Ucraina și lumea liberă după 11 luni de război cu Putin. De ce bilanțul etapei ne dă motive de speranță

Nivelul de susținere față de Kiev continuă să varieze pe axa Est-Vest. Statele ex-comuniste, în frunte cu cele baltice și Polonia, susțin sancționarea și mai dură a Rusiei, mai mult suport militar acordat Ucrainei și sunt gata să suporte costurile inflației, dacă suma acestor politici atrage victoria Kievului, fără concesii teritoriale către Rusia.

Fabuloasa solidaritate a polonezilor față de ucraineni face deja parte din orice viitor manual de istorie europeană: nu m-a mirat să văd că președintele Andrzej Duda a fost primit la Lvov cu un vibrant entuziasm popular, după ce conferise din nou, la Kiev, cu președintele Zelenski și cel lituanian, Gitanas Nauseda. 

Germania și Franța sunt, în schimb, mai reticente. La Berlin, 42% merg pe linia dură, dar 30% pledează pentru negocieri, chiar dacă pacea ar însemna pierderi de teritorii. 70% dintre francezi visează negocieri, aprobă asistența militară acordată de Paris și UE, dar numai 30% speră în totala înfrângere a Rusiei. 

Observăm așadar că statele cotropite de URSS după al Doilea Război Mondial sunt maximaliste, în vreme ce fondatorii UE, care au trăit în libertate, dincolo de Cortina de Fier, văd conflictul în termeni relativiști, pragmatici și oarecum egoiști. Din fericire, aceste fluctuații de atitudine nu au spart unitatea acțiunii europene, în pofida propagandei ruse de pe frontul dezinformării. Franța și Germania care, sub Napoleon și respectiv Hitler, au atacat Rusia, nereușind să o învingă, dar și cele reconstruite postbelic prin Planul Marshall, văd războiul ca pe ceva episodic, și nu neapărat ca pe un proces geopolitic de reașezare a plăcilor tectonice în UE și NATO. E clar că esticii au multe de făcut pentru a consfinți o schimbare de paradigmă din care să tragă foloase pe termen lung. 

După cum au arătat abundentele analize prilejuite de războiul din Ucraina, nu doar memoria istorică diferită joacă în peisajul deciziei politice: un rol la fel de important îl capătă gradul de dependență față de energia importată din Rusia, volumul investițiilor și conivențele bilaterale stabilite în etapă nonletală a domniei lui Vladimir Putin. Ceea ce contează însă fundamental e tonul ferm dat de administrația Biden, care – dincolo de schimbarea majorității în Senat și Camera Reprezentanților – menține coeziunea strategică a NATO în scopul de a demantela imperialismul rusesc. 

În decembrie 2022, președintele Zelenski a fost primit cu ovații la Washington, reușind, ca de obicei, să-și convingă interlocutorii că efortul lor pro-Kiev e, de fapt, o investiție durabilă în realitatea democrației. De partea sa, Marea Britanie – unde noul premier Rishi Sunak e mai puțin asertiv decât predecesorul său, Boris Johnson – rămâne un aliat NATO viabil, în ciuda dificultăților economico-financiare interne (provocate mai mult de Brexit, decât de invadarea Ucrainei). 

Pentru ca Ucraina să supraviețuiască iernii severe, să poată organiza o contraofensivă concludentă și să obțină victoria fără concesii (așa cum pretinde imensa majoritate a populației sale traumatizate de conflict), va fi nevoie ca tot anul acesta să confirme, multidimensional, miracolul „reinventării” unei conștiințe morale a Occidentului. Asta înseamnă arme – tot mai multe și mai eficiente -, dar și diplomație intensivă, cu încărcătură simbolică exemplară. Din această ultimă categorie de evenimente face parte și preconizatul summit al Comunității Politice Europene, care va avea loc pe 1 iunie 2023, la Chișinău, pentru a consfinți voința colectivă de a primi în final toate victimele revizionismului rusesc în casa democrațiilor euro-atlantice. 

Dacă, în paralel, vor continua politicile spre tranziția verde – care scot resursele rusești din marele șantaj energetic – și dacă sancțiunile vor continua să trezească la realitate publicul rus naționalist, narcotizat de iluzia refacerii facile a imperiului, putem conta și pe adâncirea fisurilor din interiorul regimului lui Putin, deja afectat de cifrele pierderilor umane pe front și frica unor noi valuri de mobilizare. 

Pe scurt, tabloul global la circa un an de la invazia rusească e mai curând optimist: imensa mașinărie militară a Kremlinului s-a gripat jalnic, NATO nu a capotat sub presiunea indirectă a conflictului (reușind chiar să se extindă), China și-a dovedit reținerea înțeleaptă, ucrainenii rămân eroic determinați să reziste, iar schimbările colaterale provocate de conflict sunt mai curând contabilizate pozitiv în tabăra celor care apără deopotrivă dreptul internațional, drepturile omului și valorile libertății. Dacă în acest echilibru complex își va lua zborul vreo „lebădă neagră”, ea ar trebui mai curând să o facă pe muzica lui Ceaikovski și nu pe cea a lui Gershwin… 

Urmărește-ne pe Google News