Suveranismul, pe înțelesul patrioților

Cartea aceasta despre înfrângerea Europei (în războiul cu rușii, care nu s-a încheiat, și cu ea însăși, care e în plină desfășurare), deși depășită pe alocuri de viteza de descompunere a politicii externe americane trumpiste, are meritul de a explica îndeajuns de limpede ce e în capul lui Putin.

Rusia și europenii se privesc în două oglinzi sparte și n-au cum să se înțeleagă.

Rușii gândesc în termenii clasici ai unui stat-națiune. Sunt conservatori, ba chiar retrograzi. Și, firește, violenți, brutali, cum au fost în toată istoria lor din ultimele multe sute de ani.

Pe de altă parte, europenii nu mai pot funcționa în paradigma restrânsă a unui stat-național, pentru că, între timp, s-a petrecut globalizarea. Nici dacă ar vrea, nu mai știu cum!

Mai mult, Uniunea Europeană nu este doar un club în care s-au adunat mai multe state-națiune.

Tocmai aici este și forța, dar și slăbiciunea proiectului european. Exploatată brutal, grație idioților utili de pe rețele, în folosul statului terorist rus.

Suveranismul ar însemna, într-o logică putinistă extremă, un stat național mai mult decât independent. Izolat. Un astfel de stat este astăzi Coreea de Nord. Subdezvoltarea e garantată.

Românii trăiesc într-o confuzie și mai mare. Statul național românesc prin excelență este cel ceaușist. Să facem deci Cântarea României?! 

Nostalgia exploatată sălbatic de guru G. și alți spălători de cadavre ceaușiste se izbește de realitatea anilor 1980.

Și realitatea e că o Românie a românilor (și doar a lor!) a fost statul cel mai înapoiat pe care l-au creat românii.

Și mai grav: era mai bine înainte. România Mare a fost, prin excelență, un proiect european. Regina Maria a fost o figură europeană, era nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii, nu a lui Gerula. Fără generalul Berthelot, mai ținea România de la Iași până la Focșani. Cel mult.

La 1918, românii au conlucrat cu marile puteri europene, pentru a stopa – ce credeți?! – pericolul rusesc, reprezentat de bolșevism.

Hai să vedem. Marxism-leninismul a fost o încercare ratată de modernizare în viteză. Nu a fost o ratare oarecare. A fost o imensă tragedie istorică (dublată, în același timp, de câteva realizări spectaculoase pentru clasele de jos – de pildă, educația universală și gratuită).

Și tocmai aici e greutatea problemei. Căci viața se încăpățânează să rămână cum a descris-o E. Ionesco: sublimă, divină și oribilă în același timp.

Și comunismul are, ce să vezi, mai multe fațete. Dar la sfârșit rămâne realitatea că a născut prea mulți monștri (nu că nu ar naște și capitalismul monștrii săi…).

Totodată, în interiorul țării, românii au fost ajutați să dea România Mare de evrei, nemți și atâtea etnii – minoritare, dar nu mai puțin importante. Legionarismul n-a fost patriotism. A fost opera sinistră a unor criminali.

Secolul bun al românilor a început la 1848 și știm exact când și cum s-a sfârșit. S-a încheiat pe 31 decembrie 1947.

De când a rămas fără monarhie, de când și-a alungat Regele (de când a fost forțată să-l alunge), România a redevenit mică, apoi a ajuns meschină și, astăzi, irelevantă internațional.

„Epoca de aur” nu este doar o etichetă de propagandă. Este o minciună întemeiată pe un adevăr parțial (modernizarea, în același timp accelerată și greșită, printr-o orientare industrială a României socialiste pe bani împrumutați).

Faptul rămâne: România, când i-a fost cel mai bine în istorie, n-a fost opera unui trib unic.

Binele economic și binele cultural au fost produsul unor alianțe internaționale, în care România a fost membru însemnat, cum ar putea fi și acum. Nu obligă nimeni statul român să fie inept și o țară de mâna a doua, spre a treia, nici în NATO, nici în Uniunea Europeană.

Dregătorii români puși pe furat și învârteli de aparențe sunt cei care trădează interesul național. Ei sunt dușmanul din interior, ei au fost și ieri și ei vor fi și mâine. Iar poporul care îi secretă  și îi rabdă e complice, nu victimă, vai. Nu obligă perfidul Soros, nemernicul și dragul de el, România să fie acest Securistan, acest Sinecuristan, acest Rrromânistan!

Uite cum stă treaba: România și-a ales singură toți predoii, toate savonele și toți vanghelii.

Mai mult: interesul național e exact opusul a ce trăncănește acel guru în delir în limba sa de lemn. O Românie agrară, axată pe industria calului?! Spasiba, dar nu.

România trebuie să meargă exact în direcția opusă: să devină un stat european funcțional, un stat de drept, o democrație solidă, imposibil de deturnat cu gogoși către statul de gubernie culturală.

Încă una: apărarea valorilor de acum aproape două sute de ani (când ne-am ales cu domnul Eminescu) nu este, chiar deloc, în conflict cu apărarea valorilor de astăzi sau de mâine decât dacă vrei să creezi artificial un conflict.

E loc și de Eminescu (care nu era un naționalist fanatic și încuiat, ci un filogerman interesat de budism și sanscrită, un spirit universal!), e loc și de drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Care nu sunt un dat natural, nu le găsești în natură, ca pe mure. Sunt un construct al unui imaginar pozitiv. Dar acest imaginar poate redeveni oricând întunecat și primitiv.

României îi va fi mai bine dacă (și numai dacă) va rămâne în rândul statelor care apără victimele și nu premiază agresorii.

Pe de altă parte, izolarea ideologică europeană e și ea un fapt (așa cum o arată și Todd), dar asta pentru că India sau China sau Arabia Saudită sunt state pragmatice, care nu au de apărat moșteniri iluministe.

Dar Uniunea Europeană trebuie și poate să le apere. Marea civilizație europeană nu s-a născut din frică.

Pentru că nu criza economică din 2008-2010, nu pandemia, nu războiul lui Putin, nu valurile de imigranți, nu criza financiară actuală și nici măcar pierderea revoluției în câmpul inteligenței artificiale va îngropa Europa. Ci renunțarea la valorile sale esențiale.

Renunțarea la pluralism, la toleranță și la libertate. Așa va muri Bătrânul Continent – când și dacă le pierde pe acestea. Ele sunt semnele sale vitale.

Când nu va mai fi liberă, Europa va fi definitiv pierdută, iar România cu ea.

Dar până atunci mai durează, iar războiul cu Putin nu este deloc pierdut (și nici nu va pierdut). O pace justă  este necesară, desigur. O pace, dar nu o capitulare! 

Omenirea nu poate fi redusă la un tub digestiv, omul nu este nici doar un consumator, nici doar un sclav pe plantația unui țar scelerat. Și nici pe cea a unui oranjgutan care a prins gustul sângelui nevinovat. Curaj! 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE