Leonardo Padura, autorul romanului „Bărbatul care iubea câinii”, despre viața în comunismul cubanez: „Un ou la două zile, nimic mai mult”

O mare poveste despre trădare, frică, utopie și supraviețuire

Leonardo Padura, un scriitor de mare anvergură și unul dintre cei mai importanți autori cubanezi, a fost tradus în 30 de limbi, iar cărțile sale s-au vândut în peste 1,2 milioane de exemplare, în întreaga lume. La mijloc de iunie, autorul a venit în România, odată cu lansarea romanului său „Bărbatul care iubea câinii”, apărut la editura Litera, în traducerea Ilenei Scipione. 

Publicat inițial în 2009, romanul urmărește trei destine care se întrepătrund de-a lungul secolului XX: Lev Troțki, liderul exilat al revoluției ruse, Ramón Mercader, agentul care l-a asasinat în Mexic, și Ivan, un scriitor cubanez deziluzionat, martor al propriului declin personal și al eșecului unei utopii. De fapt, romanul spune o mare poveste despre trădare, frică, utopie și supraviețuire, în care destinul individual este strivit între roțile istoriei. Însă dincolo de cronica unei crime politice, Padura construiește o meditație amară despre cum se rupe legătura dintre ideal și realitate, și cum minciuna devine, uneori, singura formă de rezistență într-o societate închisă.

Recomandări

Dosare grele aflate de 12 ani în instanță, cu prejudicii de zeci de milioane de euro.  Judecătorii se plâng de volumul de muncă, dar țin dosarele pe loc până la prescrierea faptelor

Pentru Cuba, acest roman a fost – și încă este revelator. Într-un stat unde controlul ideologic a fost parte din structura socială timp de decenii, curajul de a repune în discuție marile mituri ale stângii revoluționare a făcut din Padura o voce singulară.

Aplaudat de cititori și critici din întreaga lume, „Bărbatul care iubea câinii” l-a transformat pe Leonardo Padura în cel mai cunoscut scriitor cubanez contemporan. Însă el rămâne, în același timp, un observator atent al propriei societăți – una în care istoria nu e doar trecut, ci o prezență care modelează tăceri, frici și compromisuri până în ziua de azi.

L-am cunoscut pe Padura într-o sâmbătă dimineață, în fața librăriei Humanitas Kretzulescu. Fuma o țigară tăcut și părea obosit și ușor inabordabil. Odată ce ne-am așezat la masă și am început să-i adresez întrebări, mi-a răspuns cald și deschis la toate. Mi-a mărturisit că era de puțin timp în Capitală și că urma să facă o plimbare în oraș după discuția cu mine. Îl consumă foarte tare interviurile, iar în România, în două zile cât a stat, a dat mai multe interviuri decât în Cuba, în utimii cinci ani. Nelipsit de simțul umorului, cubanezul mi-a vorbit despre viața într-o țară socialistă, spiritul poporului său, influența lui Troțki în Cuba, modul în care istoria a fost ascunsă oamenilor, dar și despre cum o ideologie utopică a înfrânt atâtea spirite și a distrus atâția oameni.

Recomandări

Sute de susținători ai lui Călin Georgescu protestează în Piața Victoriei: s-au îmbrâncit cu jandarmii, iar unul a fost prins cu un cuțit

„Am încercat să găsesc latura umană a lui Troțki”

-Libertatea: A fost important să-l portretizați pe Troțki drept un om complex, uman, cu trăsături atât bune, cât și rele? Ce simbolism găsiți în asasinarea și moartea lui și cum vedeți influența lui în Cuba?
-Leonardo Padura: Am încercat să găsesc latura umană a lui Troțki pentru a scrie acest roman, pentru că Troțki era destul de fanatic din punct de vedere politic. Era implicat într-o dispută politică uriașă, care i-a determinat viața și moartea. De asta în carte există relația lui cu familia, legătura de iubire pe care o are cu Frida Kahlo, la fel cum există și relația lui cu câinii, care este una foarte importantă. 

A fost foarte important pentru roman să urmez aceste fire, deoarece vorbesc despre oameni care au trăit în politică, dar care au avut și o viață reală. În ceea ce îl privește pe Troțki în Cuba, în Cuba a fost urmată aceeași politică sovietică timp de mulți ani, și este urmată și astăzi în ceea ce privește figura lui Troțki – ori nu a existat, ori a fost un trădător. 

Recomandări

Olof Mörck, starul rock suedez care s-a convertit la ortodoxie din dragoste pentru soția româncă: „Iubesc România, o consider a doua mea țară natală”

În urmă cu șapte ani, a fost sărbătorit centenarul creării Armatei Roșii, iar televiziunea din Cuba a difuzat un reportaj despre eroica Armată Roșie sovietică, și nu s-a menționat niciodată că Troțki a fost creatorul și fondatorul armatei. Ca și cum Troțki nu ar fi existat niciodată. Când am început să fiu interesat de figura lui Troțki, m-am dus să caut cărți, și am găsit doar două într-o bibliotecă din Cuba. 

Ambele fuseseră publicate în Uniunea Sovietică; una se numea „Troțki trădătorul”, iar cealaltă „Troțki falsul profet”. Cu alte cuvinte, imaginea lui Troțki era fie complet negativă, fie inexistentă. Asta m-a obligat să încep să caut informații în altă parte și, din fericire, am început să le găsesc, pentru că despre Troțki s-a scris foarte mult. S-a scris foarte mult și asta a fost și bine și rău, pentru că implica o cantitate enormă de bibliografie. 

De aceea, am optat practic pentru o trilogie scrisă de un biograf pe nume Isaac Deutscher, în anii 1950, foarte aproape de moartea lui Troțki, când marile dezbateri nu fuseseră încă create, și care oferă cea mai apropiată viziune asupra personajului, ceea ce eu aveam nevoie pentru a scrie romanul.

-Ați scris romanul timp de cinci ani și v-ați documentat extrem de bine înainte. Știu că ați menționat că este până la urmă o operă de ficțiune, chiar dacă bazată pe fapte istorice, dar și faptul că pentru a putea scrie despre un astfel de personaj, trebuie să ajungi la o anumită înțelegere a lui, cât și la o distanță necesară. În vreo formă, apropierea de acest personaj v-a schimbat viața?
-Am crezut că am ajuns la o mare apropiere de personajul lui Troțki, din toate lecturile pe care le făcusem. Când am crezut că romanul era practic terminat, l-am dat editorilor mei din Barcelona și, într-o întâlnire cu ei, mi-au spus ceva de care-mi era teamă. Mi-au spus că romanul este foarte bun, dar există ceva care nu funcționează. 

I-am întrebat ce nu funcționează și mi-au spus că nu știu, dar ceva nu funcționează. M-am dus la hotel, am așteptat două zile, m-am gândit, și când m-am văzut din nou cu ei, le-am spus că știu ce nu funcționează. „Troțki, nu funcționează, așa-i?”. Da, au răspuns. Motivul era că eu am scris romanul la persoana I, ca și cum ar fi fost un fel de continuare a autobiografiei sale. Autobiografia lui Troțki, care se numește „Viața mea”, se încheie în 1929, exact în momentul în care eu începeam să spun povestea. Ulterior, mi-am dat seama  că problema era că nu reușisem să intru cu adevărat în mintea lui Troțki – un politician profesionist, un filosof evreu rus ucrainean, un om din prima jumătate a secolului XX, cu un fanatism politic total. 

Pur și simplu nu am putut să intru în mintea lui, așa că a trebuit să fac un pas înapoi, să caut o altă perspectivă și să scriu o narațiune la persoana a treia. A fost o încercare de a-l privi dintr-un punct de vedere mai obiectiv și cred că asta m-a ajutat și a funcționat mult mai bine pentru relația cu personajul. 

„În Cuba, o parte importantă a populației a devenit foarte săracă”

-Sunteți profund conectat de Cuba și încă locuiți aici. Prin prisma romanului dvs., a ideologiei utopice comuniste, cât și a implementării sale sub o formă autoritară – ce-mi puteți spune despre cubanezi și spiritul lor, ca popor, dar și despre cum este Cuba în prezent și cum sunt oamenii de aici?
-Cuba este încă o țară cu o structură politică și economică socialistă, cu un partid unic care este deasupra tuturor structurilor de stat. Știți foarte bine ce vreau să spun. Da, acest lucru dă impresia că lucrurile în Cuba nu s-au schimbat în ultimii ani, iar realitatea este că această structură politică și economică s-a schimbat foarte puțin, dar societatea s-a schimbat foarte mult. 

Începând cu anii ’90, Cuba a trecut printr-o criză economică profundă care are legătură cu dispariția Uniunii Sovietice și cu tot sprijinul economic și politic pe care Uniunea Sovietică l-a oferit, cu dispariția țărilor socialiste din Europa de Est, cu dispariția socialismului din țările din Est. 

Țara trece prin această criză din care nu am ieșit, o criză care a avut momente mai puțin acute, dar care, după pandemie, s-a transformat în ceea ce se numește, în termeni economici, o policriză. Există probleme cu transportul, cu electricitatea, cu alimentele, cu medicamentele, iar unul dintre răspunsurile populației a fost emigrarea. 

Acum câțiva ani au avut loc proteste în Cuba. Oamenii au ieșit pe străzi pentru a protesta, iar dacă cineva arunca o piatră și spărgea un geam, era condamnat la 10 ani de închisoare. Cu alte cuvinte, existau pedepse foarte dure pentru cei care ieșeau să protesteze, iar răspunsul a fost acesta: să părăsească Cuba. 

Aproape un milion de oameni au părăsit Cuba în ultimii trei ani, ceea ce înseamnă aproape 10% din populație. De la 11 milioane și ceva am ajuns la 9 milioane de locuitori. Țara se află într-o situație economică foarte precară. 

Mama mea, care are 97 de ani, primește o pensie de 1.500 de pesos, iar o cutie de 30 de ouă, atunci când poți face rost de una, valorează 3.000. Adică această persoană ar putea mânca un ou o dată la două zile și nimic mai mult. Pe oamenii îi ajută dacă au un copil sau o rudă în afara Cubei care le poate trimite niște bani, dacă fac o muncă suplimentară. 

Legăturile de familie și legăturile personale îi ajută mai mult sau mai puțin să supraviețuiască. Dar adevărul este că există o parte importantă a populației care a devenit foarte săracă. Toate acestea în cadrul aceluiași sistem politic și economic. Și să presupunem că sistemul politic nu vrea să se schimbe, așa cum s-a întâmplat în China sau în Vietnam, deși este evident că sistemul economic nu a funcționat și are nevoie de multe schimbări. 

Există un factor extern care influențează mult această situație și este adevărat: este vorba despre politica americană față de Cuba, politica embargoului, care interzice anumite tranzacții comerciale și financiare. De exemplu, în prezent, tu, ca cetățean european, dacă călătorești în Cuba, după aceea nu mai poți merge în Statele Unite cu viza electronică. 

Trebuie să mergi la un consulat, să ceri o viză și să treci printr-un întreg proces administrativ pentru a o obține. Asta a dus la scăderea turismului, care este o sursă importantă de valută pentru Cuba. Cu alte cuvinte, ne aflăm într-o situație foarte complicată, foarte complicată, în care epuizarea acestui sistem economic este evidentă, iar cel mai rău este că nu vedem lumina de la capătul tunelului, pentru că nici măcar nu vedem tunelul.

-Ce reprezintă Ivan (despre care ați spus că nu este doar un personaj) pentru esența culturii cubaneze? V-ați pus în pielea lui, cât timp l-ați conceput? Are elemente autobiografice?
-Dintre cele trei personaje principale ale romanului, Ivan este singurul care este fictiv. Cu toate acestea, el este cel mai real, pentru că Ivan aș fi putut fi eu. Ivan este construit din experiența mea în Cuba, iar acest lucru este foarte important în roman. 

Dacă acest roman ar fi fost scris de un scriitor, să spunem latino-american sau ibero-american, un spaniol, un mexican, un argentinian, ar fi fost un roman complet diferit. De ce? Pentru că acestor scriitori le-ar fi lipsit experiența de a fi trăit într-o țară socialistă. Este o experiență care nu poate fi învățată din cărți, este o experiență care trebuie trăită, pentru că există atât de multe elemente care acționează asupra persoanei și asupra societății în ansamblu, încât numai printr-o experiență personală poate fi înțeleasă. 

Ivan reprezintă un posibil scriitor cubanez care suferă marginalizarea și cenzura, care trăiește acest fenomen al propriei înfrângeri, prin înfrângerea acelui mare proiect politic care părea să fie paradisul omenirii pe pământ, acea societate democratică egalitară, utopică. Este un personaj foarte important în roman și chiar dacă are elemente autobiografice, din fericire, viața mea nu a fost la fel ca a lui și de aceea putem sta de vorbă acum.

„Sunt invizibil în Cuba”

-Ați scris romanul în 2009, iar în Cuba a fost publicat doi ani mai târziu, fără să fie intens promovat. Cu toate astea, care simțiți că a fost impactul acestei povești în propria dvs. țară, mai ales că l-ați scris cu poporul cubanez în minte. Credeți ca a schimbat ceva sau a fost revelator pentru cei de aici?
-Nu cred că a schimbat ceva în societate. Cred că a permis multor oameni să aibă o înțelegere diferită a istoriei prin care am trecut. Ei mi-au spus că, citind acest roman, au aflat lucruri despre viața noastră, ca popor, pe care nu le știau. Cred că acesta este efectul fundamental al romanului. 

În ziua în care cartea a fost publicată în Cuba, am spus în public – „particip la un eveniment la care nu credeam că voi participa vreodată.”  

Nu am crezut că această carte va fi publicată în Cuba, dar a fost, a câștigat premiul criticilor, iar în anul următor am primit premiul național pentru literatură, iar romanul a fost foarte important în acest sens. Dar apoi au venit alte consecințe – în Cuba nu mai apar în ziare, la televiziune sau la radio. 

În cele două zile de când sunt în România, am dat mai multe interviuri, decât în ultimii cinci ani în Cuba. În două zile am făcut mai multe decât în cinci ani. Sunt invizibil în Cuba. Dar continui să scriu și continui să cred că modul în care scriu este modul în care trebuie să scriu. Și uneori chiar cred că am devenit mai radical în percepția și reflectarea realității prin literatură. Acest roman era deja o declarație de principii, dar cred că în cărțile ulterioare am mers din ce în ce mai adânc în aceste principii.

-Ați spus la un moment dat – „în Cuba, încă mai e greu să spui adevărul cu voce tare. De aceea, romanele pot face mai mult decât ziarele”. Apropo de asta, ati simțit sau simțiți o presiune a autocenzurii în scriitura dvs.? Este literatura forma prin care puteți face anumite adevăruri vizibile? 
– Mass-media din Cuba aparține statului și funcționează legal ca instrument al partidului, al guvernului. Politica editorială este dictată prin intermediul unui birou ideologic al Comitetului Central al Partidului Comunist. Desigur, ele oferă o viziune a realității care corespunde acestei orientări politice. 

Literatura și arta, în general, au alte spații, din fericire – în cinematografie, în teatru, în artele plastice etc. În toți acești ani, în ultimii 25, 30 de ani, am văzut alte viziuni ale acestei realități, mult mai complexe, mult mai critice, mai interogative. 

Eu am avut norocul, personal, să am o relație de lucru cu o editură din Spania, încă din 1996. Adică, termin de scris un roman, apăs o tastă și el ajunge la calculatorul editurii mele din Barcelona. Asta înseamnă că nu trec prin niciun filtru instituțional cubanez. Orice cenzură majoră care ar fi putut fi aplicată nu există, pentru că am acest spațiu. Acest lucru a însemnat că unele dintre cărțile mele nu au fost publicate în Cuba, în special ultimele romane, despre care vă spuneam că sunt un pic mai radicale. Ultimele mele trei romane nu au fost publicate în Cuba. 

Am reușit să publicăm câteva dintre ele într-o mică editură alternativă, care caută fonduri să mai publice 1.000-1.500 de exemplare, nu mai mult, ceea ce este o picătură în ocean, pentru că în Cuba ar fi mult mai mulți oameni interesați să aibă cărțile. Asta mi-a permis să-mi exercit independența de scriitor, cât și libertatea de gândire, deoarece, dacă aș fi încercat să public doar în Cuba, nu aș fi avut această posibilitate.

Există un element care a caracterizat literatura cubaneză în ultimii 60 de ani, și anume procesul care a avut loc în anii 1970, un proces de stabilire a unei politici sovietice cu privire la cultură, ceea ce a însemnat că mulți scriitori, intelectuali, învățători și profesori au fost marginalizați pentru că erau fie homosexuali, fie aveau convingeri religioase, fie aveau atitudini care erau puțin nonconformiste față de sistem. 

Acest lucru a marcat cu teamă cultura cubaneză până în prezent, și această teamă a caracterizat tot ceea ce s-a făcut în Cuba. De fiecare dată când cineva a încercat să facă un pas în exteriorul sistemului, a întâmpinat dificultăți și probleme. 

Spre exemplu, în 2015, în cadrul Festivalului de Film din Havana s-a difuzat un film francez, regizat de un francez, bazat pe o poveste pe care eu am scris-o și care avea acțiunea în Cuba. Este povestea unui grup de prieteni, dintre care unul trăiește în Spania și se întoarce în Cuba. Filmul se numește „Return to Ithaca”, ca Ulysses, nu-i așa, și a fost cenzurat în cadrul festivalului, ceea ce a dus la discuții aprinse cu autoritățile culturale. 

După multe eforturi, am reușit să obținem ca filmul să fie prezentat timp de două zile la un festival de film francez, cu alte cuvinte, era ceva care venea din Franța, nu era ceva care venea din Cuba. A fost o dovadă a faptului că cenzura încă funcționează în Cuba, nu doar pentru mine, ci pentru mulți alții din sfera artistică.

O voce mai radicală și expunerea realității cubaneze prin literatură

-Ați spus că ați devenit mai radical după publicarea romanului „Bărbatul care iubea câinii.” Ce înseamnă mai exact acest lucru și cum vedeți relevanța acestei cărți în ziua de azi?
-Romanul este despre frustrarea unui proces utopic universal. Este acea utopie pe care oamenii au căutat-o încă de pe vremea grecilor, acea lume bună, sau mai înapoi, din Biblie, cu Paradisul. Acea lume mai bună în care toți vom avea totul și toți vom fi egali. 

Acest lucru a fost promis să se întâmple pe Pământ cu acea societate. Eșecul acelui proiect, pervertirea acelei utopii, ne-a adus aceste povești pe care le trăim acum, acest prezent pe care îl trăim acum, atât de complicat, atât de convulsiv. Cred că acest lucru face ca mesajul transmis în carte să fie permanent. 

De la această carte, bineînțeles, viziunea mea asupra realității s-a schimbat, pentru că am învățat multe. Scrisul la ea m-a forțat să studiez mult și am învățat multe. De exemplu, un roman mai recent al meu, intitulat „Ca praful în vânt”, după titlul piesei semnate de formația Kansas, vorbește despre diaspora generației mele. Cineva mi-a spus, ei bine, toate personajele din roman (există în jur de opt personaje), cu excepția unuia care moare și a altuia care rămâne în Cuba, dar nu știe pentru cât timp, toate pleacă. De ce pleacă toate? 

Ei bine, pentru că aceasta este realitatea a ceea ce se întâmplă în Cuba acum. Chiar acum trei, patru luni, am scris un articol pentru ziarul spaniol El País intitulat „Și mai mult praf în vânt”, pentru că relata povestea a trei prieteni de-ai mei, doi de vârsta mea și unul cu 10 ani mai în vârstă decât mine, care au părăsit Cuba. Este ceva care se întâmplă, și simți cum societatea se golește, și pare că se transformă într-un teritoriu în care devii asemeni unui supraviețuitor care trăiește în el. 

Despre toate astea vorbesc, mai ales, în romanul pe care îl voi publica acum, în septembrie, în Spania, „Morir en la arena”, care sper să fie publicat și aici, în România. 

-Ramón Mercader devine criminal nu din cruzime, ci din credință. Cum se naște un asasin ideologic? Credeți că în ziua de azi, unde la nivel global se simte o extremă a dreptei în ascensiune, inclusiv în România – putem să facem aceleași greșeli ale trecutului, nu ne-am învățat lecțiile din anii terorii?
-Cred că specia umană este singura dintre locuitorii de pe pământ care face aceeași greșeală de două, trei, patru ori. Există vaci, vite, care sunt puse în locuri unde gardul are electricitate, iar odată ce-l ating nu se mai întorc niciodată acolo. Noi, oamenii, ne întoarcem să ne electrocutăm nu o dată, ci iar și iar. 

Ramón Mercader este cazul omului care crede orbește într-un proiect și este manipulat de acel proiect. Vedem într-un mod foarte dramatic cum extrema dreaptă manipulează gândirea oamenilor. Zilele trecute l-am văzut, de exemplu, pe prim-ministrul Ungariei cum spunea că „nu vrem imigranți, că sunt criminali, că sunt ucigași și că vin să ne pervertească”, iar oamenii cred asta. 

Ceea ce se întâmplă în Statele Unite o arată într-un mod brutal. Așadar, trăim un moment în care cineva se întreabă – cum este posibil? Tocmai când am crezut că lumea va funcționa într-un mod mai coerent, când am ieșit din întunericul comunismului, noi creăm alte sisteme autoritare. Sistemul democratic care a triumfat este, de asemenea, pervertit. Deci, uite, sunt foarte pesimist cu privire la ceea ce se întâmplă și la ceea ce se va întâmpla. Foarte pesimist. 

„Ar trebui să găsim un mecanism, astfel încât această lume să nu mai fie atât de inegală”

-Ați spus la un moment dat, cu gândul la Cuba, că „trăim într-o societate care a murit din cauza propriului discurs”. Credeți într-o revoluție care să nu trădeze oamenii care o fac? 
-Nu știu. Nu sunt politician, cu atât mai puțin oracolul din Delphi, nu am răspunsurile la viitor. Ceea ce cred este că trebuie să refacem o utopie care să fie cu adevărat umanitară și solidară. Românii, și chiar și cubanezii, sunt popoare privilegiate în comparație cu mulți oameni din lume. 

În Africa mor zilnic oameni și copii de foame, în Gaza mor oameni de bombe și de foame, în Ucraina mor oameni în război. Cu alte cuvinte, suntem într-o situație foarte complicată din care nu știu cum vom ieși, din care trebuie să găsim o cale de ieșire. Suntem, de asemenea, într-un moment în care tehnologia, care a avansat cu o viteză stratosferică, ne oferă posibilitatea de a realiza multe lucruri bune. 

De exemplu, datorită tehnologiei, cei dintre noi care trăiesc astăzi 70 și ceva de ani vor putea în curând să trăiască cu 15 ani mai mult, deoarece vom avea diagnostice medicale mult mai precise, care vor preveni bolile. Cu alte cuvinte, o serie întreagă, comunicarea, cunoașterea, relația dintre societăți, ar trebui să fie, ar putea fi mult mai fluide. Deci, chiar nu știu cum poate fi implementat acest lucru, habar nu am. 

Dar ar trebui să găsim un mecanism, astfel încât această lume să nu mai fie atât de inegală, pentru că în momentul de față, cel mai de succes model este modelul chinezesc. Un model în care drepturile omului sunt limitate, în care muncitorii lucrează aproape ca niște sclavi. Nu știu dacă ați văzut imagini, documentare sau altceva despre cum se lucrează în fabricile chinezești, așa că dacă acesta va fi viitorul…

-Și în final, întorcându-ne la romanul dvs., cu ce lecții sau mesaje v-ar plăcea să rămânem după ce citim „Bărbatul care iubea câinii”?
-Romanele nu trebuie să aibă un scop didactic de a-ți spune „fă lucrurile așa” sau „privește lumea așa”, dar cred că fiecare cititor ar trebui să găsească o lecție sau un mesaj, dacă un roman le are. 

Există, și știm asta, foarte multă literatură proastă care circulă în lume în momentul de față, care se vinde în mii sau chiar milioane de exemplare, iar când termini de citit, nu îți lasă nimic. Întotdeauna spun că literatura bună, uneori povestea pe care ți-o spune, o pierzi, dar te lasă cu un substrat a ceva care este mai important, te lasă cu un sentiment, cu o cunoaștere, cu o relație mai profundă în raport cu ceea ce crezi. 

Cred că aici se vorbește despre fanatism, se vorbește despre o utopie pierdută, se vorbește despre posibilitatea de a avea chiar compasiune pentru ceilalți, dar la final nu ofer niciun răspuns. Există un personaj care spune da, am compasiune, altul spune nu, ei nu merită compasiune. Cred că romanele sunt mai bune dacă lasă o ușă deschisă, astfel încât tu, ca cititor, să fii cel care închide acea ușă atunci când pleci. Știm asta din multele cărți pe care le-am citit, acele cărți pe care uneori le recitim. Pentru că nu contează atât de mult ceea ce ne spun ele, ci ceea ce ne transmit. Și, ei bine, sper ca acest roman să transmită multe lucruri care sunt în el, despre care, nici măcar eu, nu-mi dau seama că sunt acolo.

Fotografii: Miluță Flueraș