Misiunea unei voluntare care a preluat refugiați ucraineni din Gara de Nord: „M-a surprins abilitatea lor de a supraviețui”

În București, Primăria Capitalei, prin Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București, a mobilizat rapid resursele disponibile în contextul valului de refugiați ucraineni, în doar două zile organizând Centrul de la Romexpo, un spațiu cu o capacitate de cazare pentru 2.000 de persoane.

100.000 de refugiați au ales să rămână în România

Raportul de activitate 2022-2024 al DGASMB arată că prin România au tranzitat peste 5 milioane de persoane, însă aproximativ 100.000 au rămas în țară. Aproape 60% dintre refugiații înregistrați au fost femei, iar circa o treime copii, cei mai mulți stabilindu-se în București (aproape 50.000). Autoritățile locale au făcut o evaluare rapidă a capacității de primire și cazare, iar din 26 februarie 2022 DGASMB, prin Serviciul Urgențe Sociale, a deschis în Gara de Nord un Info Point funcțional nonstop. 

De asemenea, Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București a organizat în gară un punct permanent de sprijin, unde refugiații au primit hrană caldă, băuturi și fructe, fiind distribuite aproximativ 100.000 de porții. 

Voluntariatul care i-a schimbat viața

Ioana Andronescu a ajuns și ea acolo, în calitate de cetățean care voia să ajute. Donase bani, dusese medicamente la gară, dar simțea că nu e suficient. O fotografie cu un munte de donații și câțiva oameni care încercau să facă față haosului a făcut-o să plece de la birou și să intre în cupola de la Romexpo. Nu știa că va rămâne doi ani, apoi va deveni angajată DGASMB.

A împachetat conserve, a organizat mii de haine pe mărimi, a cărat paleți, a descărcat camioane, a învățat cuvinte în ucraineană, a fost înjurată și îmbrățișată în aceeași zi și a plâns odată cu ei. A văzut oameni în modul de supraviețuire, mame care născuseră de curând și stăteau în picioare să traducă pentru că vorbeau română, voluntari care munceau fără pauză și refugiați care luau tot ce prindeau, de teamă că mâine nu vor mai avea nimic. A ajuns la terapie din cauza epuizării și a descoperit, în același timp, o formă de misiune personală.

Povestea Ioanei este o mărturie din inima unui centru de sprijin pentru refugiați din România. Despre haosul începutului, despre organizarea din mers, despre limitele omenești și despre cât de departe poate merge cineva atunci când decide că nu poate rămâne spectator.

Imaginile crunte din Gara de Nord

Era februarie 2022 când Rusia a atacat Ucraina. Haos, spaimă, tragedii. Oamenii au intrat într-o luptă pentru supraviețuire și au început să treacă granița în România și în țările vecine. De la primele ore ale dimineții până târziu în noapte, toate jurnalele de știri transmiteau constant evoluția situației, iar rețelele sociale erau inundate de informații și reacții în timp real. 

Ioana Andronescu era una dintre spectatoare, însă ea nu s-a limitat la a privi, ci a simțit că trebuie să intervină și să ofere ajutor. „Auzisem și văzusem tot felul de știri despre refugiații ucraineni, despre ce se întâmpla și cum ajungeau în gară. Am intrat pe Facebook, pe grupul «Uniți pentru Ucraina», unde toată lumea posta sfaturi, informații despre unde pot fi duși și ce trebuie făcut”, a declarat aceasta.

Spune că, la început, a donat bani domnului Ștefan Mandachi, care primea refugiați la hotelul său din Suceava, însă „câți bani poți să donezi ca persoană fizică? Este o sumă limitată”. Ulterior, s-a dus să cumpere medicamente pentru răceală și dureri, creme pentru bebeluși și alte produse care puteau fi achiziționate fără rețetă, de strictă necesitate, pe care le-a dus apoi la Gara de Nord. „N-am putut să stau acolo, era atât de aglomerat și atmosfera atât de apăsătoare. Am fost, am lăsat plasa și am plecat. Încercam să găsesc o modalitate să ajut și eu cu ceva, cu orice”.

Conform raportului DGASMB, la Gara de Nord au fost implicați 50 de voluntari, care au asigurat sprijin pentru comunicare în limba ucraineană și rusă.

Își amintește cât de dureroase erau imaginile din gară. I-a rămas întipărită în minte scena copiilor desculți, rătăciți printre bagaje. „În frigul acela din 2022, mi s-a făcut rău când i-am văzut, nu doar mie, ci și altora care ajungeau acolo”.

Oameni obișnuiți pregăteau sandvișuri și ceaiuri fierbinți în termosuri, apoi mergeau să le ofere unor persoane pe care nu le văzuseră niciodată și, cel mai probabil, nu aveau să le mai întâlnească vreodată. Făceau acest lucru fără să primească ceva în schimb, doar din altruism și din nevoia profundă de a ajuta. Ioana crede că aceste gesturi spun multe despre noi, românii, despre felul nostru de a fi și despre tradiția de a întâmpina oaspeții cu tot ce avem mai bun. „Aceștia suntem noi, iar pe mine m-a impresionat atât de mult lucrul acesta”.

Un punct de informare pentru milioane de oameni

Potrivit datelor puse la dispoziție de Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București, prin Serviciul Urgențe Sociale, DGASMB a intervenit încă din 26 februarie 2022 în Gara de Nord, unde a fost deschis un punct de informare cu program permanent, 24 de ore din 24.

În plus, echipele mobile au oferit informații despre rutele de transport din țară și din afara ei, despre procedura de obținere a protecției temporare și despre accesul la serviciile disponibile în centrul de la Romexpo. Tot în acest context au fost realizate aproximativ 5.000 de transporturi în vederea cazării.

Între februarie 2022 și decembrie 2023, în jur de 4 milioane de persoane venite din Ucraina au tranzitat punctul de sprijin din Gara de Nord.

Romexpo, un centru important pentru refugiați

După experiența din gară, Ioana spune că a văzut pe internet imaginea unui „munte de donații și o persoană cât o furnicuță în spatele unui morman de sute de tone de donații”, iar voluntarii cereau ajutor la Romexpo pentru a face față volumului uriaș de bunuri primite. Se tot gândea la acea fotografie și se întreba ce fac acei oameni acolo, așa că a plecat de la biroul unde lucra și s-a îndreptat spre Romexpo, convinsă că trebuie să se implice. „Mi se părea că orice clipă în care nu fac ceva productiv era o clipă irosită în viața mea. Voiam să ajut oamenii, să îi împingem mai departe sau să-i ajutăm să rămână”, mărturisește ea.

Despre ceea ce a făcut Primăria Capitalei prin DGASMB la Romexpo, Ioana afirmă că a fost și este un sprijin enorm pentru refugiații ajunși în țara noastră. România, fiind țară vecină cu Ucraina, a preluat, după spusele ei, „o mare parte a refugiaților” și a rămas singura țară care a menținut deschis un centru de refugiați timp de aproape doi ani. 

Își amintește momentul în care a intrat în cupola de la Romexpo. În zona principală a pavilionului erau amenajate mii de paturi, aduse de ISU, iar imaginea spațiului pregătit a copleșit-o. 

Potrivit DGASMB, „pe lângă centrul de la Romexpo, cu 2.000 de paturi, în adăposturile din Capitală au fost puse la dispoziție alte 5.000 de paturi, asigurate de Centrul Municipiului București de Coordonare și Conducerea Intervenției”.  Mai mult decât atât, conform datelor oficiale, în 2022, DGASMB a oferit cazare permanentă, în regim de urgență, pentru 1.659 de cetățeni proveniți din Ucraina, în opt centre aflate în subordinea instituției. În anul următor, alte 1.670 de persoane refugiate au fost găzduite în șase centre organizate, unde au beneficiat zilnic de mese calde.

De la paturi aliniate la kituri de supraviețuire

Privind rândurile nesfârșite de paturi, voluntara se gândea la toate femeile și copiii fugiți din calea războiului. Mintea i-a zburat la propria familie și și-a imaginat cum ar fi fost ca sora ei să fie nevoită să plece împreună cu copiii, după o viață de muncă cinstită, doar cu hainele de pe ea, fără bani și fără să cunoască limba, într-o altă țară, având ca singur scop supraviețuirea.

A simțit din prima clipă că trebuie să lucreze cot la cot cu persoanele de acolo. Povestește cum voluntarii organizau alimentele neperisabile pe care le împachetau în cutii donate de Jumbo, transformându-le în adevărate kituri de supraviețuire. „Puneam o conservă de mazăre, una de aia, una de aia. Maximizam resursele, le întindeam așa, ca pe macaroane, să ajungă la cât mai multă lume”.

În datele transmise de DGASMB, se regăsește faptul că în 2022, ajutorul umanitar a fost extins și în punctele de tranzit. Aproximativ 20.000 de pachete cu hrană rece au fost distribuite pe Aeroportul Henri Coandă, iar peste 45.000 de persoane care s-au adresat Ambasadei Ucrainei din București au primit alimente, apă, cafea, ceai și kituri de igienă pentru adulți și sugari.

Ioana mărturisește că nimeni nu era pregătit pentru un asemenea aflux: sistemul de asistență socială trecuse brusc de la câteva sute de beneficiari la mii, iar procesul de adaptare și de găsire a resurselor interioare a fost un șoc. 

În fiecare zi, 2.000 de persoane cereau informații și sprijin, iar bariera lingvistică făcea lucrurile și mai dificile, puțini refugiați vorbind engleza. „A trebuit să găsim noi capacitatea de a gestiona”, spune ea, descriind haosul organizat în care toată lumea jongla cu sute de tone de produse, încercând să creeze un sistem de distribuție, trasabilitate și înregistrare care să funcționeze eficient. „Eu, ca voluntar, fugeam în fiecare secundă. Mi s-a părut că ceea ce făceau oamenii ăștia era impresionant. Cum jonglau cu sute de tone de produse, toate în același timp, să găsească un sistem de distribuție, de trasabilitate, de înregistrare, că nu puteai să zici hai, intră, ia și du-te”.

Între haos și ordine. Cum s-a construit un sistem din mers

În primele zile a fost haos. Oamenii veneau întruna, iar echipa DGASMB, instituțiile implicate, organizațiile non-guvernamentale și voluntarii încercau să țină pasul cu un flux pe care nimeni nu îl anticipase. „A fost mai degrabă un sistem de trial and error și hai să reconfigurăm traseul”, spune ea, iar pe măsură ce se confruntau cu o situație nouă, modificau traseul, improvizau și încercau o altă variantă. Nimeni nu mai gestionase mii de oameni disperați, zi după zi.

Ioana Andronescu spune că a fost primită cu deschidere de toți cei implicați, de la angajați până la voluntari. S-a ocupat în mare parte de organizarea tonelor de haine primite din donații, pe care le sorta în funcție de sex, vârstă, mărime și culoare. Nu a făcut însă un pas înapoi nici când a fost nevoie să care paleți întregi de produse sau să ajute la descărcarea camioanelor.

În cupolă, rafturile metalice erau pline ochi cu produse de toate felurile, pentru că „lumea a fost foarte empatică, iar eu am fost și sunt atât de mândră că societatea civilă românească a avut un răspuns atât de pozitiv și atât de primitor față de niște străini”. Totul trebuia organizat, iar Ioana se ocupa personal de asta, întrucât „dacă venea o proaspătă mămică și cerea blugi de gravidă, eu trebuia să știu unde sunt și dacă mai am”. În plus, toate produsele erau expuse și fotografiate, astfel încât donatorii să vadă ce s-a întâmplat cu lucrurile oferite, să existe o transparență totală. 

400 de tone de îmbrăcăminte, sortate și distribuite

În 2022, la Centrul Bebe de București și la Centrul de Economie Circulară au fost strânse și sortate peste 400 de tone de îmbrăcăminte, arată datele oficiale.

Povestește că aprovizionarea rafturilor era un efort continuu. „Când se termina felul cinci, trebuia să meargă cineva să dezgroape acel lucru și să-l pună la raft. Nu vă imaginați ce înseamnă… erau sute de tone de produse”, spune ea. Colegii cărau lăzi cu mere, cartofi și tot ce se dona. Ajutoarele veneau din toate direcțiile, de la persoane fizice și ONG-uri până la bătrâni care aduceau o cutie de lapte, o pungă de zahăr sau o pâine. 

La început, beneficiarii aveau acces liber la rafturi. Apoi au început problemele. „A venit cineva, a luat 50 de paste de dinți și le-a băgat în valiză”. Și totuși, aceea nu era lăcomie, spune ea. Era frică, era instinctul de supraviețuire. „Instinctul lor de supraviețuire era imens și înțeleg asta. A trebuit să-mi reajustez felul de a privi oamenii și așteptările pe care le aveam de la comportamentul lor într-un cadru normal. Acela nu era un cadru normal. Erau niște oameni aflați în modul de supraviețuire, concentrați doar să-și salveze familia și pe ei înșiși. Nu mai exista gentilețe față de ceilalți, își smulgeau produsele unii de la alții. Atunci am văzut că ființa umană este capabilă de foarte multe lucruri atunci când intră în instinctul de supraviețuire”, a explicat Ioana Andronescu pentru Libertatea.

În cele din urmă, a urmat o nouă reorganizare. Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București a delimitat spațiul dintre rafturi și beneficiari, iar produsele au început să fie distribuite direct în mână, în funcție de numărul de membri ai familiei. Zece copii primeau altă cantitate față de doi. Sistemul s-a așezat treptat. Din mers. Din greșeli. Prin adaptare.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 7

„Veneau mămici cu copii, mămici cu copii, mămici cu copii”

Majoritatea celor care ajungeau la centru erau femei singure cu copii, iar ei au încercat întotdeauna să îi prioritizeze. „Veneau mămici cu copii, mămici cu copii, mămici cu copii”, își amintește Ioana.

Deși programul oficial era de 8 ore, în realitate oamenii munceau fără oprire. Nu exista o pauză de masă clară sau un moment în care să spună că ziua s-a terminat. „Nu știu ce au mâncat, nu știu când au băut, nu știu când s-au odihnit”, povestește cu admirație Ioana despre colegii ei. În paralel, trebuiau să funcționeze și celelalte servicii sociale din cadrul DGASMB: centrele pentru copii, pentru vârstnici, pentru persoanele fără adăpost. Această tragedie nu suspendase restul serviciilor.

Pentru a funcționa, a adus o parte din ea acolo

Pentru a face față ritmului alert și muncii repetitive, Ioana spune că avea nevoie să aducă o parte din ea acolo. Așa a ajuns să-și aducă radioul de acasă și să implice pe toată lumea din jurul ei, cerându-le să doneze ce nu mai folosesc. A epuizat rapid cercul apropiaților, apoi a început să caute donații pe Facebook și pe grupuri online. A mers la jumătate de oră de București, și-a umplut mașina de haine și le-a descărcat la Romexpo. „Treptat, au început să mă recunoască angajații DGASMB și voluntarii atunci când veneam, pentru că intram cu muzică, dansam, eram complet pe lângă, dar nu asta a contat. A contat că am pus umărul și am degrevat puțin din ce aveau ei de făcut acolo și pentru mine a contat că au avut încredere în mine să-mi dea body-urile de copii pe mână”.

La un moment dat, hainele nu mai reprezentau o prioritate, iar Ioana s-a orientat spre alte nevoi urgente și a adus un camion întreg de veselă. „De la jumătate de oră pe zi am ajuns să fug în fiecare secundă a vieții mele să vin aici”, spune ea, convinsă că „făceam ceva atât de nevăzut, dar care are efecte imediate”.

Își amintește cum beneficiarii ucraineni s-au repezit să ia vesela, chiar dacă nu avea nimic special. Pentru mulți dintre ei însă, orice obiect era valoros. Nu mai aveau nimic. De la farfurii și pahare până la rochii de mireasă rătăcite printre donații, totul își găsea imediat un nou proprietar, a explicat Ioana.

O întâlnire neașteptată cu reprezentanții bisericii mormone din România

Aceasta a povestit cu drag despre întâlnirea neașteptată cu reprezentanții bisericii mormone din România. Spune că a fost un moment marcant care a însemnat începutul unei colaborări frumoase. Reprezentanții Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă au avut două misiuni în București și și-au dorit să se implice în susținerea refugiaților ucraineni, în cele din urmă devenind „un stâlp al meu personal, al Romexpoului și al refugiaților”.

Acești oameni au cumpărat din banii lor paleți întregi de lenjerie intimă și șosete, întrucât nu se găseau în pachetele de donații. „I-a trimis Dumnezeu acolo, am legat niște prietenii atât de frumoase și m-au adoptat moral. Și ei pe mine, și eu pe ei și ne ajutam și munceam împreună. Seniori, la 60, 70, 80 de ani, veneau și munceau opt ore pe zi”.

Supraaglomerare și mutare

În primă fază, toată activitatea s-a desfășurat la Pavilionul central (A) de la Romexpo, unde în mijloc erau amplasate paturile de campanie, iar pe margini a fost organizat un culoar cu standerele de haine. Deși traseul era gândit astfel încât oamenii să înainteze spre zona din spate, unde primeau o dată pe zi mâncare caldă și băuturi, mulți rămâneau acolo, se întâlneau și discutau, iar zona era din ce în ce mai aglomerată.

Ioana mărturisește că voluntarii abia reușeau să circule cu cărucioarele încărcate, numărul beneficiarilor creștea constant, iar spațiul a devenit insuficient. În momentul în care perioada de utilizare gratuită a acelui spațiu s-a încheiat, întreaga activitate a fost mutată în Pavilionul G7 din cadrul Romexpo. 

Conform voluntarei, mutarea s-a realizat prin mobilizarea tuturor, inclusiv a membrilor Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă, care au transportat toate bunurile, de la standere cu haine și cutii, până la paleți de făină și alte alimente. 

Potrivit DGASMB, la doar două luni de la deschidere, centrul de donare de la Romexpo sprijinea deja peste 30.000 de refugiați ucraineni, care au fost ajutați cu alimente, produse pentru bebeluși, articole de igienă, lenjerii de pat, obiecte de uz personal și alte produse de maximă necesitate.

ONG-uri care funcționau la Romexpo

După mutarea la G7, lucrurile au devenit mai bine organizate, iar colaborarea cu ONG-urile a fost de mare ajutor. La noua locație funcționau câteva organizații, alături de instituțiile statului, fiecare cu un rol clar. 

Conform raportului DGASMB 2022-2024, câteva dintre ONG-urile și organizațiile care au fost sprijin în Centrul de la Romexpo sunt:

• World Vision România – a organizat centrul educațional „Happy Bubble” (activități pentru copii, cursuri de română și engleză pentru mame, consiliere psihologică și juridică).
• Armata Salvării România – a oferit tichete sociale și rechizite pentru copii, distribuite la Romexpo.
• Fundația Sera România – a distribuit vouchere medicale pentru persoane vulnerabile.
• UNICEF (în parteneriat cu DGASMB) – implicat în centrele de sprijin pentru copii și femei.
• UNHCR – sprijin financiar și umanitar în cadrul centrului.
• Salvați Copiii – spații de joacă pentru copii în zona de sprijin.

Toate persoanele care au ajuns în România au trecut prin tragedii

„Fiecare persoană care intra la noi aici, toți aveau probleme. Unul nu era fără. Toți cu tragedii, toți cu familii moarte, toți cu vieți lăsate”, spune Ioana despre oamenii care au trecut pragul Romexpo. În același timp, fetele din Ucraina care s-au alăturat voluntarilor trebuiau și să muncească, dar și să-și gestioneze emoțiile puternice, frustrările și, uneori, jignirile pe care le primeau. 

„Jandarmi am avut aici”, povestește ea, explicând că, în această luptă pentru supraviețuire, unii deveneau agresivi atunci când simțeau că nu primesc tot ce au nevoie. „A fost greu pentru mine să depășesc, să înțeleg că omul ăla nu are nimic cu mine, ci doar își varsă frustrarea, tragediile acumulate în sufletul lui. Eu eram doar o supapă, deși și eu eram alergată de dimineață”.

Unul dintre cele mai dramatice cazuri a fost cel al unei colege, Irina, care lucra la World Vision și ulterior la Armata Salvării. Într-o zi, în timp ce era la muncă, zona în care familia ei locuia a fost bombardată. „A murit toată lumea în acel bombardament”, spune Ioana. În timp ce își plângea durerea, Irina a continuat să lucreze și să ajute alți oameni aflați în aceeași situație. 

De asemenea, o tânără mamă care abia născuse stătea cu orele în picioare, pentru a-i sprijini pe ceilalți, întrucât era vorbitoare și de română, și de ucraineană. „Venea femeia cu copilul, lăuză, să stea, să le traducă tuturor”, povestește Ioana, impresionată de capacitatea lor de a rezista și de a-i sprijini pe alții, chiar și în plină tragedie personală. 

Bărbații, prinși între front și fugă

Vorbind din perspectiva unui om care a văzut sute de cazuri, ea spune că privește situația fără judecată. „Și eu aș face orice să scap dintr-un lucru pe care nu l-am ales eu”, afirmă, referindu-se la bărbații care au fugit din calea războiului. 

Mulți dintre ei aveau familie, iar în anumite condiții, dacă aveau trei sau mai mulți copii, li se permitea să plece. Alții, spune ea, „cu siguranță au găsit modalitatea să eludeze sistemul și să fugă dintr-un loc în care nu au putut să stea și din fața unui lucru pe care nu s-au simțit în stare să îl facă”. 

Într-o situație și mai vulnerabilă s-au aflat bărbații din comunitățile minoritare, precum cetățenii ucraineni de etnie romă, vorbitori de română, prinși între două lumi. „Sunt ai nimănui”, spune Ioana, explicând că sunt adesea blamați și de o parte, și de alta.

Adolescenți care au fugit din calea războiului

Cu vocea tremurând, voluntara dezvăluie cum mulți adolescenți au fugit din calea înrolării forțate și au ajuns în România doar cu hainele de pe ei. „Veneau direct aici și îi îmbrăcam noi, apoi unii dintre ei plecau mai departe”. O parte au rămas la Romexpo, alții au dormit în școli, în săli de sport sau în alte spații de rezidență.

Ioana explică cum cei care împlineau 18 ani încercau cu disperare să găsească orice soluție pentru a trece frontiera înainte de fi luați în armată. Erau tineri abia majori, singuri pe drum, fără bagaje, fără bani, uneori câte doi sau trei, sprijinindu-se unul pe altul. Erau prieteni care se temeau că viitorul lor ar putea fi decis de alții.

Blamați că aveau mașini scumpe

Au existat și voci care i-au criticat pe ucrainenii veniți cu mașini scumpe să ia ajutoare, punând sub semnul întrebării nevoia lor reală. „Sigur, am avut doamne cu jeep, cu fes de la Armani. Au stat la coadă, în frig, ore întregi, să vină să ia produsele noastre, pastele Aro de la Metro, de doi lei punga”, povestește ea. 

Pentru voluntară, aparențele nu spuneau nimic despre situația din spate. „Fesul Armani nu se mănâncă. Și mașina aia era singura ei cale de a scăpa”, mărturisește, explicând că, dincolo de etichete și prejudecăți, era vorba despre oameni puși brusc în fața supraviețuirii.

„Cine are dreptul să-i zică: tu nu mănânci?”, adaugă ea, convinsă că adevărata nevoie nu se măsoară în branduri, iar „adevărații bogați nu sunt în România”. În fața războiului, fițele, reputația și statutul de altădată nu mai contează, iar mulți dintre cei judecați pentru aparențe au luat, la rândul lor, haine second-hand și produse de bază, pentru că luptau, pur și simplu, să meargă mai departe.

Când panica învinge rațiunea

Disperarea i-a împins pe unii dintre ei la gesturi greu de imaginat. Voluntarii au descoperit pașapoarte aruncate în iarbă și au asistat la scene în care refugiații își furau unii altora produsele sau chiar gențile cu acte. „Își furau geanta cu pașaportul”, povestește ea, în condițiile în care, ca refugiat într-o țară UE, orice document pierdut poate însemna un nou coșmar birocratic. 

Au avut 15.000 de umerașe pe sală care au fost luate toate, apoi au trebuit recumpărate. „Luau tot ce prindeau”, spune voluntara despre momentele de panică. 

Au existat și situații în care copiii alegeau hainele de firmă pentru a le vinde ulterior în Piața Obor, încercând să facă rost de bani. Cu toate astea, Ioana explică faptul că în spatele acestor gesturi nu era răutate, ci frica și instinctul de supraviețuire.

Locul unde Ioana și-a găsit sensul

Cu toate că munca pe care o făceau nu era deloc ușoară și auzeau povești tragice la fiecare pas, voluntara mărturisește că nu ține minte lucrurile grele. „Nu țin minte lucrurile grele. Am auzit la trăsnăi, tentative de a frauda sistemul, de a ne păcăli. De câte ori ne-am închis ochii și de câte ori ne-am făcut că nu vedem…”. 

Spune că personal, a ajutat-o foarte mult locul acesta, că a descoperit lucruri la ea, unde vrea să fie și cât de departe vrea să meargă. „Făcând lucruri repetitive, precum așezatul hainelor, îți așezi de fapt lucrurile în minte, ai timp să te gândești la soluții și cred că asta m-a ajutat și pe mine, și pe cei care ne-au ajutat”.

O perioadă a jonglat între Romexpo și locul în care muncea înainte, dar într-un final viața ei profesională de atunci s-a încheiat firesc, urmând să fie angajată a Direcției Generale de Asistență Socială a Municipiului București, cu funcția de referent DGASMB. „Dumnezeu a închis ușa aia și mi-a deschis-o pe aceasta”, mărturisește ea, explicând cum a ajuns să fie prezentă dimineața, la prânz și seara în centrul de sprijin. Actualii colegi din cadrul DGASMB au observat implicarea constantă și au întrebat-o ce face acolo. Răspunsul a venit simplu: îi place să ajute și să organizeze, iar aici a găsit un loc unde ideile îi sunt ascultate și respectate. Spune că nu își dorește să ofere un ajutor superficial, redus la „niște cutii cu haine și hai, ia-le și du-te”, ci un sistem demn, în care sprijinul oferit să fie real, atent și uman, atât pentru cei care îl primesc, cât și pentru cei care îl oferă.

Mai mult decât atât, gestionarea acestui flux continuu de oameni a devenit o adevărată provocare logistică, dar dincolo de organizare, miza a fost mereu demnitatea. Oamenii au vrut să ofere mai mult decât haine sau un pat pentru o noapte. Au vrut să transmită un sentiment de normalitate pentru persoane care, poate, nu mai aveau nimic. Din această dorință au ajuns, spune ea, „să ordoneze după culori maieurile și tricourile”, să le aranjeze atent, astfel încât spațiul să nu arate ca un depozit improvizat și să nu miroasă „a second hand”. Fiecare detaliu a contat, pentru ca persoanele care treceau pragul centrului să simtă că primesc nu doar ajutor, ci „un strop de omenie”.

Sănătatea, în acea perioadă

Au fost doi ani grei și plini pentru toți cei implicați, iar Ioana Andronescu mărturisește că a ajuns să meargă la terapie, pentru a învăța cum să gestioneze toată presiunea morală, oboseala mentală și „să găsesc modalități de a face față, un mecanism prin care să pot merge mai departe și să am aceeași energie bună pentru mine, în primul rând, dar și pentru cine vine aici”.

De asemenea, spune că a ajuns să știe care sunt cele mai bune combinații de vitamine ca să poată rezista zilelor lungi petrecute în picioare, iar în tot acest timp, a făcut gastrită și tendinită. „Acum eu am alarmă să știu când trebuie să mănânc. Când îți vin mii de oameni care au tragedii și trebuie să îi ajuți, credeți că ne mai aminteam noi să mâncăm? Mâncam o banană în picioare, în timp ce făceam treabă”. 

Își amintește cum lucra alături de Marina, o colegă, și fugeau pe rând la baie, fără să stea mai mult de trei minute fiecare, ca să nu se lase singure prea mult. „Eram anesteziată, nu vorbeam, nu voiam să aud pe nimeni și nimic. Asta a durat un an, doi, până am realizat că trebuie să fac ceva cu mine, să îmi dozez altfel energia, consumul de energie, să nu îmi mai permit să mi se ia atât de mult din forța vitală”.

Consumul nervos a fost uriaș, recunoaște ea și spune că au încercat mereu să se protejeze unii pe ceilalți, întrucât „și pentru noi, ca români, era o invazie. Bariere de limbă, de cultură, de acceptare, de respectare a neregulilor” și adaugă că nu va uita niciodată agitația de la ambasadă, unde oamenii așteptau cu zilele fără să rezolve nimic.

6 calculatoare, mii de oameni și o cursă contracronometru

Organizarea dintre secții era intensă și funcționa sub presiune continuă. În față era registratura și locul de joacă amenajat de Salvați Copiii, mai încolo echipa de la Armata Salvării, care se ocupau de vouchere, bani și evidențe pe calculator, apoi, colegii care ofereau informații despre joburi și orientare. Într-o altă zonă, distribuția de haine și produse funcționa cu propriile baze de date și cu donatori în spate, explică Ioana.

Totul însemna o logistică uriașă și multă „hârțogăraie”: documente completate de mână, semnături, date introduse în calculator, toate în același timp, în mijlocul agitației. Peste 2.000 de persoane treceau zilnic prin acest circuit, iar șase calculatoare însemnau șase baze de date și șase tipuri de verificări. În zgomotul continuu, voluntarii au fost nevoiți să învețe rapid cuvinte de bază în ucraineană, precum „stai jos”, „dă-mi pașaportul”, „acum nu, data viitoare”, pentru a putea comunica eficient. „A trebuit să ne adaptăm și noi la ei, și ei la noi, astfel încât să lucrăm și să conviețuim într-un mod decent, să supraviețuim aici”.

190.000 de oameni și o mobilizare fără precedent

În 2024, bilanțul a fost copleșitor: „La sfârșitul anului, făceam totalul. Aproximativ 190.000 de persoane ne-au trecut pragul în 2024 și noi îi știam pe toți și ei ne știau pe noi”. În fiecare zi, voluntarii țineau evidența de mână, pe foi, notând numărul beneficiarilor și voucherele acordate, iar la final trăgeau linie. Din totalul de aproximativ 190.000 se regăseau și familii noi, dar și persoane care rămăseseră în București. 

Când transportul feroviar era gratuit, oamenii veneau din toată țara, până la Romexpo, unde stăteau ore în șir la coadă. Spațiul devenise insuficient, așa că „a trebuit să găsim modalități de a limita numărul membrilor de familie care intrau aici. S-a amenajat un cort încălzit, unde aveau acces un adult și un copil”.

Programul era depășit frecvent, pentru că nimeni nu putea închide ușa în fața celor care așteptaseră ore întregi, iar solidaritatea a venit din toate direcțiile: „Țin minte că am fost cu mama să cumpărăm 150 de mingi pentru copii, am făcut chetă cu colegii. I-am explicat domnului de la magazin pentru ce avem nevoie și a stat domnul să umfle fiecare minge cu pompa, apoi le-a adus cu mașina lui”.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 17

Bunicii refugiați. Lecții de supraviețuire la 70 de ani

Printre miile de refugiați care au trecut pragul Romexpo s-au numărat și foarte mulți vârstnici. „O doamnă în vârstă de 70 de ani și-a găsit de muncă în România și acum spală scări de bloc. Și vine aici din când în când să-și mai ia haine”, povestește angajata DGASMB. 

La început au venit copiii, iar mai apoi și-au adus părinții și bunicii, pe măsură ce situația de acasă devenea tot mai gravă. Pentru mulți dintre ei, adaptarea a fost o luptă în sine, întrucât oameni care nu citiseră niciodată alfabetul latin au fost nevoiți să învețe literele și să pronunțe numere de telefon într-o limbă străină. „Știți ce complex este pentru ei?”, spune ea, impresionată de efortul lor. Cu toate acestea, bătrânii s-au dovedit surprinzător de organizați. „Sunt foarte organizați. Și pe mine m-a surprins abilitatea lor de a supraviețui”.

Prietenii născute în mijlocul haosului

Dincolo de ajutorul concret, au rămas legăturile create în plin haos. „Există oameni cu care încă vorbesc pe WhatsApp și încă îmi trimit poze”, spune Ioana. Mămici care încercau să ofere ceva înapoi, copii care veneau la joacă și aduceau propriile jucării, dorind să fie responsabili și utili, nu doar beneficiari ai sprijinului. Chiar și femei de 70 de ani foloseau Google Translate ca să întrebe cu ce pot ajuta. 

În timp, relațiile s-au transformat în prietenii reale. „N-ai cum să nu relaționezi cu cineva când muncești cot la cot și treci împreună prin niște situații indescriptibile”. Astăzi, legătura continuă în moduri simple și firești, prin gesturi mici, dar încărcate de sens, o altă formă de ajutor care le apropie și le ține conectate.

Ce se întâmplă acum la Romexpo

Ioana explică faptul că ceea ce fac acum la Romexpo în Pavilionul G7 este un fel de extensie a ceea ce făceau înainte, doar că acum s-a extins piscina de beneficiari. În prezent, la Depozitul de Economie Circulară Socială (DGASMB), vin refugiați din toată lumea, din țări precum Ucraina, Afganistan, Siria, Bangladesh, dar și foarte mulți români.

Ținând cont de situația economică actuală, „avem mămici care au venit pentru prima dată la noi să suplimenteze, într-un fel, o cărticică, o jucărioară”.

Pentru cei care doresc să ajute, spune că donațiile se fac direct, în 6 puncte din București. De acolo, ele sunt aduse la Romexpo, unde sunt sortate și distribuite către persoanele fără adăpost, la centrele pentru seniori, pentru victimele violenței domestice, la doamnele refugiate din Gaza. Important de reținut este că oricine are nevoie, are acces liber.

Cum funcționează sistemul de distribuire a produselor

Întrebată care sunt pașii pentru a beneficia de produse, Ioana a spus: „Funcționăm pe un sistem de puncte. Fiecare adult beneficiază de 100 de puncte, iar fiecare copil de 50 de puncte, o dată la trei luni. În medie, asta înseamnă aproximativ 20-22 de obiecte de persoană, o dată pe sezon. Ne-am gândit că este un ritm echilibrat în care oamenii își pot lua lucrurile de care au nevoie fără să existe abuzuri”.

Nu este vorba despre cumpărături în exces, ci despre strictul necesar: o geacă, o pereche de încălțări, pantaloni, poate veselă sau alte obiecte utile în casă. Uneori primesc și electrocasnice, iar pentru acestea au reguli clare: un singur electrocasnic per familie și maximum două genți, pentru a ajunge la cât mai multe familii. „Avem foarte mulți donatori constanți, oameni care au beneficiat, la rândul lor, de ajutor, iar acum, când le este mai bine, se întorc și donează. Calitatea donațiilor spune multe despre nivelul lor de grijă”, a adăugat Ioana.

Depozitul de Economie Circulară Socială colectează aproximativ 30-38 de tone de haine pe săptămână și le sortează pe mărimi, categorii și sezon. Donatorii români, de multe ori, fac curățenie sezonieră, iar iarna donează haine de vară și vara haine de iarnă. Ei le depozitează și le distribuie când este momentul potrivit. „Este un efort imens, fizic și psihic. Avem proiecte cu parohii din jurul Bucureștiului, cu școli, cu ONG-uri. Trimitem pachete în țară, lucrăm cu liste clare de nevoi”, a spus Ioana, subliniind că încearcă să ajungă și la clasa medie a doamnelor învățătoare și a mămicilor care de rușine nu intră într-un second hand. 

De asemenea, încearcă să găsească și comunități unde lucrurile sunt apreciate și cheamă constant educatoare, învățătoare și reprezentanți ai școlilor să ia lucruri gratuite pentru familiile care au nevoie.

„Pentru mine, această muncă este o misiune”

A fost o perioadă în care Ioana a crezut că trebuie să alerge continuu, să nu ia pauză, să ajute cât mai mulți oameni. Apoi a înțeles că, dacă ea se prăbușește, nu mai poate ajuta pe nimeni. A înțeles că are nevoie de energie pentru a rămâne prezentă și pentru a putea răspunde fiecărei persoane cu răbdare. „Pentru mine, această muncă este o misiune”, adaugă ea.

Spune că a învățat să fie mai umană decât credea că poate fi, să dăruiască chiar și atunci când simte că nu mai are resurse. „Cu fiecare haină oferită, cu fiecare masă caldă, simt că am contribuit la supraviețuirea unei familii, a unei comunități”.

Respectul Ioanei pentru donatori, pentru colegii ei și pentru beneficiari este imens, iar în final, încheie prin a spune că „tot ce facem înseamnă organizare, echilibru și multă răbdare. Este greu, dar știu că, în această etapă a vieții mele, aceasta este misiunea mea. Și cât timp pot face bine, voi continua”.

---

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro