De ce căutăm vești proaste pentru a ne simți în siguranță. Vlad Tâu, psihiatru: „Vânăm tocmai sursa anxietății”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Tendința oamenilor de a căuta constant vești negative are rădăcini în instinctul de supraviețuire al speciei, arată studiile de specialitate.
Cuprins:
Psihiatrul Vlad Tâu dă exemplul unui individ din preistorie care supraveghează, dintr-un punct înalt, o vale. În momentul în care aude un foșnet în tufișuri, inima i-o ia razna, mușchii se încordează, atenția se îngustează ca un tunel pe sursa zgomotului. „Poate fi vântul. Poate fi un leopard. Creierul lui nu așteaptă răspunsul. A ales deja: tratează foșnetul ca fiind produs de un agresor, până la proba contrarie”, explică el.
„Aceeași alarmă, focuri infinite”
Medicul psihiatru arată că un mecanism similar funcționează și astăzi, într-un mediu schimbat radical. „Bias-ul negativității nu este un defect al minții moderne, ci moștenirea noastră cea mai prețioasă. Într-un mediu ostil, costul de a rata un pericol e echivalent cu moartea, iar costul unei false alarme e doar oboseală. Mai bine o alarmă de fum care sună la fiecare mâncare gătită decât una care tace când ia foc casa”, susține psihiatru.
Medicul atrage atenția asupra faptului că acest mecanism vechi continuă să funcționeze într-un mediu complet diferit, teoretic mult mai sigur.
„Cercetările pe titluri de știri arată că fiecare cuvânt negativ adăugat într-un titlu crește rata de click cu aproximativ 2,3%. Așa se manifestă sistemul de siguranță inițial, care răspunde la stimuli vechi într-un mediu nou. Algoritmii nu ne manipulează creând o vulnerabilitate. O folosesc pe cea care există deja”, explică el.
Problema apare, susține psihiatrul, în momentul în care acest sistem, calibrat inițial pentru amenințări reale, dar rare, ajunge să fie expus la sute de stimuli negativi zilnic.
„O explozie în Beirut. Un cutremur în Turcia. Un atac în Kiev. Un studiu despre microplastice în creier. O știre despre un copil pierdut. Un sfârșit anunțat al leului românesc. Fiecare e un foșnet în tufișuri pentru creierul tău. Iar tu nu te poți opri din a te uita, fiindcă nu te-ai oprit niciodată, în toată istoria speciei tale”, explică medicul.
Nesiguranța cu privire la viitorul imediat
Problema nu este doar existența amenințărilor, ci mai ales imposibilitatea de a ști ce urmează. „Avem un creier vechi într-o lume nouă. Dacă lumea ne lasă în pace, ne calmăm. Doar că între foșnet și răspuns intervine ceva mai dureros decât pericolul în sine: incertitudinea. Nu știm dacă în tufișuri e leopard sau vânt. Și creierul nu suportă să rămână în acea zonă incertă”, susține acesta.
Medicul face o paralelă cu momentele de stres intens din viața reală, precum așteptarea unui rezultat medical important. „Nu primești încă vestea, dar deja ai pulsul ridicat, atenția fragmentată, gândurile aleargă prin multiple scenarii. Asta nu e răspunsul la o problemă reală. E răspunsul la faptul că nu știi încă. Cercetarea în neuroștiința anxietății arată că tocmai acest interval, perioada de «nu știu», declanșează cea mai mare parte a activării fiziologice”, explică el.
Medicul susține că modul în care oamenii tolerează incertitudinea diferă semnificativ între indivizi. În psihologie există chiar un termen care descrie această variație, numit intoleranța la incertitudine.
„Cât de bine tolerăm intervalul ăsta diferă mult de la om la om. La cei cu un nivel ridicat, «nu știu» devine insuportabil, o stare care trebuie închisă cu orice preț. Iar singura cale rapidă pare a fi mai multă informație. Mai multe verificări. Mai multe scrolluri. Doar puțin până aflu, doar atâta cât să mă liniștesc”, povestește Tâu.
Iluzia reparatorie
Specialistul explică faptul că mecanismul căutării continue de informații creează o buclă în care anxietatea nu se reduce, ci se întreține. „Cu cât caut mai mult, cu atât găsesc mai multe motive să caut în continuare. Asta e ironia tristă a doomscrollingului. Crezi că vânezi liniștea, dar vânezi tocmai sursa anxietății. Apa pe care o bei e de fapt sărată”, explică el.
Medicul face referire și la un experiment clasic din psihologie, care explică modul în care oamenii își supraestimează influența asupra evenimentelor întâmplătoare. Ellen Langer a documentat în 1975 un fenomen pe care l-a numit iluzia controlului.
„Oamenii au tendința să supraestimeze influența lor asupra unor evenimente guvernate strict de șansă, mai ales când apare un element activ: alegerea, familiaritatea, implicarea. Faptul că alegi un bilet de loterie te face să simți că biletul tău are o șansă mai mare să câștige, deși probabilitatea e identică. Faptul că apeși butonul de pieton la semafor te face să simți că ai grăbit lumina verde, deși în multe orașe butoanele alea nu mai sunt conectate la nimic din anii '80”, susține acesta.
A ști nu înseamnă a face
Specialistul explică faptul că una dintre confuziile fundamentale în raport cu anxietatea este diferența dintre informare și acțiune, o distincție pe care psihoterapia o consideră esențială.
„Aici intervine o distincție pe care psihoterapia a învățat-o pe pielea ei și pe care ar trebui să o învățăm și noi. Tom Borkovec, unul dintre cei mai importanți cercetători ai anxietății din secolul XX, a petrecut decenii studiind ce fac oamenii să se îngrijoreze ore în șir despre lucruri pe care nu le pot controla. Concluzia lui a fost contraintuitivă: îngrijorarea nu e un proces de pregătire, ci un proces de evitare”, explică el.
Medicul explică apoi modul în care funcționează îngrijorarea la nivel cognitiv. „Borkovec a observat că îngrijorarea e aproape exclusiv verbală. Gândim despre catastrofe în propoziții, în cuvinte, în concepte abstracte. Foarte rar trăim catastrofele în imagini, în senzații, în corpul nostru. Iar diferența asta nu e mică. Studiile de laborator au arătat că imageria emoțională activează mult mai puternic sistemul nervos decât gândirea verbală. Cu alte cuvinte, e mult mai dureros să-ți imaginezi cu adevărat că pierzi pe cineva drag decât să te gândești în cuvinte la asta”, povestește specialistul.
Medicul spune că acest mecanism explică de ce oamenii pot consuma informații negative fără să simtă impactul real al acestora. „Creierul a învățat trucul. Preferă verbalul tocmai pentru că anesteziază. Citim despre război la micul dejun fiindcă forma scrisă pune o barieră între noi și ce înseamnă cu adevărat un război. Putem procesa cifrele morților, hărțile frontului, declarațiile politice, fără să simțim greutatea reală a suferinței. Dacă am vedea-o cu ochii noștri, am închide aplicația în treizeci de secunde. Citim însă, fiindcă lectura e o formă de prelucrare anesteziantă”, explică Tâu.
Medicul subliniază iluzia de eficiență pe care o creează simplul act de informare. „Și apoi, după ce am citit timp de patruzeci de minute, simțim un fel de oboseală pe care o confundăm cu împlinirea unei datorii. M-am informat. Sunt pregătit. Știu ce se întâmplă. Borkovec ar zice că ești la fel de pregătit ca un actor care a citit scenariul. Cunoști replicile, dar n-ai jucat niciodată piesa”, susține specialistul.
Confuzia care ne ține prizonieri
Specialistul explică faptul că mecanismul anxietății urmează un tipar observabil în psihoterapia cognitiv-comportamentală, unde este descris prin conceptul de comportament de siguranță.
„Apare anxietatea. Persoana dezvoltă un comportament care îi reduce neliniștea pentru câteva minute (verifică aragazul, întreabă partenerul dacă îl iubește, caută pe Google simptome). Anxietatea scade. Creierul învață că acel comportament e soluția. În realitate, anxietatea ar fi scăzut și fără el, fiindcă e o emoție trecătoare. Comportamentul nu a făcut nimic util, dar a fost asociat cu liniștea. Data viitoare, anxietatea revine mai repede, mai puternic. Persoana face din nou comportamentul. Cercul se întărește”, explică el.
Tâu spune că, în esență, consumul compulsiv de vești negative este alimentat de o serie de confuzii fundamentale pe care creierul le face între acțiune, informare și control. „Confundăm a ști cu a face. Faptul că am citit un articol despre o catastrofă umanitară nu schimbă nimic în catastrofa aia. Dar creierul primește același semnal de «am acționat» ca și cum aș fi făcut o donație, aș fi semnat o petiție, aș fi vorbit cu un prieten despre asta”, susține acesta.
El arată că un mecanism similar apare și în raport cu ideea de prevenție. „Confundăm a citi cu a preveni. Faptul că am parcurs cinci articole despre o eventuală criză economică nu mă protejează de criza economică. Simțim însă că da. Simțim că, dacă o vom vedea venind, vom avea timp să fugim. Cercetarea lui Borkovec arată că îngrijorarea anticipativă nu îmbunătățește performanța în situații reale de stres. Doar creează iluzia subiectivă a pregătirii. E o repetiție mintală pentru o piesă pe care, dacă vine, n-o vom juca oricum la fel”, relatează medicul.
Și nu în cele din urmă, acesta spune că, confundăm a înțelege cu a controla. „Înțelegerea e un act intelectual. Controlul e un act practic. Sunt în lumi diferite. Pot înțelege perfect mecanismele schimbărilor climatice fără să pot face absolut nimic să le opresc. Înțelegerea, prin natura ei, dă o senzație de stăpânire. E ca și cum, prin numirea fenomenului, l-am fi îmblânzit. Nu l-am îmblânzit. L-am numit. Atât”, explică el.
Ce se întâmplă în cabinet
Tâu explică faptul că mulți dintre pacienții care ajung la terapie pentru anxietate pornesc de la aceeași presupunere: că soluția ar fi mai mult control și mai multă certitudine. „Există un paradox care îi surprinde pe pacienții care vin pentru prima oară la psihoterapie pentru anxietate. Vin convinși că au nevoie de mai mult control. Mai multă predictibilitate. Mai multe certitudini. Cred că, dacă am putea elimina incertitudinea din viața lor, anxietatea ar dispărea”, relatează medicul.
Tâu spune însă că, intervenția terapeutică merge exact în direcția opusă. „În loc să încercăm să eliminăm incertitudinea, ne antrenăm să o tolerăm. În loc să răspundem fiecărei alarme cu o verificare, învățăm să stăm cu disconfortul fără să-l rezolvăm. E un fel de vaccinare emoțională. Doze mici de incertitudine, repetate, până când sistemul nervos învață că nu trebuie să răspundă cu panică la fiecare foșnet”, susține acesta.
În acest context, Vlad Tău face referire și la o tehnică utilizată în terapia anxietății generalizate, propusă de cercetătorul Tom Borkovec. „Borkovec a propus, pentru pacienții cu anxietate generalizată, o tehnică simplă care se numește amânarea îngrijorării. Dacă apare un gând îngrijorător, îți spui: bine, am notat, mă voi gândi la asta diseară între șapte și șapte și jumătate. Și te întorci la ce făceai. Surprinzător, când vine momentul programat pentru îngrijorare, mintea adesea nu mai are aceeași intensitate. Iluzia că trebuie să te ocupi acum, imediat, urgent, este de fapt capcana”, explică el.
El spune că același principiu poate fi aplicat și în consumul de informație. „Nu e vorba de eliminare, ci de limitare. Nu ignoranța, ci ritmul. O dată sau de două ori pe zi, în momente alese, cu un timp clar definit. Restul zilei, lasă lumea să fie acolo, să existe fără supravegherea ta. Va exista oricum”, relatează specialistul.
Întoarcerea la strămoși
Vlad Tâu realizează o comparație privind modul în care funcționa creierul uman în trecut și modul în care este suprastimulat astăzi. „Strămoșul nostru de la începutul textului avea un avantaj uitat. Vedea valea care se afla în fața lui. Atât. Nu vedea valea de dincolo de munte. Nu vedea pădurea de pe alt continent. Nu știa nimic despre cei zece mii de potențiali leoparzi de pe planetă. Sistemul lui de alarmă, deși zgomotos, era calibrat pentru un mediu limitat”, explică acesta.
Medicul spune că diferența fundamentală dintre trecut și prezent este dispariția acestor limite. „Noi am eliminat limitele. Am construit un mediu în care orice tragedie din orice colț al lumii intră în valea noastră în câteva secunde. Iar sistemul vechi, fidel cum a fost dintotdeauna, sună la fiecare foșnet. Nu greșește el. Greșim noi crezând că răspunsul lui constant e mereu corect”, susține el.
Într-un final, Tâu vorbește despre lecția pe care o putem învăța din modul în care funcționa creierul uman în trecut: „Strămoșul de pe stâncă nu era ignorant. Era echilibrat. Asculta valea lui, își făcea griji pentru ea, acționa când era cazul, și se odihnea când nu era. Poate că asta e tot ce avem de învățat. Nu să închidem ochii, ci să-i deschidem doar atât cât e folositor”, concluzionează specialistul.
