Drumul lui Horia Tecău spre Wimbledon: ani de muncă invizibilă și un singur prag mental
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
De trei ori câștigător de Grand Slam și fost număr 1 mondial la dublu, Horia Tecău vorbește, într-un dialog cu Raluca Hagiu la podcastul „Prima dată”, făcut în colaborare cu Libertatea.ro, despre anii nevăzuți din spatele trofeelor și despre blocajul interior care l-a ținut departe de marele vis până în 2015.
Cuprins:
Partea I
Performanța nu a început cu trofee, ci cu o schimbare de perspectivă
Chiar și în plină rutină de antrenament, încerca să își creeze senzația de „prima dată”.
„Aveam în obicei o practică de a mă întreba tot timpul ce vreau acum, ce vreau să fac, cum vreau să fac lucrurile. Și, practic, prin obiceiul ăsta simțeam că fac lucrurile pentru prima dată, chiar dacă erau aceleași lucruri”, a spus Horia.
Această abordare l-a ajutat să reducă diferența dintre antrenament și meci. „Eu nu mai joc, nu mai fac antrenamente și meci, eu joc tenis.”
Prima plecare și gustul libertății
Una dintre amintirile definitorii rămâne prima plecare din țară, la 11 ani, la un turneu în Corsica. Zborul cu avionul i-a deschis o lume nouă.
„Și acum pe undeva am șervețelele de la Air France. Pentru că a fost așa o experiență care m-a marcat cu o nuanță de: «Ce fac eu aici? Pot să călătoresc, să văd lumea asta? Ce tare! Mai vreau!»”, a povestit el.
Sportul a devenit rapid mai mult decât competiție: era un pașaport spre lume.
Lecția tatălui: 100% sau deloc
Partea II
Un moment-cheie în formarea sa a fost lecția primită de la tatăl său. Nu presiunea, ci alegerea conștientă.
„Băi, dacă vrei să faci asta, că tu ai ales să faci asta și tu vrei să faci asta în continuare, fă-o 100%. Dacă nu vrei să o faci 100%, nu mai facem. Mergem, facem altceva”, își amintește Horia Tecău că i-a spus tatăl său.
Această verificare constantă – „ce vreau să fac?” – a devenit un instrument esențial, mai ales în perioadele dificile, când banii lipseau, iar viitorul era incert.
„Am 19 ani, am intrat la seniori, nu câștig bani, totul costă. (…) Și, în momentele alea, cea mai importantă a fost această lecție de a face un pas înapoi și de a mă întreba - ce vrei să faci. Vreau să joc tenis”, a mai spus el.
Nu a avut niciodată „planul mare”. A mers pas cu pas, concentrat pe proces, nu pe trofee.
Jurnalul care i-a schimbat cariera
De la 10-11 ani, Tecău scrie în jurnal. Inițial despre meciuri și antrenamente, apoi despre stări, obiective și credințe.
„Era ca un contract pe care îl fac cu mine, mereu. Îmi scriam cum vreau să joc, ce vreau să creez, ca gânduri, ca execuții, ca atitudine”, povestește Horia.
A scris și că vrea să fie campion. Dar nu a putut, mult timp, să își dea voie să creadă cu adevărat.
„Nu puteam să scriu că sunt campion, numărul unu. (…) Credința mea era că nu sunt suficient de bun”, considera el.
Acesta a fost pragul mental care l-a ținut pe loc. Nu tehnica, nu condiția fizică, ci convingerea interioară.
„A trebuit să transform, să schimb această credință cu «nu sunt suficient de bun» în «sunt suficient de bun»”, a mai explicat Horia Tecău.
Procesul a durat ani și a implicat muncă interioară, terapie, antrenament mental, respirație, disciplină. Transformarea s-a văzut în rezultate abia în 2015: „Când am câștigat Wimbledonul.”
Dincolo de trofeu, momentul a însemnat confirmarea unei schimbări interioare profunde: acceptarea faptului că este suficient de bun pentru a fi în vârf.
În spatele titlurilor și al medaliei olimpice stau 30 de ani de tenis și zeci de momente în care a ales să continue. Ani de muncă invizibilă, de îndoieli și de reconstrucție interioară.
Ediția integrală poate fi urmărită și pe canalul de Youtube al Ralucăi Hagiu, dar și în clipurile video de mai sus.
