Ce înseamnă „cei șapte ani de acasă”

Ce înseamnă expresia „cei șapte ani de acasă”

Atunci când auzim despre cei șapte ani de casă în diferite contexte, de cele mai multe ori este vorba despre atitudinea sau felul în care se comportă un copil sau un adult.

Deseori, se spune despre o persoană că nu are cei șapte ani de acasă atunci când este nepoliticoasă sau când comportamentul său nu este considerat civilizat. Se sugerează astfel că lipsesc acele reguli de bună-cuviință și conduită care, în mod normal, ar trebui să fie deja înrădăcinate în primii ani de viață. Și reversul este valabil, se spune despre o persoană că are cei șapte ani de acasă când dă dovadă de ceea ce în limbaj comun, popular, numim bun-simț.

În concluzie, cei șapte ani de acasă sunt aduși în discuție când vorbim despre bune maniere și reguli morale, despre comportament, atitudine, limbaj.

Această expresie are și o tentă moralizatoare – este ca o formă indirectă de a spune că nu școala, nu societatea sau mediul profesional sunt cele responsabile în primul rând pentru felul în care cineva se poartă, ci familia și mediul în care a crescut. De aceea, atunci când un adult dă dovadă de lipsă de respect, de grosolănie sau de nepăsare față de ceilalți, se presupune că problema nu ține de educația formală, ci de lipsa educației primite acasă – adică, lipsa celor „șapte ani”.

Ce spune știința despre primii șapte ani de viață

Psihologia acordă o importanță deosebită primilor ani de viață în dezvoltarea ființei umane. Studiile arată că, într-adevăr, în primii șapte ani de viață, copiii absorb o cantitate imensă de informație. Primii ani de viață sunt cei care pun baza formării viitorului adult.

Această perioadă este considerată esențială pentru formarea caracterului și pentru învățarea unor norme fundamentale de comportament, cum ar fi respectul, politețea, bunul-simț, empatia, igiena personală, dar și limitele – ce este acceptabil și ce nu într-o relație cu ceilalți.

Totuși, este esențial de înțeles că învățarea până la această vârstă se face mult mai mult prin imitație decât prin explicație. Cu alte cuvinte, un copil va învăța infinit mai mult din comportamentul și atitudinea îngrijitorilor săi decât din ceea ce ei îi spun.

Mai mult, copilul va învăța și din atitudinea pe care părinții sau îngrijitorii o au față de el și de ceilalți. Astfel, un copil care va fi respectat în propria familie și care vede forme de respect în jurul său va fi respectuos la rândul lui.

Cei șapte ani de acasă nu înseamnă doar faptul că îl învățăm pe copil să spună „te rog”, „mulțumesc”, „îmi pare rău”, deși și acestea sunt esențiale. Rutinele familiei, obișnuințele familiei, regulile de care familia ține cont, normele morale și comportamentale ale familiei sunt, de asemenea, asimilate de copii.

Așadar, prin expresia „cei şapte ani de acasă” se defineşte practic tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă este considerată una de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj.

Impactul educatorilor în formarea celor șapte ani de acasă

Deși familia este cea mai importantă atunci când vorbim despre dezvoltarea copilului și deprinderea normelor sociale și a unui comportament social adecvat, în zilele noastre, cei șapte ani de acasă se petrec mult și în afara casei. Astfel, cei mai mulți copii merg de la vârste mici la grădiniță, iar impactul mediului nu este de neglijat.

Practic, pentru un număr mai mic sau mai mare de ore, educatoarele, îngrijitoarele și personalul grădiniței reprezintă pentru copii autoritatea. Astfel, cei mici vor învăța și de la aceștia diferite reguli, atitudini, comportamente, limbaj. Este, de asemenea, important de preciziat că și în acest caz, copiii vor învăța mai mult prin imitație decât prin explicație.

Ce învață copilul în cei șapte ani de acasă

Primii șapte ani de viață din viața unui copil sunt definitorii pentru formarea viitorului adult. Din punct de vedere psihologic, în acești ani este pusă baza dezvoltării psihice și emoționale.

Formarea atașamentului securizant

Atașamentul securizant se formează încă din primii doi ani de viață, dar acest lucru se întâmplă numai dacă nevoile copilului sunt îndeplinite în mod corespunzător. Este esențial ca un copil să simtă că este iubit, protejat și acceptat necondiționat. Acest sentiment creează o bază de siguranță emoțională, din care copilul poate explora lumea cu încredere. Atașamentul sănătos cu părinții sau îngrijitorii principali îl va ajuta să dezvolte încredere în sine și în ceilalți.

Înțelegerea emoțiilor

Copilul trebuie ajutat să înțeleagă ce simte și să găsească moduri potrivite de a-și exprima emoțiile: să fie învățat și să poată să spună când e supărat, trist sau frustrat. Pentru un copil este foarte important să fie ajutat să înțeleagă ce simte, iar pentru asta are nevoie de un adult. Mai mult, pentru a-și gestiona corespunzător emoțiile, copilul este dependent de un adult. Asta înseamnă că un copil furios nu se poate calma dacă adultul cu care este se înfurie și el.

Din punct de vedere științific, un copil are nevoie de un adult cu un sistem nervos reglat, pentru ca el să se simtă în siguranță. Cu alte cuvinte, un copil poate fi liniștit numai de un adult liniștit.

Stima de sine și încrederea în propriile forțe

Încurajarea constantă, validarea eforturilor, nu doar a rezultatelor și oferirea unui spațiu sigur pentru greșeli contribuie la dezvoltarea unei imagini pozitive de sine. Copilul trebuie să învețe că este valoros așa cum este, dar că este în regulă să greșească și că poate învăța din greșeli.

Autonomie și responsabilitate

În cei șapte ani de acasă, copilul ar trebui să învețe să se îmbrace singur, să-și strângă jucăriile, să participe la activități casnice potrivite vârstei lui, să fie responsabil pentru unele acțiuni. Asta dezvoltă autonomie și responsabilitate.

Empatia și conștiința morală

Învățarea empatiei este una dintre lecțiile fundamentale ale copilăriei și este bine de știut că această capacitate se dezvoltă treptat în primii ani de viață, ceea ce înseamnă că nu este realist să ne așteptăm la empatie de la un copil foarte mic.

Mai mult, empatia se învață cel mai mult prin imitație. Astfel, nu este suficient să îi vorbim copilului despre empatie, este nevoie să dăm exemplu, ca părinți, de empatie atunci când vine vorba despre propriul copil, dar și despre ceilalți.

Empatia se referă la a înțelege ce simte și celălalt și-l va ajuta astfel pe copil să aibă relații cât mai sănătoase. Un copil empatic va putea înțeleg când a greșit față de un alt copil spre exemplu și poate spune îmi pare rău într-un mod autentic.

Respectul față de ceilalți

Un copil trebuie să învețe de acasă să spună „te rog”, „mulțumesc”, „scuză-mă”, să nu întrerupă constant când cineva vorbește, să nu jignească și să nu lovească. Acestea sunt doar câteva reguli de bază care par foarte simple, dar care sunt foarte importante pentru relații armonioase în societate.

Comunicarea sănătoasă

Un copil are nevoie să fie învățat să-și exprime dorințele, emoțiile și nevoile fără a țipa, fără a lovi sau manipula. Să învețe să asculte, nu doar să vorbească. Aceste abilități sunt esențiale pentru construirea relațiilor sociale pozitive și pentru rezolvarea conflictelor și vor fi învățate de către copii doar de la adulți care ei înșiși respectă aceste reguli.

Părinții și cei care îl cresc pe copil sunt modele vii, și copilul învață, în primă instanță, nu din ceea ce i se spune, ci din ceea ce vede. Dacă adulții vorbesc frumos între ei, dacă își cer scuze, dacă își arată respectul, copilul va prelua acest comportament în mod natural.

Descoperă și Cele mai bune jocuri pentru copii – idei de jocuri în funcție de vârstă

Sursă foto – Shutterstock.com

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE