Mesajul unei scriitoare daneze al cărei roman a devenit fenomen internațional: „Viața este scurtă. Avem timp doar pentru iubire”

„Indiferent cum se comportă propria ta familie, poți mereu să creezi noi ramuri extinse în arborele tău genealogic, conectându-te cu alte ființe extraordinare”, spune pentru Libertatea Annette Bjergfeldt. Ea extinde ideea în cel de-al doilea roman al său, „Cinematograful călător al domnului Saito” (2023), apărut la Humanitas Fiction, în traducerea Flaviei Teoc, unde își conduce cititorii într-o lume fantastică, care pune mare accent pe iubire, prietenie și puterea comunității. 

Nominalizată la Grammy

Născută în 1961, scriitoarea daneză este și o artistă desăvârșită: cântăreață și compozitoare premiată în Danemarca și nominalizată la Grammy, artist plastic și profesoară de compoziție muzicală. Și-a descoperit talentul de povestitoare în timpul unui turneu de patru ani făcut în State, unde obișnuia, între melodii, să-și distreze publicul cu tot felul de povestiri interesante. Romanul ei de debut, „Când viața îți dă hipopotami” (2020), a fost un adevărat succes, dar cea de-a doua carte pe care a scris-o a transformat-o într-o scriitoare iubită și apreciată la nivel global. Romanul „Cinematograful călător al domnului Saito” a fost tradus până în prezent în 18 limbi, a fost desemnat drept una dintre cele mai bune cărți ale anului 2023 de publicația Politiken, și este finalist al Premiului Martha 2024. 

Acțiunea ne poartă prima dată în Buenos Aires, în 1910, când bebelușa Fabiola este lăsată de tatăl ei într-o cutie de pantofi la poarta Mănăstirii Sfânta Magdalena. Șaisprezece ani mai târziu, Fabiola o are pe Lita și astfel începe să se contureze destinul unor copile care pornesc în aventura vieții lor. Fabiola este îndrăgostită de pantofi și de dans, în timp ce micuța Lita, răzvrătită și curioasă, încearcă să-și înțeleagă mama și „să-i fure” iubirea. Cele două fug din Argentina, cu gândul că vor ajunge la Paris, dar nava pe care se ascund le lasă în micul port al insulei canadiene Upper Puffin. „Am creat Upper Puffin Island pornind de la o insulă pe care o cunosc datorită strămoșilor mei danezi, care au emigrat acolo în 1929. Aveam nevoie ca insula să fie într-un anumit fel pentru a putea spune povestea, așa că mi-am creat propria versiune. […] Upper Puffin este propria ei lume, în care poți călători doar în romanul meu”, explică autoarea pentru Libertatea. Odată ajunse pe insulă, „după ce urcă cele optzeci de trepte până la pensiunea Betleem, inima comunității, care găzduiește o mulțime de personaje excentrice, protagonistele descoperă o lume mult mai plină de culori decât promiteau stâncile cenușii de pe țărm. Aurora boreală și migrațiile viețuitoarelor Atlanticului punctează spectaculos timpul ce se scurge, iar vizitele anuale ale cinematografului ambulant al domnului Saito, care aduce filme din întreaga lume pe insula izolată, le vor schimba complet viața.”

„Cinematograful călător al domnului Saito” și-a cucerit cititorii prin sensibilitatea de care dă dovadă, dar și printr-o poveste care te prinde de la început și pe care nu o poți lăsa din mâini. Setat într-un mediu lipsit de tehnologie, în timpuri în care oamenii încă-și vorbeau față în față, într-un mediu izolat, dar unde războiul își face simțită prezența, romanul este o odă adusă prieteniei și apropierii dintre oameni. Scriitura danezei este aproape melodioasă, iar la asta contribuie faptul că are sinestezie (n.r. un fenomen neurologic în care simțurile se amestecă involuntar: vezi sunete, guști cuvinte sau asociezi cifrele cu anumite culori). „Este pur și simplu modul în care percep lumea, cu toate simțurile amestecate între ele. Iar felul în care culorile, sunetele și imaginile se îmbină pentru mine poate, sper, să îi ofere cititorului o experiență mai completă. Îmi place ca fiecare pagină să fie în același timp un cântec și un tablou”, adaugă ea.

În interviul de mai jos, Annette Bjergfeldt vorbește atât despre elementele biografice care au stat la baza construcției poveștii, cât și despre mesajul romanului către public, și anume dorința ei de a ne face mai recunoscători pentru viața pe care o avem, mai prezenți și mai liniștiți la gândul că familia din care facem parte se poate extinde datorită oamenilor pe care-i întâlnim pe parcursul timpului.

„Cuvintele sunt puternice. Ele reprezintă puntea dintre noi, oamenii”

-Libertatea: Sunteți artistă, compozitoare și scriitoare. Cum și-a făcut loc scrisul în viața dumneavoastră? Cum arată, concret, o zi în care scrieți? Aveți un ritual, un anumit moment al zilei sau o stare pe care o așteptați pentru a începe?
-Annette Bjergfeldt: Am fost mereu un fel de spion al limbajului, fascinată de toate propozițiile frumoase și surprinzătoare care sunt aruncate în lume. Cuvintele sunt puternice. Ele reprezintă puntea dintre noi, oamenii, iar cu cât putem fi mai preciși în imaginile pe care ni le construim unii altora, cu atât ne conectăm mai mult. Îmi construiesc personajele piesă cu piesă, ca într-un puzzle misterios, despre care nici măcar eu nu știu, la început, cum va arăta. 

E un amestec de povești pe care le aud, oameni pe care îi inventez ca în filme și fraze care îmi apar în vise. Nu am scheme de intrigă, doar mă las ghidată de stele, și am încredere că ele vor forma pe parcurs o constelație frumoasă, dacă ascult și continui să scriu. Prietenii mei spun că am un creier ca popcornul, pentru că ideile mele sar în toate direcțiile. Când încep să scriu, încerc mereu să mă las purtată de un anumit flux, în care povestea însăși mă duce în locuri noi, și nu invers. Când îmi vine o idee care rămâne cu mine, fac multă documentare, iar asta, la rândul ei, dă naștere altor idei. 

Scriu aproape în fiecare dimineață până la prânz și, ocazional, seara târziu, dar am nevoie și să fac lucruri precum să înot în ocean și să râd cu prietena mea, ca ideile să continue să curgă. În unele zile scriu nebunește, iar în altele e ca și cum manuscrisul mi-ar spune: „ASTĂZI NU INTRA!”. Îmi place să împărtășesc povestea mea cu un grup restrâns de prieteni și astfel să găsesc noi soluții pentru narațiune. Niciun scriitor nu este o insulă.

-Scrisul dumneavoastră este profund poetic, aproape fiecare frază poartă o metaforă despre viață. De unde vine această nevoie de a traduce realitatea în imagini și simboluri?
-Cred că pur și simplu m-am născut cu dragostea pentru limbaj. Cuvintele pot fi înălțătoare și-ți pot face pielea de găină. Cuvintele pot scoate la iveală cât de mult ți-e frântă inima. Limbajul poate fi și un câine vagabond nărăvaș, care ne poartă în locuri noi și, prin asta, ne poate încuraja să încercăm și alte drumuri din propriile noastre vieți. Nu pot să joc baschet sau să gătesc cine sofisticate, dar pot să scriu.

-Există o frază în carte despre felul unic în care fiecare dintre noi „merge prin lume”. Obsesia Fabiolei pentru pantofi și pentru dans credeți că poate fi o formă care să ne dea de gândit și la propriile noastre vieți și modul în care alegem să pășim în ele?
-Cu siguranță. Când învățăm pentru prima oară să mergem, întreaga lume se schimbă dramatic. Poți să faci alegeri. În viață trebuie să ne urmăm propriul drum. Putem încăpea în pantofi mai mari decât credem și ne putem imagina cum este să mergem în pantofii altcuiva, iar asta este una dintre cele mai importante lecții. În plus, pantofii sunt pur și simplu uimitori în sine: frumoși, triști și caraghioși.

„Întotdeauna ai nevoie de mai mulți companioni de drum în viață”

-Subtitlul vorbește despre o „poveste de iubire în șapte valuri”, iar romanul pare o călătorie spre sine. După ce ați încheiat cartea, privind-o ca întreg, cu ce gânduri sau lecții ați rămas dumneavoastră?
-Mama mea a murit în anul în care am terminat de scris cartea, iar în afară de sora mea, nu mai am altă familie. Cu timpul am învățat că pot avea o familie extinsă foarte mare, răspândită în întreaga lume, la fel cum Lita își găsește familia în roman. Sunt oameni pe care îi cunosc din copilărie, în timp ce alții au intrat mai târziu în viața mea, dar sunt oameni pe care îi iubesc profund și care îmi sunt alături. Întotdeauna ai nevoie de mai mulți companioni de drum în viață, iar pensiunea marinarilor din carte îi oferă Litei exact asta. Cele șapte valuri mi s-au părut un element magic al poveștii și de aceea le-am ales.

-În centrul poveștii se află relația dintre o mamă tânără și fiica ei, spusă chiar din perspectiva copilului. Știu că există și elemente autobiografice în roman. În ce fel a rezonat, la nivel intim, această relație mamă–fiică cu propria dumneavoastră experiență?
-Există mult din mama mea în personajul Fabiolei. Mama mea a fost o femeie liberă, înnebunită după dans. De asemenea, există mult din mine în Lita, cea care căută mereu conexiuni cu alți oameni. Asta a inspirat conflictul dintre Fabiola și Lita, dintre libertate și apartenență. Dar, pe parcurs, există și foarte multă iubire. […] M-am certat cu mama de nenumărate ori, dar nu trece o zi în care să nu fiu recunoscătoare pentru că mi-a dat viață, pentru că m-a învățat să fiu puternică, dar mai ales pentru că m-a învățat să am un simț nebun al umorului, vizavi de tot ceea ce mi se poate întâmpla. Ridică-te și încearcă din nou! Viața este destul de minunată!

„Suntem cu toții puțin frânți”

-Cartea construiește un univers profund feminin, populat de femei care își caută locul și libertatea. Ce v-a interesat cel mai mult să surprindeți în aceste personaje?
-În familia mea, femeile conduceau! Cele două mătuși ale mele, mama mea, sora mea, eu și bunica mea. Am crescut într-un mediu dominat de o adevărată forță feminină. Ele mi-au dat puterea și crezul meu: POȚI SĂ FACI ASTA! IEȘI ÎN LUME ȘI DĂ-ȚI ȘANSA SĂ ÎNCERCI CEVA NEBUNESC! Îmi iubesc toate eroinele, pe Fabiola, Maggie, Oona și pe Lita însăși. Toate sunt note din același acord muzical.

-Pensiunea cu 24 de camere devine un spațiu al întâlnirilor și al unei familii neobișnuite. De ce a fost important pentru dumneavoastră să creați acest univers pestriț, cu oameni care nu se încadrează în tipare?
-Mi-a venit ideea celor 24 de camere asemănătoare unui calendar-advent de Crăciun, în care cititorul poate deschide o nouă ușă către fiecare mică ființă umană care locuiește acolo. Un refugiu, la fel cum casa celor două mătuși ale mele a devenit pentru mine în copilărie. Suntem cu toții puțin frânți și, totuși, avem atât de multe de oferit lumii și unii altora. Pe lângă faptul că sunt artistă, am ținut timp de mulți ani ateliere de scriere și compoziție muzicală. Atât pentru muzicieni foarte talentați, cât și pentru copii care au avut o viață grea, dar și pentru deținuți din închisori. Puțin asemănător cu Esther și clasa ei de artă din romanul meu de debut (n.r. „Când viața îți dă hipopotami”). 

Îmi place să văd cum tot felul de oameni ajung să strălucească atunci când creează ceva frumos. Am creat Upper Puffin Island pornind de la o insulă pe care o cunosc datorită strămoșilor mei danezi, care au emigrat acolo în 1929. Aveam nevoie ca insula să fie într-un anumit fel pentru a putea spune povestea, așa că mi-am creat propria versiune. Eu însămi am locuit la Montreal când eram tânără și ador Canada. Upper Puffin este propria ei lume, în care poți călători doar în romanul meu. Atâta timp cât cuvintele de pe pagină sună adevărat, la fel ca muzica, totul este bine. Este sau nu în armonie? Asta este ceea ce ascult.

„Îmi place când oamenii ies din tipare, când își dezvăluie sinele lor complet”

-Cât de mult credeți că avem nevoie, în viață, de o „familie aleasă”, nu doar de cea în care ne naștem?
-Cred că este salvator. Indiferent cum se comportă propria ta familie, poți mereu să creezi noi ramuri extinse în arborele tău genealogic, conectându-te cu alte ființe extraordinare. Eu am găsit acest tip de iubire la două mătuși, care mi-au oferit confort, prăjituri și atenție (la fel ca iubirea Litei pentru Maggie). O iubire pe care nu am avut-o cu mama mea. Dar mama mea mi-a oferit iubire în sensul de a mă învăța să fiu puternică și independentă. Sunt tipuri diferite de iubire, dar ambele contează enorm.

-Personajele dumneavoastră sunt adesea excentrice, fragile sau marginale, dar profund umane. Cât de importantă este imperfecțiunea pentru dvs.?
-Îmi place când oamenii ies din tipare, când își dezvăluie sinele lor complet, excentric, frumos, rănit și extraordinar. Așa cum cânta cândva Cohen: „Există o crăpătură în orice, pe acolo pătrunde lumina.” Atunci când îndrăznim să ne arătăm copilul interior de 8 ani, ne conectăm unii cu alții. Până la urmă, totul ține de conexiune.

„Am vrut să ne reamintesc tuturor să fim prezenți”

-Acțiunea se desfășoară într-un spațiu aproape izolat, fără tehnologie, unde oamenii sunt nevoiți să se întâlnească cu adevărat. Într-o epocă în care suntem mereu pe fugă și conectați la ecrane, cât de important credeți că este să ne întoarcem la realitatea imediată și la relațiile directe?
-Am ales acea perioadă exact cu acest scop. O poveste în care tehnologia nu intervine. Sunt o fire mai tradițională. Mă întristează foarte tare când văd cum, în ultimii 15 ani, toți dispărem într-o derulare nesfârșită pe ecran, în loc să ne ridicăm privirea și să fim prezenți unii cu alții. Pentru mine, asta nu înseamnă progres. Am pierdut ceva foarte important. Așa că am vrut să ne reamintesc tuturor să fim prezenți.

-Iubirea este un fir central al romanului. Cum vă raportați personal la iubire și ce rol credeți că joacă ea în perioadele instabile pe care le trăim? 
-Iubirea este singura soluție pentru această planetă. Extinde iubirea către animale, plante și oameni complet străini! Întâlnește-i cu curiozitate și multe uși surprinzătoare se vor deschide. Nu suntem atât de diferiți, cu toții avem aceeași nevoie de a fi văzuți, înțeleși și iubiți, chiar și atunci când ne comportăm cel mai rău. Iubirea are multe fețe. Îmi place să cânt și să scriu. Am fost tradusă în 27 de limbi și am fost nominalizată la Grammy pentru vocea și cântecele mele. Dar am încercat și să cânt pentru un cal, ca singurul public. În showbiz și în viață totul urcă și coboară! Iubește ceea ce faci, oricum ar fi!

„Propria viață este cea mai minunată dintre toate”

-Cinematograful domnului Saito nu schimbă realitatea personajelor, ci felul în care ele o percep. Credeți că sensul vieții este ceva ce descoperim sau ceva ce, asemenea unui film, construim noi înșine?
-Mesajul meu este că suntem cu toții propriul nostru cinematograf călător. Călătorim prin timp, și ne creăm filmul care dă sens și semnificație vieților noastre. Domnul Saito spune: nu aruncați secvențele în care sunteți vulnerabili și nu tăiați lucrurile care dor. Inimile frânte trebuie să fie și ele acolo. Dar prețuiți toată iubirea și bucuria extraordinare pe care le primiți în fiecare zi și includeți-le și pe ele în filmul vostru. Filmele sunt magice. Dar propria viață este cea mai minunată dintre toate. Când ne montăm propriul film al acestei vieți, putem alege cum va decurge. Viața este scurtă. Avem timp doar pentru iubire!

-Absența tatălui este o prezență tăcută în poveste. Cum credeți că această lipsă modelează universul interior al fetiței și, mai larg, ideea de reziliență feminină?
-L-am avut pe tatăl meu până spre finalul anilor douăzeci, iar cât timp el a fost în viață, mama mea era cea care lua deciziile. Mama mea nu s-a recăsătorit niciodată. Mătușile mele nu s-au căsătorit niciodată, iar bunica mea a fost văduvă. Așa că uneori mi-a lipsit o figură masculină care să mă ajute să înțeleg cealaltă jumătate a rasei umane.

-Credeți că poveștile și literatura ne pot salva? Dacă da, în ce fel? 
-În vremuri întunecate ca acestea, când pare că lumea o ia razna, este esențial să ne reamintim că pur și simplu TREBUIE să ne înțelegem unii cu alții! Majoritatea oamenilor sunt buni și vor să se prețuiască reciproc. De asemenea, vreau să transmit că este în regulă să greșești și să te simți ridicol ca ființă umană. Este ok să nu fii perfect și este ok să fii lent și să-ți trăiești doliul. Fiecare dintre noi este cu adevărat special și poate străluci atunci când are oamenii potriviți în jur. Vreau ca oamenii să-și amintească toate micile miracole care ne apar în drum, în fiecare săptămână. Arta ne amintește că suntem ființe divine.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro