Jurnalist, dar mai ales prozator, Cristian Teodorescu este unul dintre cele mai importante nume ale literaturii române din ultimii 30 de ani. În vârstă de 66 de ani, născut la Medgidia, județul Constanța, Teodorescu a fost membru al Cenaclului de proză „Junimea”, coordonat de criticul Ovid S. Crohmălniceanu, a frecventat Cenaclul de Luni, coordonat de criticul Nicolae Manolescu. 

A debutat în 1985 cu volumul de povestiri „Maestrul de lumini”, urmate de „Tainele inimei” (1988); „Faust repovestit copiilor mei” (1991); „Povestiri din lumea nouă” (1996); „Îngerul de la benzinărie” ( 2003); „Medgidia, orașul de apoi” (2009). Au urmat în ultimii ani: „Șoseaua Virtuții: Cartea câinelui” (2015), „Cartea pisicii” (2017). „București, marea speranță” (2019). Are două premii ale Uniunii Scriitorilor din România.

Cel mai recent roman al său, „Tatăl meu în izolare”, a apărut recent, pretext perfect pentru un interviu.

Dragă Cristian Teodorescu, tocmai ți-a apărut la Polirom noul roman: „Tatăl meu la izolare”. Am urmărit micile notițe de pe Facebook. Nu știu dacă sunt fragmente și au legătură cu romanul. Cum a apărut ideea acestui roman? Care e povestea lui?
– Au legătură;  sunt capitole din roman. Ideea o aveam de mulți ani în minte. Într-o primă formă s-a numit Ioneștii de galben, de la culoarea unuia dintre sectoarele Bucureștiului de pe vremuri. Romanul acela însă a luat-o într-o direcție pentru care nu eram pregătit, așa că l-am pus deoparte. 

La Tatăl meu la izolare am început să scriu în pandemie, când se plângea lumea de carantină și de alte alea și dobitoci de tot soiul spuneau că e mai rău ca în comunism. Atunci mi-am adus aminte de tot ceea ce mi-a povestit tata că a pățit pe vremea comunismului.

Cristian Teodorescu:

Cu documentarea de familie mi-a fost cel mai greu. Tata a murit, bunicii mei au murit și ei. Aș fi avut nevoie să mă duc la bibliotecă, să mă uit la ziarele vremii, pentru limbajul oficial al timpului, dar bibliotecile erau închise. Am avut mare noroc cu cărțile din casă, însă cel mai mult a trebuit să mă bizui pe memorie, care nu mai e chiar punctul meu forte. 

Reverență pentru inventatorul telefonului mobil

Apropo, tu cum ai trecut peste pandemie? Mai ai și cățelul care trebuia scos la plimbare. Cum ai simțit toată această nebunie?
– Cățelul e Papi, o cățelușă cu origine neclară, ca mai toți maidanezii de dată recentă. (Mă așteaptă acum să ieșim pe-afară.) Când cu lockdown-ul o scoteam din casă ca infractorii – eu sunt în categoria de vârstă a celor care n-aveau voie să dea cu nasul pe-afară decât între anumite ore. În rest, am scris, am citit, m-am uitat la televizor la toată seria Star Trek și am vorbit mult la telefon. Inventatorul telefonului mobil merită recunoștința universală a tuturor celor care au trecut prin pandemie. 

Enervarea unui scriitor că „am putut compara ce s-a întâmplat în pandemie cu ce li s-a întâmplat celor din comunism”
Cristian Teodorescu

Spune-mi, te rog, la tine când a venit pasiunea aceasta a scrisului? De ce și pentru ce scrii?
– Prima povestire am scris-o cînd aveam vreo 9 ani, pe un caiet de caligrafie. N-o mai am. Citisem în manualul de română La cireșe, de Creangă, care a fost, vasăzică, primul meu maestru. Țin minte că povestirea era despre bunica mea, care vorbea foarte colorat, în ciuda faptului că de față cu mine se mai abținea. Mai ușor îmi e să-ți spun de ce nu scriu: din datorie, nu! Fiindcă mă împinge conștiința, nici atât! Din dorința de a comunica – rahat! – pentru asta e făcut telefonul și tot pentru asta au fost inventate răspântiile de la țară. 

Scriu poate fiindcă asta e singura cale prin care poți spune tot ce vrei fără să fii acuzat că ești bârfitor, nebun, mitoman și că-ți place să-ți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala.

Cristian Teodorescu:

Dar scriu, cu siguranță, și dintr-o înclinație de a face eu însumi diverse chestii. Când eram mic, curățam și lustruiam pantofii tuturor celor din casă. Pentru cine? Pentru cei care seamănă cât de cât, nu prea mult, cu mine.

Mi-a plăcut mult „Medgidia, orașul de apoi”. Cred că te reprezintă cel mai bine. Ce înseamnă pentru tine acel univers? 
– E bucata mea de lume și unul dintre puținele lucruri care se schimbă odată cu mine, încât mi se pare că rămâne la fel. Cuvintele pe care le scrii însă au și ele vârsta lor – unele sunt cuvinte-copii, altele cuvinte-adolescent, și de la un punct încolo, cuvinte care învață să se deprindă cu apropierea morții. Cuvintele din Medgidia fac parte din această ultimă categorie.

Crescut fără bătaie

Rămânând în zona amintirilor: care sunt lucrurile cele mai importante pe care ți le amintești din copilărie? La mine, observ, sunt tot mai mult legate de mirosuri. Tu ce-ți amintești cel mai mult?
– Un vis în care se făcea că murise bunica mea, Virginia. Am plâns-o în somn – era primul meu mort și era ea pe care o iubeam mai mult decât pe oricine. Visul acela insuportabil m-a făcut să mă trezesc din somn. Am fost atât de fericit s-o aud cum sforăie, că am trezit-o și pe ea să-i povestesc. Aveam vreo 4 ani. Apoi o goarnă pe care am primit-o de Moș Crăciun la București, de la mătușa mea Rica și de la soțul ei. Atunci locuiam într-un bloc, pe Agricultori și atmosfera din casă era destul de tristă. Am tot suflat în goarna aia câteva zile, prin garsonieră și pe balcon, până când a dispărut. O luase Babaul, mi-a spus mama. Îmi mai aduc aminte și de bătaia, singura, pe care mi-a tras-o tata într-o seară, după ce m-a luat pe sus din parcul Tolbuhin fiindcă râcâiam cu piciorul în pietrișul de pe alee. Până să ajungă și mama acasă, să mă apere, o încasasem. 

Nu eram învățat cu bătaia și la Medgidia, unde stăteam cea mai parte a anului, făceam cam tot ce voiam – nu prea avusesem parte de dresajul care transformă câinii și copiii în animale ascultătoare.

Cristian Teodorescu:

Îți amintești, de exemplu, ce citeai în copilărie și ce citeai în adolescență? Cărțile acelea de rămâi cu ele pentru toată viața?
– Când eram foarte mic rupeam copertele cărților și uneori primele două, trei pagini. Asta am constatat-o și eu după ce am învățat să citesc și răscoleam în dulăpiorul cu cărți de la Medgidia. Printre cele câteva rămase întregi era un volum cartonat din Viețile Sfinților povestite de Sadoveanu pentru copii și pentru cititorii neinstruiți. Ce înseamnă edițiile cartonate! Și, cine știe de ce, întreagă a rămas și cărțulia cu Harap Alb. O ediție ieftină, pentru școlari. Nu mă chinuiam cu cărțile din care nu înțelegeam decât cuvintele și propozițiile scurte. Atunci am citit povestirile pentru abecedar ale lui Tolstoi, o cărțișoară cât palma, Cei trei muschetari – trei volume subțiri care nu mai aveau coperte, dar nu le lipseau primele pagini. 

Enervarea unui scriitor că „am putut compara ce s-a întâmplat în pandemie cu ce li s-a întâmplat celor din comunism”

Am avut o primă tentativă cu Ion, căruia nu-i știam nici titlul, nici autorul și de care m-am lipsit repede.

Cristian Teodorescu:

Și primul capitol din Crimă și pedeapsă, de care m-am plictisit. Nu mai țin minte nimic din acea primă lectură din Dostoievski. Îmi aduc aminte însă câte ceva din Acuzarea are cuvîntul de Petre Bellu și numele unui personaj dintr-un roman de Ionel Teodoreanu – Tudor Ceaur-Alcaz, greu să uiți un asemenea nume, dacă ai apucat să-l ții minte. Cum se cheamă cartea am aflat mult mai târziu. N-am fost curios s-o recitesc. 

Și mai târziu?
– Din prima parte a adolescenței, vârsta aceea umilitoare când ajungi un fel de nici/nici, mi-au rămas în cap romanele lui Dumas-tatăl, Ciuma, mai mult decât Străinul lui Camus, Crimă și pedeapsă, pe care l-am tot recitit, ca și povestirile lui Cehov și Maestrul și Margareta, roman pe care-l reluam la concurență cu Un veac de singurătate. Cu Don Quijote am făcut cunoștință într-o ediție prescurtată de Ion Frunzetti. Când am citit prima oară ediția integrală în traducerea aceluiași Frunzetti, în tandem cu Edgar Papu, am fost dezamăgit. În partea a doua, Cervantes a vârât și vrute, și nevrute.

Despre tine s-au spus multe: că ești continuatorul lui Preda, că ești cehovian, că ești tradiționalist. Tu ai mizat pe realism într-o perioadă în care realismul era o marcă „retrogradă”, ceva depășit, când totul era textualism și moda noului roman francez. Se pare că ai mizat bine. Cum vezi toate astea acum?
– Noul roman francez mi se părea plictisitor și căznit – cu o excepție, Alain Robbe-Grillet. Textualismul era ca un compartiment de tren plin. Nu vedeam nici un motiv să mă înghesui printre ceilalți, adevărații textualiști. Ca să fac ce? Să devin discipolul lui Iova? Să fim serioși. Ar fi fost ca și cum m-aș fi supus unei operații estetice, ca să semăn cu alții. Mi-am văzut de treaba mea, nimic mai mult.

Enervarea unui scriitor că „am putut compara ce s-a întâmplat în pandemie cu ce li s-a întâmplat celor din comunism”
Cristian Teodorescu | Foto: Facebook

Apropo, dacă e să te revendici de undeva, de unde te revendici? Dintre cei români și străini…
– Cam mult spus că mă revendic. Dacă te influențează cineva, asta se poate întâmpla și fără să vrei. De la noi, mă gândeam des la Caragiale și la Ștefan Bănulescu, uneori la Camil Petrescu. Preda îmi plăcea, dar de la distanță. De dincolo, mă simțeam apropiat de Cehov și până la un punct, de Dostoievski, cel mai mult însă de Dickens, apoi de Bulgakov și de, mai ales, argentinianul Julio Cortázar. Oricât de mult îmi plăceau și-mi plac Salinger și Marquez – i-am tot recitit ca să mă vaccinez de influența lor, care mi se părea copleșitoare. După volumul de debut, lucrurile astea s-au estompat. 

Când te gândești prea mult la alții, cred că riști să te pierzi ori să-ți tocești plăcerea de a scrie. Pentru mine, asta ar fi o catastrofă.

Cristian Teodorescu:

„Lumea are memorie scurtă”

Din generația voastră 80 – strict la proză mă refer – doar tu și cu Cărtărescu țineți sus ritmul de scriere: scrieți constant și bine. Mulți, din păcate, ne-au părăsit prea devreme:  Mircea Nedelciu, Ioan Lăcustă, Gheorghe Crăciun, ca să dau câteva exemple. Ce ți se pare că a rămas și va rămâne important  din proza generației voastre, dintre autorii ei?
– Povestea asta cu rămasul depinde de ceea ce se va întâmpla cu cititorii și pe ce căi o vor lua. Cititorii inteligenți și cu simț critic ascuțit probabil că îi vor gusta pe Nedelciu și pe azi uitatul Lăcustă. Poate și pe Gheorghe Crăciun, cu ultimului său roman, Pupa russa. Imaginativii cu gusturi baroce, pe Cărtărescu și pe Cimpoeșu. Cât despre poveștile despre generația noastră, astea vor mai supraviețui o generație, după care nu vor mai conta. Lumea are memorie scurtă. 

„Conducerea lui Nicolae Manolescu și a locotenenților lui eternizați”

Scrii constant mici cronici de carte la revista Cațavencii: proză străină și românească. O faci cu o rigoare și pasiune de invidiat și de cei tineri. Cred că ai rămas printre puținii nu doar din generația ta care fac asta. De ce o faci? Reușești să ții pasul cu lecturile?
– Citesc de mulți ani cel puțin o carte pe săptămână. N-am pretenția că scriu cronici – sunt niște povești despre cărțile care îmi plac, adresate unui cititor inteligent care a absolvit liceul cu bine. Scriu poveștile astea, fără agendă: singura politică pe care o fac e politica literaturii, așa că n-am liste negre, cu autori interziși, cum e la Uniunea Scriitorilor sub conducerea lui Nicolae Manolescu și a locotenenților lui, care vor să se eternizeze acolo. Mi se pare rușinos și periculos pentru sănătatea morală a breslei să dai ucazuri prin care să impui de la centru despre ce cărți să NU se scrie. Dar cum la revistele USR singura care a protestat față de această măgărie a fost Ruxandra Cesereanu, care a fost îndepărtată din funcția de redactor-șef al revistei Steaua pentru că nu s-a supus ordinelor Manolescului, mă tem că unii s-au întors cu voluptate în anii 50. Să scriu și despre cărțile din literatura străină mi se pare obligatoriu. Mă miră cei care nu scriu și, mă tem, nici nu citesc literatură universală. E un semn de provincialism fudul și de nesincronizare tristă, cam ca așa-zisa boicotare a istoriei, pe care unii o laudă ca pe o formă de înțelepciune a românilor, care mie mi se pare lene, suficiență și chiar indiferență față de ceea ce suntem. 

Sunt curios cum simți, cum o percepi, cum te regăsești în proza generațiilor mai tinere, cei care au început să scrie proză acum 10-15 ani?
– N-am făcut niciodată căprării generaționiste și de gașcă. Adică nu citesc o carte numai după ce mă informez asupra vârstei autorului și a relațiilor sale în lumea literaturii. Cred însă că autorii tineri trebuie citiți cu bunăvoință și cu delicatețe, ca să-și dea drumul! Dar nu închizând ochii și nici lăudându-i ca să ți-i faci fini literari. M-a interesat câți ani are Tudor Ganea după ce mi-a plăcut cartea lui de debut. Mai întâi m-am împrietenit cu proza lui Lucian Dan Teodorovici, a lui Florin Lăzărescu, a lui Dan Lungu, a Veronicăi D. Niculescu sau a Anei Maria Sandu și de-abia după aceea cu autorii. Pe Andrei Crăciun –  și nu numai pe el! – nu-l știu decât din cărți, din poze și de pe Facebook. Iar Mihai Radu sau Mihai Buzea, cu care sunt coleg la Cațavencii și cu care sunt prieten dinainte, mă fac să mă simt bine că am prieteni talentați. Sunt fericit când citesc cărți bune scrise de prozatori tineri.

Alfabetul naturii și literele sale

Spui undeva că „pentru mine scrisul a ajuns un hobby, ca pescuitul”. O spui în contextul în care ai lucrat mult în jurnalism. Cum le-ai împăcat pe cele două – o dilemă mai veche a meseriei de scriitor care trebuie să-și câștige o pâine din jurnalism. 
– Sper că nu le încurc – când faci pe prozatorul în gazetărie și ajungi gazetar în proză e bine să-ți iei o pauză. Ca să ne înțelegem mai bine: pamfletele lui Arghezi nu țin de gazetărie, ci de portretistica literară – schițe de caricaturi – sunt mai degrabă poeme în proză decât articole de gazetă. 

Nu mi-am republicat niciodată în volum articolele de la gazetă, tocmai ca să nu confund borcanele. Că sunt gazetari care își închipuie că dacă scriu sunt și scriitori, ăsta e un semn trist-ridicol de incultură sau de orgoliu bolnav.

Cristian Teodorescu:

Ca un vechi jurnalist ce ești, te întreb: te mai regăsești în presa de azi? Ce s-a întâmplat cu ea?
– Sunt jurnaliști care-mi plac. Emilia Șercan, Liviu Avram și Tolontan, ca să dau și nume. Dar îmi plac pentru că am încredere în ei. Or, când publicul își pierde, ca acum, încrederea în presă – zic presă în sens larg, adică și ziare, și televiziuni, și posturi de radio – primele care au de suferit sunt ziarele, însă nici audiovizualul nu scapă. Când intoxici publicul cu știri mincinoase și cu analize care sunt, de fapt, propagandă, la ce altceva să te aștepți? Lumea te iartă dacă mai greșești, dar nu și dacă te ticăloșești. Prea mulți gazetari au folosit presa ca să ajungă politicieni și ca politicieni au scrântit-o. Prea mulți lucrează sub acoperire – deontologiții care mai iau un salariu și de la servicii. Și, în sfârșit, prea mulți stau cu agenda politică sub masă în timp ce fac pe independenții. Când îți bați joc de încrederea publicului, cum să te aștepți să nu-ți întoarcă spatele? 

Apropo, mai mergi la pescuit? Te ajută? Care e funcția acestui gen de hobby?
– Vreo zece ani nu m-am mai dus la pescuit. Până de curând, când mi-am dat seama că ieșirile pe malul apei mă ajută să scap din mecanismul rutinei zilnice, să mă distanțez de fleacurile care mă agasează și de lucrurile importante care mă scot din sărite. 

Și cred că pescuitul îl ajută pe omul primitiv din mine să iasă la lumină, ca să nu-mi mai chinuie subconștientul, fiindcă îl țin sub obroc.

Cristian Teodorescu:

Întoarcerile periodice la natură sunt tot atâtea călătorii care mă ajută să mă întorc cu plăcere la lucrurile cu adevărat importante. Sunt, dacă vrei, echivalentul unei lecturi în care citesc într-un alfabet ale cărui semne ascund o sumedenie de necunoscute.     

Citeşte şi:

Pact militar major împotriva Chinei. Alianța surprinzătoare între SUA, UK și Australia care a înfuriat Beijingul, dar și Parisul

În Hexi Pharma 2, dosarul de evaziune făcut de DNA, un simplu apel a fost amânat din august 2021 în februarie 2022!

Accesul la nunți, spectacole și restaurante, doar cu certificatul verde, după ce rata de infectare trece de 3

Cum se împarte averea! Anamaria Prodan a anunțat câți bani primește Reghecampf la divorț: „Trădătorul e în genunchi”
PARTENERI - GSP.RO
Cum se împarte averea! Anamaria Prodan a anunțat câți bani primește Reghecampf la divorț: „Trădătorul e în genunchi”
Diana Șoșoacă, în doliu. A fost găsit MORT în casă: 'Avea 40 de ani, sănătos tun'
Playtech.ro
Diana Șoșoacă, în doliu. A fost găsit MORT în casă: 'Avea 40 de ani, sănătos tun'
Povestea dispariției Andreei, copila de 5 anișori găsită îngropată sub casa tatălui, după 15 ani, în Neamț
Observatornews.ro
Povestea dispariției Andreei, copila de 5 anișori găsită îngropată sub casa tatălui, după 15 ani, în Neamț
Horoscop 21 octombrie 2021. Săgetătorii s-ar putea să se confrunte cu situații neplăcute la serviciu
HOROSCOP
Horoscop 21 octombrie 2021. Săgetătorii s-ar putea să se confrunte cu situații neplăcute la serviciu
Cioloș, enervat de Șoșoacă în Parlament: 'Sper că aveți puțin pe conștiință minciunile'
Știrileprotv.ro
Cioloș, enervat de Șoșoacă în Parlament: 'Sper că aveți puțin pe conștiință minciunile'
Frumoasa sportivă a ţării, şocată după ce şi-a făcut analizele. Ce rezultat a citit: "Homosexualitate, risc ridicat". "Diagnosticul" medicului a bulversat-o
Telekomsport
Frumoasa sportivă a ţării, şocată după ce şi-a făcut analizele. Ce rezultat a citit: "Homosexualitate, risc ridicat". "Diagnosticul" medicului a bulversat-o
Cum cureți și cum dezinfectezi corect fiecare cameră din casă. Acum poți face asta rapid, simplu și fără clor
PUBLICITATE
Cum cureți și cum dezinfectezi corect fiecare cameră din casă. Acum poți face asta rapid, simplu și fără clor