Un eveniment cultural și spiritual. Ediția bilingvă a Noului Testament de la Vatoped
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
N-am folosit spațiul de care dispun aici pentru prezentarea de cărți, de vreme ce fac periodic asemenea oficii critice sub alte auspicii editoriale. Voi face azi o excepție referitoare la Cartea Cărților, respectiv la o traducere românească (recent apărută) a Noului Testament.
E vorba despre rodul muncii unei echipe de filologi & teologi specializați în problematica biblică. Ei au lucrat sub coordonarea pr. prof. Constantin Coman și au publicat noua tălmăcire sub cea mai somptuoasă formă tipografică, asigurată cu efortul obștii athonite de la Mănăstirea Vatoped, al cărei stareț, arhimandritul Efrem, însoțește lucrarea printr-o prefață. Volumul este legat în piele, fiind totodată împodobit cu miniaturi, inițiale și frontispicii reproduse din manuscrisele dăruite mănăstirii de către împărații Ioan al VI-lea Cantacuzino și Adronic al II-lea Paleologul.
Vorbim despre a doua parte a Bibliei, intitulată, din limba latină, Novum Testamentum, care aproximează „Noul Legământ” dintre Dumnezeu și oameni (anunțat de profetul Ieremia) și cuprinde, în ordine necronologică, cele patru Evanghelii canonice, scrierile apostolice și Apocalipsa.
După cum știm, Iisus Hristos s-a exprimat în limba aramaică (în care vor fi fost transcrise primele texte creștine), dar Noul Testament ne-a parvenit în greacă, ce juca în lumea greco-romană rolul englezei din lumea actuală. Nu e de mirare că textul este impregnat de termeni semitici, dacă ne amintim că Biserica s-a născut în medii iudeo-creștine din estul și nordul Mării Mediterane. În primele decenii ale noii ere, învățătura lui Iisus Hristos a fost transmisă oral, dar primii misionari - dintre care Apostolul Pavel rămâne cel mai proeminent - au trecut-o în scris, din motive practice (atunci când se adresau epistolar comunităților fondate de ei) sau din scrupulul de a o scuti de alterări și omisiuni.
Istoricii antichității creștine ne-au dovedit de mult că acele 27 de scrieri intrate în canonul Noului Testament au fost izolate dintr-o masă mult mai abundentă de producții literare centrate asupra vieții lui Iisus: cele lăsate pe dinafară, care aparțin literaturii „apocrife”, n-au fost venerate ca scrieri inspirate, chiar dacă ne furnizează date istorice semnificative despre Biserica generației apostolice.
Trebuie spus că nu avem niciun manuscris autograf din Noul Testament. Cele mai vechi fragmente păstrate (pe suport de papirus) datează din secolul II, iar cele mai vechi texte complete, pe suport de pergament, abia din secolul IV d.Hr., adică din perioada fixării amintitului „canon”.
Cum edițiile moderne ale NT au purces din fervoarea filologică a Renașterii europene - și din duhul iconoclast al reformei protestante (care a impus principiul „sola Scriptura”) -, au fost mereu privilegiate manuscrisele cele mai vechi, deci mai fidele originilor. S-a constituit însă și o tradiție manuscrisă bizantină, apropiată de Școala exegetică din Antiohia: pe acestea le repune în valoare ediția recentă de la Vatoped, care publică în paralel textul recept bizantin și noua versiune românească.
Ca și alte limbi moderne europene, limba română s-a maturizat prin succesivele traduceri și comentarii biblice. Fie că suntem sau nu religioși, se cuvine să admitem că Biblia lui Șerban Cantacuzino și Noul Testament de la Bălgrad, urmate de munca elitei greco-catolice, recuplată cu moștenirea Occidentului latin, rămân pietrele de temelie (și poligoanele de încercare) pe care s-a ridicat limba română, de la începuturile sale confuze până la vârsta actuală, de vizibilă înflorire, în pofida numeroșilor compatrioți care-i stâlcesc normele, în vreme ce-i ignoră deplinul potențial expresiv.
Nu de mult, am fost încântat să vizitez expoziția de Biblii vechi colecționate de patronul unei rețele private de centre medicale din România, bucuros să constat că și printre antreprenorii noștri există o asemenea pasiune edificatoare.
Biblia constituie, după faimoasa formulă consacrată de criticul canadian Northrop Frye, „marele cod” al civilizației euro-americane. Un text fundamental, de neocolit, care a inspirat istoria artelor, tezaurul de gândire simbolică și conștiința unui destin istoric comun pentru toate neamurile care au primit, mai devreme sau mai târziu, Vestea cea Bună.
Aș nota, în fine, și o altă semnificație a recentei tălmăciri românești a Noului Testament. Ea atestă strângerea legăturilor spirituale dintre BOR și ortodoxia greacă, pe un aliniament strategic din fericire străin de grava derivă filetist-revizionistă, specifică ortodoxismului rus. Pomenita apropiere, credincioasă marii tradiții a Bizanțului - care era versiunea răsăriteană a Imperiului Roman - se explică prin matricea latină a culturii noastre și servește interesul durabil al României ca stat membru al NATO și al Uniunii Europene. În vremurile turbulente prin care trecem, comuniunea BOR cu Patriarhia Ecumenică și toate Bisericile Ortodoxe compatibile cu democrația reprezintă un element de indispensabilă claritate morală.
