesc la cazări, în câmpurile de căpșuni, împreună cu copilul lor, Andrei.

În dreptunghiurile de beton dintre solarii stau, de obicei, muncitorii sezonieri, dar anul trecut, Adi n-a mai vrut să plătească 350 de euro chirie în Palos și l-a rugat pe patron, Juan Lopez, să-l lase să locuiască aici.

Românii din Spania vorbesc despre rușinea de-a fi “căpșunari”: “Ne tratează ca și cum am face ceva umilitor”
Mariana și Adi mănâncă de prânz

Adi e șef de câmp – encargado – de 10 ani. E mâna dreaptă a lui Juan și e omul bun la toate. Asta e bine, pentru că are de muncă tot timpul anului, spre deosebire de alți români, care lucrează la căpșuni câteva luni pe an, cât durează plantatul și culesul. Dar Adi nu are niciodată timp liber și nu știe când Juan îl trimite la cooperativă sau în alt câmp, unde apare o problemă.

Îi plătește orele suplimentare, dar uneori Adi ar prefera să dea șapte euro de la el – prețul orei suplimentare – și să se odihnească. Adi câștigă între 1.500 și 2.000 de euro pe lună, iar soția lui, Mariana, care muncește șapte-opt luni pe an la căpșuni, între 800 și 1.400.

Deși lucrează de 11 ani la același patron (a devenit encargado după primul an), Adi nu are contract de muncă pe perioadă nedeterminată – sau ”fix”, cum îi spun spaniolii -, ci muncește în regim agricol și e plătit la zi. Patronii cotizează mai puțin la asigurările sociale pentru angajații în regim agricol și de-asta preferă acest tip de contract.

Românii din Spania vorbesc despre rușinea de-a fi “căpșunari”: “Ne tratează ca și cum am face ceva umilitor”
Adi în câmpul de căpșuni, în Palos de la Frontera, Spania

Adi are însă niște dezavantaje: nu-și poate face credit, pentru că băncile acordă împrumuturi doar angajaților cu contracte fixe, nu are dreptul la concediu plătit, nu primește “paga extra” (un fel de al treisprezecelea salariu, care se acordă în Spania de două-trei ori pe an) și nu primește salarii compensatorii în cazul în care e dat afară.

Adi e din satul Livezi, județul Dolj, și a crescut într-o familie cu șapte copii. Tatăl lui era angajat la Electroputere în Craiova, iar mama lui era casnică. Copiii munceau de mici – fetele în grădină, iar băieții aveau grijă de animale: vaci, oi, cai, iepuri, porumbei, găini, rațe și curci.

A făcut o școală profesională de mecanici auto și, imediat ce a împlinit 18 ani, a plecat în Italia, unde a lucrat un an în construcții, la negru. A fost expulzat după ce s-a bătut cu niște italieni. 

S-a întors în Livezi, dar după o lună a plecat în Spania, tot ca imigrant ilegal, împreună cu trei prieteni. “Am zis că dacă toți prietenii mei pleacă în altă parte, hai să plec și eu cu ei”, spune Adi. În prima lună petrecută în Palos de la Frontera, în 2005, cei patru tineri au dormit într-un Fiat Punto abandonat.

Adi plecase din România cu un rucsac în care avea două perechi de pantaloni, două tricouri și două bluze. Nu avea unde să-și spele lucrurile, așa că fura haine curate din magazine. “Mă duceam în cabina de probă, le lăsam pe-ale mele și luam de-acolo tricouri, pantaloni, chiloți, ciorapi”, povestește el. Când îi era foame, fura conserve și ciocolată din supermarket.

Românii din Spania vorbesc despre rușinea de-a fi “căpșunari”: “Ne tratează ca și cum am face ceva umilitor”
Adi duce camionul cu căpșuni la depozitul de fructe

“N-aveam acte [spaniole] și nu umblam nici cu buletin, pașaport după noi. Și dacă n-ai acte, nu poate să facă nimic. Te închide o zi și-ți dă drumul. Ne-nvățase alți români care furau – majoritatea românilor făceau așa. Înainte nu era cu strictețe în toate magazinele așa, ca acum. Acuma au alarme peste tot.

“La mine în sat, tot tineretul e plecat”

La începutul anilor 2000, româncele veneau cu contracte de muncă la cules căpșuni, în timp ce mulți bărbați veneau ilegal, în speranța că vor găsi de lucru la negru. Locuiau în barăci sau în apartamente aglomerate, subînchiriate de alți români. Mâncau supă la plic, alimente expirate din containerele de la supermarketuri sau conserve furate din magazine. 

Adi a lucrat patru ani și jumătate la negru, până când un patron i-a făcut acte. A locuit la cazări, în câmpurile de căpșuni, și în chirie, împreună cu alți români. El și Mariana sunt împreună de 11 ani și ar vrea să-și cumpere o locuință pentru că s-au săturat să se mute dintr-o parte în alta, dar băncile refuză să le acorde credit din cauză că n-au contracte de muncă fixe. 

Românii din Spania vorbesc despre rușinea de-a fi “căpșunari”: “Ne tratează ca și cum am face ceva umilitor”
Adi se trezește înainte de răsăritul soarelui ca să se pregătească de muncă

Au renovat casa părintească a Marianei din Urziceni, județul Ialomița, și au investit în ea toate economiile lor: 25.000 de euro. “Gândește-te: mă duc în România. La cine stau?”, spune Mariana. “O lună mă ține toată lumea. Dar nu se știe în viața asta ce se întâmplă și aici. Ce fac? Rămân vai de mama mea? Să n-am unde să mă duc?”

Am zis că poate cu timpul ne-om întoarce vreodată.

Adi:

“Acum am vrea să luăm o casă aicea că copilul crește și e cam greu să-l duci în România. Aici merge la școală, aici scrie, aici citește. În românește n-o să știe să citească, cu toate că eu îi arăt, îl învățăm, dar mai greu de prins.”

Românii din Spania vorbesc despre rușinea de-a fi “căpșunari”: “Ne tratează ca și cum am face ceva umilitor”
Adi, Mariana și celelalte românce din câmpul de căpșuni beau câte o bere la finalul zilei de muncă

Mariana și Adi trăiesc același sentiment de provizorat pe care l-am întâlnit la mulți români stabiliți în provincia Huelva care lucrau la căpșuni în regim agricol. Nu au spus niciodată cu voce tare “Nu ne mai întoarcem în România”, deși băiatul lor de șase ani, Andrei, merge la școală în Palos de la Frontera și se joacă în limba spaniolă.

Adi glumește că o să meargă în vacanță în România până termină de renovat casa de la Urziceni, apoi o să-și cumpere o locuință în Palos și o să-și facă vacanțele în altă parte. 

Românii din Spania vorbesc despre rușinea de-a fi “căpșunari”: “Ne tratează ca și cum am face ceva umilitor”
Adi pe tractor în Palos de la Frontera, Spania

Livezi, satul în care a copilărit Adi, s-a golit, iar o parte din frații și nepoții lui sunt împrăștiați prin Franța și Danemarca. “La mine în sat tot tineretul e plecat”, spune Adi. “Când eram mici, ne duceam la școală trei kilometri pe jos. Era lume, treceai pe la fiecare la poartă: flori, curățenie. Acuma așa sunt buruienile pe la poartă la noi.”

În 15 ani, plata unei zile de muncă a crescut cu 5-6 euro

Provincia Huelva era plină de români până acum câțiva ani, când au început să plece în țări care plătesc mai bine. În 2005, ziua de muncă era 34 de euro în Palos, iar acum e 40. În 15 ani, plata unei zile de muncă a crescut cu cinci-șase euro, în timp ce prețurile din Spania s-au dublat. „Mult n-o suit salariile, că de-aia nu mai vine românul”, spune Adi. “Românul merge în Anglia, Germania, peste tot. Românul umblă”. El crede că ziua de muncă e prost plătită pentru că sunt “prea multe nații de extranjeri” și muncitori dispuși să lucreze în orice condiții.

“Nu prea mă bucur [că am plecat din țară]”, spune Adi. ”În România tu ai un salariu fix și lucrezi de luni până vineri – sâmbăta, duminica știi că ești liber. Pe când eu aici nu știu când am o zi liberă. Te sună și zice că nu mai e liber, lăsăm pe data viitoare”.

“Fiecare geantă e controlată la ieșire”

În câmpurile de căpșuni din Palos de la Frontera se ascunde un oraș în care trăiesc marocani, români și locuitori din țările Africii Subsahariene. Culturile și obiceiurile se amestecă, iar după puțin timp îți dai seama că poveștile acestor oameni nu sunt prea diferite.

Toți au fugit de sărăcie, din țări conduse de politicieni corupți și populiști, au suferit și au fost umiliți, au îndurat frigul și căldura, condițiile precare din câmpuri, dispuși să muncească orice ca să trimită acasă banii atât de importanți pentru supraviețuirea familiilor lor.

Românii din Spania vorbesc despre rușinea de-a fi “căpșunari”: “Ne tratează ca și cum am face ceva umilitor”
Solariile de căpșuni ale fermierului Juan Lopez. Palos de la Frontera, Spania

Benzinăria CEPSA e punctul de referință în câmpurile de căpșuni din Palos de la Frontera – aici muncitorii își fac cumpărăturile la magazinul românesc sau la cel marocan, cumpără țigări de contrabandă, joacă la păcănele, merg la concerte de manele, mănâncă mici și beau bere românească.

Autorulota noastră e parcată de o săptămână în câmpul în care locuiește Adi, în spatele benzinăriei CEPSA, iar în weekend adormim pe muzică de petrecere ale cărei vibrații le simțim și după ce ne punem dopurile în urechi.  

Benzinăria e înconjurată de tarabe cu produse chinezești, unde se vând haine, vase, papuci, ligheane și cizme de cauciuc. Magazinul marocan e lipit de benzinărie, iar în fața lui, pe trotuar, niște bărbați ne întreabă: “Cigarrillos?”, “Tabaco?”. Nu doar marocanii fac contrabandă cu țigări, ci și românii care vor să-și suplimenteze veniturile.

Mașini vechi, cu tabla îndoită și vopseaua sărită, vin să alimenteze la CEPSA – imigranții ilegali oferă servicii de taxi muncitorilor din câmpuri. O echipă de Guardia Civil oprește lângă noi o mașină cu număr de Bulgaria și o percheziționează.

Sute de oameni forfotesc în cartierul care se întinde în spatele benzinăriei CEPSA: magazinul românesc, mare cât un supermarket, jocuri de noroc, terase, clubul Emiliei, o româncă măritată cu un ecuadorian, care te poate ajuta contra cost să-ți depui actele pentru șomaj.

Pe ușa magazinului românesc scrie în română, în bulgară și în arabă: “Fiecare geantă e controlată la ieșire”. Înăuntru găsești zacuscă, pateuri românești, pufuleți, sucuri Frutti Fresh, bere Timișoreana, crenvurști, brânză telemea, dar și produse bulgărești, rusești și carne halal.

Ne cumpărăm bere de la bar și ne așezăm la o masă, sub cort, la un concert de manele. Cântă Sorin Icu și Viorel Frosu, doi lăutari dintr-un sat din Dolj, care s-au stabilit acum patru ani în Almonte, în provincia Huelva. Ei sunt obișnuiții localului, dar aici au cântat Florin Salam și Nicolae Guță. Sorin tușește în timpul unei melodii și glumește la microfon: “Coronavirus”.

La o masă de lângă noi stau o româncă și iubitul ei african, împreună cu niște femei din Maroc care poartă văl. Bărbații și femeile de la mese beau vin Cotnari și apă minerală Borsec, mănâncă mici și șaorma. Toți au pe mese pachetele de țigări marocane cumpărate cu 2,5 euro de la contrabandiști. Mă ustură ochii de la fumul gros din cort.

Hora începe timid, cu câteva femei, apoi oamenii se ridică și li se alătură. Femeile poartă pantofi cu toc, rochii și bluze strălucitoare, cu umerii goi. Stratul gros de fond de ten nu le ascunde pielea arsă de soare. Bărbații poartă tricouri mulate și decoltate la gât. Hora capătă o formă stranie în spațiul îngust dintre mese și face o buclă pe culoar. Picioarele saltă în ritmul alert, de sârbă oltenească. “Dacă românii n-ar munci/ Atunci spaniolii ce-ar mai fi?”, cântă Sorin.

“Românii își caută de muncă în toate cele patru zări ale Europei”

La începutul lui martie, coronavirusul e încă o știre îndepărtată de câmpurile de căpșuni din Palos de la Frontera. În fiecare zi sosesc autocare cu numere românești în parcarea de la marginea orașului.

Zeci de români așteaptă pe trotuar, lângă bagaje și genți cu mâncare, dubele patronilor care îi duc în câmpuri, la cazări. Sunt obosiți și amorțiți după călătoria de trei zile și trei nopți în care au dormit pe scaune, în poziții incomode, au mâncat sandvișuri și au transpirat fără să aibă unde să se spele.

“Sărăcia din țară ne trimete, că n-avem unde să lucrăm”, îmi spune o femeie din Bordușani, județul Ialomița, care vine de 15 ani în Spania ca muncitoare sezonieră. Anul acesta a venit prima oară împreună cu fiica ei, care are 20 de ani. “Am crescut cam fără mami”, spune tânăra. Le întreb dacă să le urez mulți ani înainte. “Mai bine ne spuneți să mai stăm și pe-acasă”, răspunde femeia.

Românii din Spania vorbesc despre rușinea de-a fi “căpșunari”: “Ne tratează ca și cum am face ceva umilitor”
Fermierul Juan Lopez. Palos de la Frontera, Spania

Fermierul Juan Lopez, care a moștenit câmpurile de căpșuni de la bunicul lui, lucrează de 18 ani cu românii și spune că sunt cei mai buni muncitori. “Îi prefer înaintea oricărei nații”, spune el. „Mai sunt și ceva bulgari, dar în această muncă funcționează mai bine româncele”. În ultimii ani, a observat că numărul românilor care vin în Palos de la Frontera a scăzut: “[Românii] își caută de muncă în toate cele patru zări ale Europei”.

Din februarie până în iunie, cât durează campania de cules, Juan are 120-130 de angajați, majoritatea români și marocani. Cu toate astea, nu sunt niciodată suficienți muncitori și e nevoit să abandoneze parcele cu căpșuni, pe care le lasă să putrezească. “Mai facem ore extra, dar [culegătorii] sunt oameni, nu roboți. Când nu facem față, abandonăm.”

***

Suntem în 23 iunie și campania de cules s-a terminat de două săptămâni. Muncitoarele sezoniere s-au întors în România, iar cele stabilite în Spania nu vor avea de lucru până în august-septembrie, când se reconsolidează solariile și începe plantatul căpșunilor.

Imediat după ce s-a terminat campania de cules, Mariana a căzut la pat și Adi a dus-o la urgență la spitalul din Huelva: o durea spatele atât de rău, încât nu se putea mișca.

“Am mușchii terminați”, spune Mariana, care nici acum, după două săptămâni, nu se poate apleca. Doctorii i-au făcut radiografie, dar nu are probleme cu coloana – mușchii ei au fost suprasolicitați și are nevoie de masaj și fizioterapie. În fișa ei medicală, doctorii au scris “trabajo duro”.


Acest reportaj face parte dintr-o serie documentară despre românii care lucrează la căpșuni în sudul Spaniei. Primul articol spune povestea unui tânăr care a reușit să scape de munca din câmpurile de căpșuni, al doilea e despre muncitorii sezonieri care au lucrat și în vreme de pandemie, al treilea e despre abuzurile patronilor din provincia Huelva și al patrulea un interviu cu primarul din Palos de la Frontera, unde trăiesc 2.000 de români.

Ad placeholder
Ad placeholder
Ad placeholder
Ad placeholder
Ad placeholder
Ad placeholder
Ad placeholder
Citeşte şi:

Instanța Supremă a refuzat să urgenteze dosarul îngrijirii în spitale a victimelor Colectiv. Rudele, puse să plătească câte 100 de lei

Verificări la Penitenciarul Rahova, după interviul acordat de Liviu Dragnea. ANP anunță că nu a aprobat solicitări de intervievare ale unor deținuți

Falsul medic Raluca Bîrsan amenință jurnaliștii: „Să nu crezi că, dacă nu am făcut nimic până acum, nu voi mai face… aștept doar momentul potrivit!”

Adevărul despre fotbalistul român bătut de colegi chiar la el acasă după ce a fost depistat pozitiv cu COVID-19. „Sunt însă în șoc, mă sună toată lumea”
PARTENERI - GSP.RO
Adevărul despre fotbalistul român bătut de colegi chiar la el acasă după ce a fost depistat pozitiv cu COVID-19. „Sunt însă în șoc, mă sună toată lumea”
Cine a ucis-o, de fapt, pe Prințesa Diana. Secretul care zguduie Casa Regală a ieșit la iveală
PARTENERI - PLAYTECH.RO
Cine a ucis-o, de fapt, pe Prințesa Diana. Secretul care zguduie Casa Regală a ieșit la iveală
Horoscop 11 iulie 2020. Racii au motive de conflict cu partenerul de cuplu sau cu cei din familie
HOROSCOP
Horoscop 11 iulie 2020. Racii au motive de conflict cu partenerul de cuplu sau cu cei din familie
RECOMANDĂRI
Parteneri
 
Ad placeholder
Parteneri
Parteneri
Close
Închide
  Close